ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6741/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată sub nr. 10178/118/2007 la Tribunalul Constanta reclamanta C.I.,

în contradictoriu cu pârâții Primarul Municipiului Constanța, a investit instanța

cu acțiunea civilă având ca obiect restituirea în natură a imobilului teren în suprafață

de 375 mp situat în Mamaia, iar, în situația în care restituirea nu este posibilă,

să i se acorde despăgubiri.

În motivare, s-a arătat că reclamanta este

singura descendentă a defunctei Păunescu Ana, care a fost proprietara imobilului

teren în suprafață de 375 mp situat în Mamaia, așa cum rezultă din contractul de

vânzare-cumpărare autentificat din 07 octombrie 1937.

Imobilul a fost trecut în proprietatea

statului în baza Decretului nr. 111/1951.

Prin notificarea înregistrată din 02

aprilie 2001 la Primăria Constanța, reclamanta a solicitat restituirea imobilului,

notificare ce nu a fost soluționată nici până în prezent.

Prin sentința civilă nr. 800 din 26

mai 2005 pronunțată de Tribunalul Constanța, pârâtul a fost obligat să emită dispoziție

motivată asupra notificării reclamantei privind restituirea imobilului teren în

suprafață de 375 mp situa Mamaia, obligație care nu a fost adusă la îndeplinire.

În dovedirea acțiunii, reclamanta a depus

înscrisuri: notificare înregistrată din 02 aprilie 2001 la Primăria Constanța, acte

de stare civilă, act de partaj autentificat din 09 octombrie 1937, extras de la

arhivele statului, sentința civilă 1032 din 05 aprilie 1958 a Tribunalului Popular

Constanța și a solicitat proba cu expertiză topografică, probă administrată de instanță,

situația juridică a imobili și istoricul de rol fiscal.

Prin sentința civilă nr. 758 din 17 iunie

2009, Tribunalul Constanța, secția civilă, a admis în parte acțiunea formulată de

reclamanta C.I., a obligat pe pârâtul Primarul municipiului Constanța să înainteze

dosarul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor în vederea acordării

de despăgubiri în condițiile Legii nr. 247/2005 privind regimul de stabilire și

plată a despăgubirilor aferente imobilului preluat abuziv, pentru imobilul compus

din teren în suprafață de 375 mp, din planul de parcelare din Stațiunea Mamaia,

situat în Constanța, Stațiunea Mamaia și la plata către reclamantă a sumei de 2.238

RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva menționatei sentințe a formulat

apel în termen legal pârâtul primarul Municipiului Constanța.

Prin decizia civilă nr. 279C din 30 noiembrie

2009, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă

și asigurări sociale, a respins apelul declarat de pârâtul primarul Municipiului

Constanța, ca nefondat.

În motivarea acestei soluții, instanța

de apel a reținut că, în baza dispozițiilor art. 22 Legea nr. 10/2001 reclamanta

a declanșat procedura necontencioasă, notificând Primăria municipiului Constanța,

conform notificării din 2 aprilie 2001, în baza căreia a solicitat restituirea în

natură a imobilului teren în suprafață de 375 m.p. situat în Mamaia, sau despăgubiri

bănești.

Întrucât Primarul municipiului Constanța

nu și-a îndeplinit obligația legală prevăzută de art. 25 din Legea nr. 10/2001,

în sensul de a emite dispoziție motivată sau decizie cu privire la notificarea împotriva

menționatei decizii, în termen legal, a formulat și motivat recurs apelantul-pârât

Primarul municipiului Constanța pentru motivul de nelegalitate întemeiat pe dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ..

În dezvoltarea acestuia s-a arătat că instanța

de apel, în mod eronat, a reținut că terenul care face obiectul cauzei a trecut

abuziv în proprietatea statului - prin raportare la prevederile art. 2 lit. i) Legea

nr. 10/2001.

În motivarea hotărârii atacate se arată

că "în speță nu a fost făcută dovada că acel contract este afectat de pact

comisoriu de gradul IV, în sensul că, dacă nu se edifică construcții pe terenul

cumpărat în termenul stipulat în contract, contractul este reziliat de drept".

Dovada dreptului de proprietate, potrivit

lit. e) alin. (1) din Capitolul I - Principii de soluționare a notificărilor - al

Normelor Metodologice, cade în sarcina persoanei care pretinde dreptul.

Astfel, nu se poate reține că intimata

reclamantă a făcut dovada deplină a dreptului de proprietate al autoarei sale doar

printr-un extras eliberat de Direcția Județeană a Arhivelor Naționale care nu cuprinde

toate clauzele consemnate în contractul autentificat din 07 octombrie 1937.

