ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4584/2012

Deliberând în condițiile art. 256 C. proc. civ. asupra cauzei civile de față reține următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 03 noiembrie 2009, reclamanții B.M., B.Ș., G.A. și S.O.R. au chemat în judecată pe pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, prin care au solicitat în principal, pronunțarea unei hotărâri având ca obiect obligarea pârâtei la emiterea unei decizii vizând propunerea acordării de despăgubiri, pentru imobilul situat în București, C.V., sector 1 („C.C.”) sub sancțiunea plății unor daune cominatorii în cuantum de 1.000 lei/ zi de întârziere; în subsidiar, pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de decizie având ca obiect propunerea acordării de despăgubiri, pentru imobilul C.C.

și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces. La termenul din 15 septembrie 2010 prima instanță a luat act de extinderea cadrului procesual prin introducerea în cauza în calitate de pârât a Ministerului Dezvoltării Regionale și Turismului. Prin sentința civilă nr. 1482 din 27 octombrie 2010, Tribunalul a admis în parte acțiunea astfel cum a fost precizată; a dispus anularea deciziei nr. 30 din 30 martie 2010 emisă de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, fiind obligată pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului să emită decizie prin care să acorde reclamanților despăgubiri pentru imobilul situat în București, sector 1, C.V.

colț cu E.Q. (cunoscut și sub denumirea „C.C.”), compus din teren în suprafață de 1261 mp și construcție formată din subsol, parter și 2 etaje și să înainteze, ulterior emiterii acestei decizii, dosarul și decizia prin care se propun despăgubirile către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților. Totodată, a fost respins, ca inadmisibil, capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata de daune cominatorii de 1.000 lei pe zi întârziere până la emiterea deciziei fiind respinsă ca neîntemeiată cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată. Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, învestită cu soluționarea apelului declarat de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, a respins calea de atac, ca nefondată, prin decizia nr. 196 din 28 iunie 2011 pentru considerentele ce urmează.

Imobilul în cauză a fost în patrimoniul SC L. SA, așa cum pretinde apelanta, până la înființarea SC C.C. SRL. Astfel, potrivit adresei nr. 300/267 din 4 martie 1996 emisă de Fondul Proprietarii de Stat către SC L. SA, în ședința din 29 februarie 1996 Consiliul de Administrație al F.P.S. a aprobat participarea SC L. SA la constituirea societarii cu investiție de capital privat SC C.C. SRL, dând mandat special reprezentanților săi în AGA să hotărască următoarele: 1. Aportul SC L. SA la constituirea capitalului social este de … lei (aport în natură) reprezentând o cotă de participare de 45,03%; 2. Aportul în natură al SC L. SA constă în clădirea, alte mijloace fixe și terenul pe care este amplasat activul C.C.; 3. Alături de SC L. SA la constituirea noii societăți participă SC S.I.I.

SRL, cu aport în numerar de … lei, reprezentând o cotă de participare de 54,97%. Ulterior, în baza Protocolului din 3 iunie 1996 înregistrat la SC L. SA sub nr. 118, SC L. SA a predat, cu drept de proprietate, C.C., format din clădirile hotel, restaurant, laborator, cofetărie și terenul aferent, începând cu data de 3 iunie 1996, către SC C.C. SRL, conform procesului verbal de predare-primire, anexa nr. 1. Prin urmare, imobilul în litigiu a ieșit din patrimoniul SC L. SA și a intrat în patrimoniul SC C.C.

SRL în 1996. Faptul că ulterior SC L. SA a trecut din administrarea Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului în administrarea Ministerului Dezvoltării Regionale și Turismului și ar fi fost privatizată de această din urmă instituție este irelevant în cauză, întrucât aceasta nu mai avea în patrimoniu imobilul în litigiu, la momentul transferului de la Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului la Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului, ci doar calitatea de asociat al unei societăți care avea în patrimoniu imobilul în litigiu. Ca atare, instituția care a dispus de imobil, decizând aducerea sa ca aport în natură la constituirea capitalului unei societăți a fost Fondul Proprietății Statului ale cărei atribuții au fost ulterior preluate de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.

În consecința, având în vedere și decizia civilă nr. 768 din 22 noiembrie 2007 pronunțată Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, definitivă și irevocabilă, Curtea a constatat că în prezenta cauză Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului are calitatea de entitate implicată în privatizare în sensul Legii nr. 10/2001, așa încât îi revine obligația de a soluționa pe fond notificarea formulată de reclamanți, așa cum corect a reținut și prima instanță.

