ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3696/2012

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la data de 7 decembrie 2009, reclamantul P.M. a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului și Municipiul Constanța prin Primar și a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea pârâților, în temeiul art. 29 alin. (1) și (3) și art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, la plata de despăgubiri la valoarea actuală pentru terenul de 170 m.p. situat în stațiunea M., care a aparținut autorului său, P.N.

Prin sentința civilă nr. 247 din 24 februarie 2010, Tribunalul București secția a IV-a civilă, a disjuns capătul de cerere formulat în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Constanța prin Primar, a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a acestui capăt de cerere în favoarea Tribunalului Constanța, păstrând spre soluționare capătul de cerere formulat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului. Soluționând acest capăt de cerere, prin sentința civilă nr. 570 din 21 aprilie 2010, Tribunalul București secția a IV a civilă a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantului.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul București a reținut că sunt aplicabile dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, ceea ce însemnă că modalitatea concretă de plată se face în condițiile Legii nr. 247/2007 prin raportare la valoarea de piață a imobilului și nu prin obligarea directă a pârâtului la plata respectivei contravalori, astfel cum solicită reclamantul. Tribunalul a constatat că a SC M. SA a emis decizia nr. 8 din 11 martie 2002 contestațiile formulate împotriva acesteia fiind soluționate în mod irevocabil prin decizia nr. 2754 din 16 noiembrie 2006 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a reținut că această decizia emisă răspunde, în sensul legii, la drepturile invocate de reclamant și permite, prin măsurile luate, o corectă aplicare a legii speciale.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamantul, iar prin decizia nr. 517/A din 15 mai 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefundat, apelul formulat. Instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente: Prin decizia nr. 8 din 11 martie 2002 emisă de SC M. SA s-a răspuns notificării formulate de P.M., M.E., P.M. privind restituirea imobilului teren situat în M. în suprafață de 170 mp, lot 1, careu 31. Cererea de restituire în natură a terenului menționat a fost respinsă, fiind formulată oferta de restituire prin echivalent. Prin decizia civilă nr. 180/ C din 19 noiembrie 2003 a Curții de Apel Constanța s-a respins apelul contestatorilor P.M. și M.E.

împotriva sentinței civile nr. 714 din 10 iunie 2003 a Tribunalului Constanța, sentință prin care s-a respins ca nefondată contestația împotriva deciziei nr. 8 din 18 martie 2002 emisă de SC M. SA. Prin decizia nr. 2754 din 16 martie 2006, înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a respins ca nefondat recursul declarat de P.M. și M.E. împotriva deciziei civile nr. 180/C din 19 noiembrie 2003 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția civilă. În motivarea deciziei menționate, s-a reținut că decizia nr. 8/2002, contestată în cauză, răspunde, în sensul legii, la drepturile invocate de recurenți și permite prin măsurile luate o corectă aplicare a legii speciale.

înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că recurenții sunt persoane îndreptățite conform Legii nr. 10/2001 la măsuri reparatorii și anume la echivalentul terenului preluat abuziv deoarece nu este posibilă restituirea în natură. În consecință, dreptul apelantului la despăgubiri a fost stabilit irevocabil prin decizia menționată pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, și nu mai poate fi repus în discuție. Curtea de Apel a apreciat că cererea reclamantului prin care acesta solicită de stabilirea de către instanță a cuantumului despăgubirilor cuvenite nu poate fi primită față de prevederile cuprinse în art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 și de decizia pronunțată în recursul în interesul legii nr. LII/2007, împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat și motivat recurs reclamantul P.M.

Prin motivele de recurs se formulează următoarele critici de nelegalitate, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. cic.: Hotărârile pronunțate în cauză au încălcat prevederile art. 112 pct. 4 C. proc. civ. Recurentul-reclamant a solicitat obligarea pârâtului Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului la plata despăgubirilor pentru terenul ocupat în parte de SC C.O.M. SA și R.V., unități privatizate prin Ministerul Turismului, în condițiile art. 29 alin. (1) și (3) și art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Decizia nr. 8 din 11 martie 2002 emisă de SC M. SA se referă doar la restituirea prin echivalent a cotei de teren ocupată de R.V. Prin această decizie, SC M. SA a respins cererea de restituire a imobilului teren pentru cota afectată de R.O.

cu motivarea că SC M. SA nu are calitatea de persoană juridică deținătoare. Până în prezent, notificarea reclamantului nu a fost transmisă de SC M. SA, nici către SC C.O.M. SA și nici către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, în condițiile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 247/2005, iar instanțele au refuzat să soluționeze cererea de chemare în judecată prin aplicarea corectă a prevederilor art. 29 alin. (1) și (3) și art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, înalta Curte constată că recursul este fondat, urmând a fi admis pentru următoarele considerente: Prin decizia nr. 8 din 11 martie 2002 emisă de SC M. SA, a fost respinsă cererea de restituire în natură a imobilului - teren - pentru cota anexă R.V., motivat de faptul că SC M. SA, în calitate de proprietar al terenului, l-a transmis sub formă de leasing, în cadrul procesului de privatizare.