Chiar și în această situație, instanța

de fond a ignorat mențiunea "un loc pentru construcție" existentă în extrasul

prezent la dosar care, coroborată cu decizia autorităților locale din 1958, conduce

la concluzia că actul de vânzare-cumpărare încheiat în 1937 avea inserat în cuprinsul

său un pact comisoriu de gradul IV.

Potrivit acestui pact, cumpărătorul își

asuma obligația de a edifica pe terenul cumpărat o construcție în termen de 4 ani

- ulterior prelungit cu încă 2 - în caz contrar, terenul urmând a reveni de drept

în patrimoniul vânzătorului, Primăria Constanța. Ori, faptul că intimata reclamantă

nu a solicitat și restituirea unei construcții denotă că această clauză contractuală

nu a fost respectată.

Vânzătorul a emis decizia din 24

octombrie 1958 prin care a constatat că terenurile s-au reîntors în patrimoniul

său și nu le-a preluat abuziv, deoarece nu putea prelua bunuri care îi aparțineau

deja, de drept, de la momentul neîndeplinirii obligației ajunse la termen.

Așadar, nu poate fi vorba de o preluare

abuzivă a terenului. Acesta a revenit de drept la vânzător urmare a rezoluțiunii

contractuale, actul de vânzare-cumpărare fiind desființat retroactiv și părțile

repuse în situația anterioară.

Formulată, reclamanta s-a adresat tribunalului

Constanța cu o cerere în baza căreia a solicitat același lucru.

Instanța de fond, considerând lipsa răspunsului

la notificare un refuz nejustificat, a pășit la soluționarea cauzei.

S-a considerat că, pentru ca reclamanta

să beneficieze de măsuri reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, trebuie să

facă dovada preluării abuzive a imobilului în litigiu și calității de proprietar

al moștenitorului la data formulării notificării, condiții are trebuiesc îndeplinite

cumulativ.

Astfel cum a reținut instanța de fond,

cu contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 7 octombrie 1937 și actul de

partaj din 9 octombrie 1937 a făcut dovada că autoarea reclamantei a dobândit în

proprietate imobilul teren suprafață de 375 mp situat în Mamaia. Prețul pentru terenul

cumpărat a fost achitat integral la data încheierii antractului.

De la data încheierii contractului autoarea

și-a exercitat prerogativele dreptului de proprietate, fapt dovedit și cu sentința

civilă nr. 1032 din 5 aprilie 1958, prin care a fost respinsă cererea de trecere

a terenului în litigiu în proprietatea statului ca bun fără stăpân (Decretul

nr. 111/1958). De altfel, până la data preluării abuzive au fost achitate taxele

și impozitele la zi.

În

speță nu s-a făcut dovada, astfel cum susține apelanta, că

contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 7 octombrie 1937 este afectat de

pactul comisoriu de grad IV, în sensul că, dacă nu va edifica construcția pe terenul

cumpărat în termenul stipulat în contract, este reziliat de drept.

În

cauza dedusă judecății a operat o preluare abuzivă a terenului

fără titlu, potrivit dispozițiilor art. 2 lit. i) Legea nr. 10/2001. Or, o preluare

în fapt, fără respectarea nici unei formalități, pentru a figura cel puțin aparența

unui titlu, care să constituie temei al trecerii bunului într-un patrimoniu privat

în cel al statului, nu poate fi considerată decât abuzivă. Argumentul de interpretare

„a fortiori" conduce la aceeași concluzie deoarece, considerând imobilele preluate

în baza unor acte normative sau administrative individuale (afectate însă de motive

de nelegalitate ori neconstituționale) drept măsuri abuzive de deposedare, cu atât

mai mult sunt astfel considerate preluările care s-au făcut în fapt, astfel cum

s-a întâmplat în speță.

Fiind îndeplinite cumulativ cele două condiții,

în mod corect în fond s-au acordat măsuri reparatorii, obligând pârâtul Primarul

Municipiului Constanța să înainteze dosarul pentru imobilul în litigiu, preluat

abuziv, Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

În cauză nu s-a invocat existența pierderii

înscrisului dintr-o împrejurare de forță majoră, astfel încât nu este admisibil

nici un alt mijloc de probă, cu excepția înscrisurilor, pentru dovedirea existenței

unui pact comisoriu de grad IV în cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare.

Recurentul invocă dovedirea existenței

acestui pact, pe bază de prezumții rezultând din interpretarea coroborată a unor

probe, respectiv a extrasului de carte funciară, în care se menționează că terenul

are destinația de loc pentru construcții, cu decizia nr. 22043/1958 prin care recurentul

a constatat că, prin needificarea unei construcții pe terenul vândut reclamantei,

timp de șase ani de la data vânzării, reclamanta a pierdut dreptul de proprietate

prin rezilierea de drept a contractului, astfel încât bunul a reintrat în patrimoniul

său și cu cererea de despăgubiri numai pentru teren, ceea ce dovedește că nu s-a

edificat pe acesta nici o construcție.