Nu a fost reținută ca temeinică nici susținerea apelantei în sensul că cererea a rămas fără obiect întrucât, în cursul procesului, a „soluționat notificarea reclamanților în sensul declinării competenței în favoarea Ministerului Dezvoltării Regionale și Turismului”, deoarece, pe de o parte, „soluționarea notificării” presupune admiterea notificării sau respingerea ei, iar nu declinarea competenței de soluționare către altă entitate și, pe de altă parte, cererea privea obligarea pârâtei la soluționarea într-un anumit mod a notificării, soluționare care nu a avut loc, așa încât cererea are în continuare obiect. Împotriva deciziei a declarat recurs Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., în sensul că dispozițiile art. 26 și 29 din Legea nr. 10/2001 au fost aplicare greșit în cauză. Prin dezvoltarea motivelor de recurs se artă că privatizarea instituției a fost făcută de Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului, în patrimoniul căruia a fost transmisă SC L. SA în temeiul O.U.G. nr. 7 din 11 ianuarie 2001 și Legii nr. 276 din 4 iunie 2001, așa încât măsurile reparatorii trebuiau propuse de această entitate. Se mai arată că instanța a încălcat dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001 și pentru că a obligat Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului la emiterea unei decizii de acordare a despăgubirilor în loc de a propune măsuri reparatorii prin echivalent.

Se mai arată că pricina a rămas fără obiect întrucât recurenta a soluționat notificarea în favoarea Ministerului Dezvoltării Regionale și Turismului. Recurenta susține că acțiunea formulată este inadmisibilă deoarece competența de soluționare a notificării aparține entității învestite și nu instanței de judecată, care este îndrituită doar să verifice legalitatea deciziei emise ori să oblige entitatea să soluționeze notificarea. Intimații-reclamanți, prin întâmpinarea depusă conform dispozițiilor art. 308 alin. (2) C. proc. civ., solicită respingerea recursului ca nefondat. Înalta Curte, analizând decizia prin prisma criticilor formulate, constată caracterul nefondat al recursului pentru argumentele ce succed.

- Reclamanții, în temeiul Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, au solicitat SC C.C. SRL prin notificarea nr. 3038 din 9 august 2001 restituirea în natură a imobilului situat în București, C.V. SC C.C. SRL, după aproape 5 ani de la notificare, transmite notificarea spre competentă soluționare Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului prin adresa nr. 142 din 16 iunie 2006. Urmare a nesoluționării în mod nejustificat a notificării de către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului timp de aproape 3 ani reclamanții au formulat prezenta acțiune, la 3 noiembrie 2009. Instanța de judecată, învestită cu soluționarea cererii de chemare în judecată a pronunțat hotărârea în aplicarea deciziei nr. XX pronunțată în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, publicată în M. Of.

nr. 764 din 12 noiembrie 2007, obligatorie pentru instanțe conform dispozițiilor art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ., fost art. 329 alin. (3) C. proc. civ. Potrivit deciziei pronunțate în interesul legii, instanța de judecată, în aplicarea dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 10/2001 este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat de a răspunde la notificarea părții interesate. Drept urmare, critica referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 10/2001 ceea ce atrage inadmisibilitatea acțiunii, este vădit nefondată față de dezlegarea dată problemei de drept invocată de recurentă prin decizia pronunțată în interesul legii.

- Recurenta invocă aplicarea greșită a dispozițiilor art. 29 alin. (3) din legea specială, întrucât entitatea implicată în privatizarea SC L. SA a fost Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului, aceasta fiind entitatea obligată la propunerea măsurilor reparatorii. Așa cum au reținut ambele instanțe de fond, situație de fapt necontestată de recurentă, imobilul în litigiu a ieșit din patrimoniul SC L. SA în anul 1996 fiind astfel fără relevanță că această societate a fost privatizată de Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului, câtă vreme acesta, la data privatizării, nu mai avea în patrimoniu imobilul în litigiu. Cum privatizarea C.C., concretizată prin înființarea SC C.C.

SRL în 1996, s-a făcut de către Fondul Proprietății de Stat, situație de fapt, de asemenea necontestată de recurentă, reținerea calității Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului, în calitate de continuator în drepturi și obligații a Fondului Proprietății Statului, de entitate competentă să soluționeze notificarea, în sensul art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 este corectă. Instanța superioară de fond, reținând calitatea Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului de entitate implicată în privatizare în sensul Legii nr. 10/2001, a pronunțat o soluție corectă atunci când a respins excepția invocată de pârâtă referitoare la faptul că acțiunea a rămas fără obiect, urmare a declinării competenței de soluționare a notificării în favoarea Ministerului Dezvoltării Regionale și Turismului.

Astfel, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, avea obligația să facă propunerile de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, fiind fără relevanță juridică diferențele semantice ale cuvintelor „acordare” și „propunere”, invocate de recurentă, câtă vreme instanța a menționat expres că despăgubirile vor fi acordate în condițiile titlului VII din Legea nr. 247/2005. Înalta Curte, pentru cele ce preced, va respinge recursul în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului împotriva deciziei nr. 196/ A din data de 28 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 iunie 2012.