Totodată, s-a făcut o ofertă de restituire prin echivalent, corespunzător valorii imobilului, constând în titluri de valoare nominală folosite inclusiv în procesul de privatizare, întrucât SC M. SA face parte din categoria societăților comerciale din turism în curs de privatizare, conform prevederilor H.G.R. nr. 436/2001 privind privatizarea societăților comerciale din turism. Prin aceeași decizie, SC M. SA a respins cererea de restituire în natură a imobilului - teren - pentru cota - parte care afectează anexa R.O. și cererea de restituire în natură a imobilului - teren - pentru terenul aferent căilor de circulație auto și pietonale motivat de faptul că SC M. SA nu are calitatea de persoană juridică deținătoare.

Se menționează că societatea deținătoare a terenului care afectează anexa R.O. este SC C.O.M. SA, iar unitatea deținătoare a terenului aferent căilor de circulație auto și pietonale, este Consiliul Local al Municipiului Constanța. Așa cum rezultă din cuprinsul deciziei nr. 2754 din 16 martie 2006 a înaltei Curți de Casație și Justiție, petenții P.M. și M.E. au contestat injustiție decizia nr. 8 din 11 martie 2002 emisă de SC M. SA sub aspectul respingerii cererii de restituire în natură a terenului ce reprezintă cota parte anexă R.V. Prin urmare, deși este necontestat în cauză că reclamantul împreună cu mama sa au formulat, în condițiile Legii nr. 10/2001 notificări prin care au solicitat restituirea în natură a terenului, în suprafață de 170 mp, lotul 1 careul 31, județul Constanța, pentru cotă - parte de teren care afectează anexa R.O.

și pentru terenul aferent căilor de circulație auto și pietonale, nici în procedura administrativă prealabilă și nici în cea judiciară ulterioară, nu a existat, până la data învestirii instanțelor cu judecarea prezentului litigiu, o soluționare a notificărilor cu privire la aceste imobile. De aceea, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat obligarea pârâților Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului, în calitate de instituție publică care a efectuat privatizarea SC C.O.M. SA (unitate deținătoare, conform celor menționate în decizia nr. 8 din 11 martie 2002 emisă de SC M. SA, a cotei părți din teren care afectează anexa R.O.) și Municipiul Constanța prin Primar, în calitate de entitate deținătoare a părții din terenul solicitat aferent căilor de circulație auto și pietonale, la plata despăgubirilor ce i se cuvin în legătură cu aceste imobile.

Capătul de cerere cuprinzând pretențiile formulate în contradictoriu cu Municipiul Constanța prin Primar a fost disjuns și soluționat prin sentința civilă nr. 4703 din 22 septembrie 2011 a Tribunalului Constanța în sensul obligării Primarului Municipiului Constanța și a Municipiului Constanța prin Primar la înaintarea propunerii de despăgubiri, însoțită de documentația aferentă, către Comisia Centrală, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru imobilul compus din teren situat în Stațiunea M., lotul 1, careul 31, jud. Constanța, în suprafață de 115 mp (cota de Vi din 230 mp), imobil ce nu poate fi restituit în natură.

Rămânând învestită cu capătul de cerere formulat în contradictoriu cu Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului, în mod greșit instanța de apel a reținut că „dreptul apelantului la despăgubiri a fost stabilit irevocabil prin decizia nr. 2754 din 16 martie 2006 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, și nu mai poate fi repus în discuție". Este adevărat că reclamantul a formulat contestație împotriva deciziei nr. 8 din 11 martie 2002 emisă de SC M. SA și că, prin decizia nr. 2754 din 16 martie 2006 a înaltei Curți de Casație și Justiție, această contestație a fost, în mod irevocabil, respinsă. Insă, așa cum rezultă din cuprinsul hotărârii înaltei Curți de Casație și Justiție, contestația formulată împotriva deciziei nr. 8 din 11 martie 2002 emisă de SC M. SA a vizat numai măsura respingerii de către SC M. SA a cererii de restituire în natură a terenului ce reprezintă cota parte anexă R.V.

Prin urmare, cererea reclamantului de restituire a cotei părți din teren care afectează anexa R.O., deținută de SC C. O.M. SA (conform celor menționate în deciziei nr. 8 din 11 martie 2002 emisă de SC M. SA) nu a fost soluționată prin decizia emisă de SC M. SA și nici în procedura judiciară ulterioară, așa cum în mod greșit a reținut instanța de apel. Înalta Curte, constatând că instanțele învestite nu s-au pronunțat asupra pretențiilor formulate de reclamant, lăsând nesoluționat fondul litigiului dedus judecății, în baza art. 312 alin. (3) C. proc. civ., va admite recursul formulat și va casa decizia recurată. În temeiul art. 297 C. proc. civ. va fi admis apelul declarat de reclamant împotriva sentinței nr. 570 din 21 aprilie 2010 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, va fi desființată sentința și va fi trimisă cauza spre rejudecare la același tribunal care, cu ocazia rejudecării cauzei va analiza pretențiile reclamantului, în limitele învestirii sale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamantul P.M. împotriva deciziei nr. 517/A din 16 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Casează decizia. Admite apelul declarat de reclamantul P.M. împotriva sentinței nr. 570 din 21 aprilie 2010 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, pe care o desființează și trimite cauza spre rejudecare la același tribunal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 mai 2012.