ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1266/2012

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

primă instanță

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de

Apel București, reclamanții T.C. și T.M.L., în contradictoriu cu pârâta Comisia

Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor, au solicitat obligarea pârâtei la

desemnarea unui evaluator și emiterea deciziei de acordare a despăgubirilor

pentru imobilelor situate în București.

Prin întâmpinare,

pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a solicitat

respingerea acțiunii ca nefondate, arătând că refuzul acesteia în ce privește

emiterea actului administrativ are un caracter justificat.

instanțe

Prin Sentința nr.

3119 din 2 mai 2011, Curtea de Apel București a admis acțiunea formulată de

reclamanții T.C. și T.M.L. și a obligat pârâta Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor să soluționeze cererea reclamanților având ca obiect

desemnarea unui evaluator, întocmirea raportului de evaluare și emiterea

deciziei reprezentând titlul de despăgubire, în termen de 30 de zile de la

rămânerea irevocabilă a hotărârii.

Totodată, Curtea de

apel a respins ca neîntemeiat primul capăt de cerere și a obligat pârâta la

plata sumei de 1.000 RON cheltuieli de judecată reclamanților, cu aplicarea

prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de fond a reținut că prin Dispoziția nr. 12815 din 4

august 2010 emisă de Primăria Municipiului București s-a dispus acordarea de

măsuri reparatorii reclamanților, iar dosarul aferent acestei dispoziții a fost

înregistrat la Secretariatul Comisiei sub nr. 47928/CC.

În acest context,

prima instanță a apreciat că refuzul nejustificat al pârâtei în ce privește

soluționarea cererii reclamanților rezultă din depășirea termenului în care avea

obligația de a soluționa cererea, împrejurare de natură a atrage culpa

autorității pârâte.

De asemenea,

judecătorul fondului a constatat că în afara argumentului decurgând din art. 6

al Convenției, prin neîndeplinirea obligației de a se emite titlurile de

despăgubire autoritatea pârâtă aduce o evidentă atingere noțiunii de bun și a

obligației statului de a proteja bunurile, valorile patrimoniale ale

persoanelor, obligație asumată de către România prin Protocolul Adițional nr. 1

la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

de pârâtă

Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor a atacat cu recurs sentința menționată,

solicitând modificarea ei în sensul respingerii ca neîntemeiate a cererii

reclamantei, invocând ca temei legal art. 304

1

C. proc. civ.

În motivarea

recursului declarat se arată că instanța de fond a reținut în mod greșit

încălcarea termenului rezonabil de soluționare a cauzei fără să țină seama de

particularitățile cauzei, de complexitatea procedurii administrative impuse

prin art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 și de normele administrative

emise pentru stabilirea ordinii de soluționare a dosarelor prin Decizia nr.

2815/2008, prin care autoritatea emitentă a căutat să asigure egalitatea de

tratament a persoanelor îndreptățite care au dosare de despăgubire.

Recurenta critică

sentința instanței de fond și sub aspectul cheltuielilor de judecată, precizând

că pârâta a recunoscut pretențiile și dreptul subiectiv al reclamanților,

astfel că obligarea acesteia la cheltuieli de judecată este neîntemeiată, iar

Comisia, oricum nu poate fi obligată să plătească în nume propriu cheltuielile

de judecată.

II. Considerentele

Înaltei Curți asupra recursului

Examinând cauza prin

prisma motivelor invocate de recurenta-pârâtă și a prevederilor art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.

și de drept relevante

Intimații-reclamanți

au învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune vizând refuzul

emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire pentru imobilelor situate

în București imposibil de restituit în natură.

Calitatea de persoane

îndreptățite la despăgubiri le-a fost recunoscută prin Dispoziția nr. 12815 din

4 august 2010 emisă de Primarul Municipiului București prin care le-au fost

acordate măsuri reparatorii.

Titlul VII din Legea

nr. 247/2005 nu prevede un termen în cadrul căruia să fie finalizată procedura

de stabilire a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv, însă

complexitatea etapelor procedurii administrative exclude, în mod obiectiv,

incidența termenului de drept comun, de 30 de zile, instituit prin art. 2 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004, modificată, care constituie dreptul comun în

materia contenciosului administrativ și de aceea se va dispune obligarea

Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor la emiterea deciziei

reprezentând titlul de despăgubire într-un termen de 6 luni de la rămânerea

irevocabilă a hotărârii, însă vor fi menținute celelalte dispoziții ale

sentinței recurate.