Înalta Curte apreciază că dovada existenței

acestui pact este esențială în dovedirea revenirii bunului vândut în patrimoniul

vânzătorului, numai în această situație preluarea bunului de către stat putând fi

calificată ca nefiind abuzivă, ci cu tidu valabil, astfel încât reclamanta să nu

mai poată fi despăgubită pentru bunul pe care l-a cumpărat de la stat.

Deși din situația juridică a imobilului

rezultă că terenul a trecut în proprietatea Statului Român prin sentința civilă

nr. 268 din 2 aprilie 1953 a Tribunalului Constanța, nici această hotărâre judecătorească

nu a fost depusă la dosar pentru a se dovedi, în altă modalitate, o eventuală preluare

valabilă a imobilului de către stat.

Cât timp nu s-a făcut această dovadă, prezumția

invocată de recurent neputând fi considerată ca probă admisibilă, pentru considerentele

expuse anterior, reclamanta este singura care a făcut dovada existenței bunului

în patrimoniul său, în temeiul art. 23 și 24 ale Legii nr. 10/2001, astfel încât

este îndreptățită la măsuri reparatorii în temeiul acestei legi, astfel cum, în

mod corect, au concluzionat ambele instanțe de fond.

Pentru aceste argumente, constatând că

nu este incident motivul de recurs invocat, în temeiul art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., recursul urmează a fi respins, ca nefondat.

Văzând dispozițiile art. 274 C. proc.

civ., recurentul va fi obligat să plătească intimatei C.I. suma de 500 RON, reprezentând

cheltuieli de judecată în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

Analizând recursul formulat, în raport

de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele

considerente:

Cine face o afirmație în fața instanței

trebuie să o dovedească, conform art. 1169 C. civ..

Apelantul-pârât nu contestă că autoarea

reclamantei a devenit proprietara imobilului în litigiu, însă susține că bunul a

reintrat în patrimoniul său ca urmare a intervenirii de drept a rezoluțiunii contractului

de vânzare-cumpărare autentificat din 07 octombrie 1937, ca urmare a activării pactului

comisoriu de gradul IV, inserat în contract, potrivit cu care, prin needificarea

unei construcții pe terenul vândut reclamantei, timp de șase ani de la data vânzării,

reclamanta va pierde dreptul de proprietate ca urmare a rezilierii de drept a contractului.

Deoarece în cauză nu a fost depus la dosar

contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 7 octombrie 1937, în care se susține

că este inserat pactul comisoriu de gradul IV amintit, dovada existenței acestuia

nu se poate realiza pe cale de prezumții, deoarece clauzele contractuale pot fi

dovedite numai cu contractul în integralitatea sa sau cu extrase conforme cu originalul

din respectivul contract, căci numai din cuprinsul acestuia se poate stabili care

a fost acordul de voință al părților l-a momentul transmiterii proprietății.

Nefiind vorba despre o prezumție legală,

ci despre o prezumție simplă, aceasta este permisă pentru dovedirea conținutului

unui înscris numai în măsura în care este admisibilă și proba cu martori, conform

art. 1203 C. civ..

Deoarece transferul dreptului de proprietate

asupra unui imobil teren este supus condiției de formă autentică cerută actului

de vânzare-cumpărare pentru încheierea sa valabilă, ne aflăm în prezența unui act

autentic, ca titlul de proprietate al reclamantei.

Potrivit art. 1191 alin. (1) și (2) C.

civ., se interzice a dovedi cu martori împotriva sau peste cuprinsul unui înscris,

neputându-se primi o dovadă cu martori despre ceea ce se pretinde că s-ar fi zis

înainte, în timpul sau în urma confecționării actului.

Art. 1197 și 1198 C. civ. prevăd excepții

de la regulile impuse de art. 1191 C. civ. în cazul începutului de dovadă scrisă

și în cazul imposibilității preconstituirii probei scrise, însă aceste excepții

își găsesc aplicarea numai atunci când înscrisul este cerut ad probationem, deoarece,

dacă forma este necesară ad validitatem, astfel cum este cazul în speță, proba cu

martori ar fi admisibilă numai în cazul în care înscrisul s-a pierdut dintr-o împrejurare

de forță majoră.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de pârâtul Primarul Municipiului Constanța împotriva deciziei nr. 279/C din 30 noiembrie

2009 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă

și asigurări sociale.

Obligă pe recurent să plătească intimatei

C.I. 500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

10 decembrie 2010.