Omisiunea

legiuitorului de a stabili un termen în interiorul căruia să se deruleze

fiecare etapă a procedurii administrative nu poate conduce la concluzia că

autoritatea publică este îndreptățită să determine ea însăși acest interval de

timp, întrucât este necesar ca deciziile, care reprezintă titluri de

despăgubiri, să fie emise într-un termen rezonabil, în sensul prevederilor art.

6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, după cum s-a pronunțat în mod

constant și instanța supremă.

Înalta Curte constată

că reclamanții au început procedurile de recuperare a bunului sau contravalorii

acestuia prin notificarea formulată în anul 2001, iar dosarul cu dispoziția de

acordare a despăgubirilor emisă în 4 august 2010, împreună cu documentația

aferentă, a fost înregistrat sub nr. 47928/CC la Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor.

Intervalul mare de

timp pe parcursul căruia s-a derulat procedura de acordare a reparațiilor

pentru imobilul preluat abuziv, conferă consistență concluziei la care a ajuns

prima instanță, în sensul încălcării principiului soluționării cauzelor într-un

termen rezonabil consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Totodată, reține că

sentința primei instanțe nu este criticabilă nici sub aspectul pretinsei

ignorări a regulilor de stabilire a ordinii de soluționare a dosarelor,

prevăzute în Decizia nr. 2815/2008.

Dispozițiile art. 20

din Constituția României și normele interne cuprinse în legislația primară și

secundară având ca obiect de reglementare procedura de acordare a

despăgubirilor nu pot fi interpretate și aplicate într-un sens care să nu

concorde cu dreptul la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil,

consacrat în art. 6 parag. 1 din Convenție ca o garanție a dreptului la un

proces echitabil și aplicabil nu numai în procedura judiciară, ci și în cadrul

procedurii administrative și, de asemenea, în etapa executării hotărârilor sau

deciziilor definitive.

Soluționarea cauzelor

în mod imparțial, echitabil și într-un termen rezonabil constituie și un

element al dreptului la o bună administrare, drept fundamental al cetățeanului

Uniunii Europene, consacrat în art. 4

1

al Cartei proclamate solemn

la data de 7 decembrie 2000 de către Parlamentul European și Consiliul Uniunii

Europene.

Așadar, complexitatea

etapelor procedurale poate constitui un criteriu de apreciere în ce privește

respectarea termenului rezonabil, dar nu poate fi invocată pentru justificarea

unei conduite arbitrare, a unei totale pasivități a autorității publice, în

condițiile în care din înscrisurile depuse la dosar nu rezultă că la

pronunțarea prezentei hotărâri s-a emis decizia solicitată.

Referitor la critica

privind cheltuielile de judecată, Înalta Curte constată aceasta este nefondată,

fiind lipsită de relevanță lipsa personalității juridice, invocată de pârâtă,

întrucât aceasta are capacitate de drept administrativ, astfel că în mod corect

instanța de fond a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată conform

art. 274 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora cheltuielile de judecată sunt

suportate de partea care cade în pretenții.

Înalta Curte constată

că prima instanță a făcut o corectă aplicare a art. 274 alin. (3) din C. proc.

civ., plata de 1.000 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată, către reclamanți,

la care a fost obligată pârâta, fiind justificată în raport de complexitatea

speței.

Astfel fiind, Curtea

reține că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 274

C. proc. civ., culpa procesuală a pârâtei constând în faptul că în momentul

introducerii acțiunii, cererea reclamanților nu era soluționată, fiind

justificată declanșarea procesului.

l. Temeiul legal al

soluției adoptate în recurs

Având în vedere toate

considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta

Curte va respinge recursul ca nefondat, neexistând motive de reformare a

sentinței, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sau art. 304 pct.

9 și art. 304

1

C. proc. civ.

În temeiul

dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. recurenta-pârâtă Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor va fi obligată la plata cheltuielilor

de judecată către intimații-reclamanți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva

Sentinței nr. 3119 din 2 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta la

plata sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamanți.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 8 martie 2012.

Procesat de GGC - CL