ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3181/2012
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3181/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Asupra
recursului de față;
Din
examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin
sentința civilă nr. 4264 din 17 iunie 2012, astfel cum a fost completată prin
încheierea din 10 august 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a
contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamante R.C.E.
și R.R.L., în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea
Despăgubirilor, obligând-o să emită decizia reprezentând titlu de despăgubire
în baza Dispoziției nr. 12346/2009 emisă de Primăria Municipiului București, și
să plătească reclamantelor cheltuielile de judecată.
Pentru
a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut, în esență, că deși
prin Dispoziția nr. 12346/2009 a Primarul General
al Municipiului București s-a stabilit
că reclamantele au dreptul la
măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul compus din suprafața de teren
de 1130,11 m.p., situat în București, dosarul fiind înregistrat la autoritatea
pârâtă în același an, până în prezent aceasta nu a finalizat procedura
prevăzută de Legea nr. 247/2005.
Reține instanța de fond că, neefectuarea nici uneia dintre
operațiunile juridice
necesare emiterii
titlului de despăgubire, într-un interval de timp atât de lung de la data
începerii
procedurii administrative, poate fi apreciată ca reprezentând o încălcare a
dreptului reclamantelor la soluționarea cererii într-un termen rezonabil și un
refuz nejustificat din partea administrației publice de soluționare a cererii.
Împotriva sentinței pronunțate de instanța de fond și a
încheierii de completare a dispozitivului acesteia, considerându-le netemeinice
și nelegale, a declarat recurs
pârâta, în
temeiul prevederilor art. 304 pct. 9 și art. 304
1
C. proc. civ.
În
motivarea cererilor de recurs, se arată, în esență, că instanța de fond nu a
ținut seama de faptul că procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din
Legea nr. 247/2005 presupune mai multe etape: a transmiterii și înregistrării
dosarelor, a analizei acestora, etapa evaluării, emiterea deciziei ce
reprezintă titlul de despăgubiri.
Totodată,
arată recurenta, prin Decizia nr. 2815/2008 s-a stabilit ordinea de soluționare
a dosarelor înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea
Despăgubirilor, față de care, în mod eronat instanța de fond a reținut că a
fost depășit termenul rezonabil pentru transmiterea dosarului la evaluator, cu
atât mai mult cu cât ordinea în care vor fi soluționate dosarele se face în
raport și de această decizie.
De asemenea, recurenta a criticat sentința
recurată, considerând-o greșită și sub
aspectul obligării la plata
cheltuielilor de judecată.
Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu
actele și lucrările dosarului, cu
motivele invocate de recurentă, precum
și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304
1
C. proc. civ., Curtea constată că recursurile sunt nefondate, după cum se va
arăta în continuare.
În
mod corect, în raport de dispozițiile art. 16 alin. (5) din Capitolul V din
Titlul VII „Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor
preluate în mod abuziv" din Legea specială nr. 247/2005, cu modificările
și completările ulterioare, instanța de fond a obligat pârâta Comisia Centrală
pentru Stabilirea Despăgubirilor să finalizeze procedura administrativă și să
emită decizia de stabilire a despăgubirilor.
Criticile
care vizează această soluție sunt nefondate, întrucât Secretariatul Comisiei
Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (4) din
Titlul VII al actului normativ susmenționat, are ca atribuție doar verificarea
legalității respingerii cererii de restituire în natură a imobilului, aspect
care, însă, nu a fost contestat.
Soluția
instanței de fond se impune pentru că, prin netrimiterea dosarului spre
evaluare și implicit neparcurgerea etapei evaluării întru-un interval destul de
mare, în raport de data emiterii dispoziției, respectiv 14 decembrie 2009, este
evidentă depășirea termenului rezonabil de finalizare a procedurii
administrative, prin emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire;
aceasta cu atât mai mult cu cât recurentei-pârâte îi revin obligații în acest
sens, fiind ținută de respectarea principiului operativității specifice
oricărei activități a autorităților administrative.
Astfel,
perioada mare de timp scursă de la data înregistrării dosarului la autoritatea
recurentă îndreptățește pe intimate să invoce încălcarea principiului
soluționării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat de art. 6 paragraful
1 din Convenția europeană a drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Împrejurarea
că Legea nr. 247/2005 nu prevede un termen pentru rezolvarea cererilor nu
exclude incidența acestui principiu, întrucât, potrivit dispozițiilor art. 20
din Constituția României, normele interne cuprinse în legislația primară și
secundară, inclusiv cele având ca obiect de reglementare procedura de acordare
a despăgubirilor, nu pot fi interpretate și aplicate decât în acord cu dreptul
la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, statuat ca o garanție a unui
proces echitabil atât în procedura judiciară, cât și în cadrul procedurii
administrative.
Soluționarea cererilor într-un termen rezonabil constituie,
de asemenea, un
element al dreptului la o
bună administrație, drept fundamental al cetățeanului Uniunii
Europene,
consacrat de art. 41 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene și
care reprezintă un reper în orientarea conduitei administrative a autorităților
publice ale statelor membre.
Statului îi revine, așadar, obligația de a organiza
funcționarea sistemului
autorităților sale
astfel încât să răspundă acestei cerințe, pentru ca persoana îndreptățită
să
poată beneficia efectiv de protecția asigurată prin prevederile art. 6 din C.E.D.O.
Complexitatea
etapelor procedurale reglementate de lege poate constitui, într-adevăr, un
criteriu de apreciere a respectării termenului rezonabil însă nu poate fi
invocată pentru justificarea unei conduite arbitrare ori a pasivității
autorității publice.
De
aceea, înalta Curte constată că atitudinea autorității recurente nu poate fi
justificată nici prin invocarea regulilor de stabilire a ordinii de soluționare
a dosarelor, prevăzute în Decizia nr. 2815/2008 emisă de aceasta, fiind
binecunoscut în doctrină și practica administrativă că o autoritate publică nu
se poate apăra și nu poate justifica legal întârzierea în soluționarea unei
cereri pe motiv că cererile adresate sunt prea numeroase pentru a fi rezolvate
într-un interval de timp rezonabil. De asemenea, Decizia nr. 2815/2008 are
caracter intern și nu poate înfrânge principiul sus-menționat al termenului
rezonabil de soluționare a cererilor persoanelor îndreptățite.
Or, în speță, perioada îndelungată, în care
autoritatea recurentă nu a dat curs
solicitării intimatelor-reclamante
de soluționare a cererii lor nu se încadrează în noțiunea de termen rezonabil,
astfel încât instanța de fond în mod corect a admis acțiunea, soluția
impunându-se în raport atât cu prevederile Legii nr. 247/2005, Titlul VII, cât
și cu dispozițiile art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului (C.E.D.O.).
Nici
criticile privind dispoziția referitoare la obligarea la plata cheltuielilor de
judecată nu sunt întemeiate, dispoziția respectivă fiind consecința aplicării
în speță, la cererea reclamantelor, a prevederilor art. 274 alin. (1) C. proc.
civ., conform cărora „Partea care cade în pretențiuni va fi obligată, la
cerere, să plătească cheltuielile de judecată", recursul fiind nefondat și
sub acest aspect. Din această perspectivă, nu are relevanță lipsa
personalității juridice a recurentei și a unui buget propriu, invocate în
recurs, cunoscut fiind că în litigiile de contencios administrativ calitatea de
pârât o are autoritatea care a emis sau căreia îi revine, potrivit legii,
obligația de a emite actul administrativ.
Pentru
motivele arătate, recursurile vor fi respinse ca nefondate, menținându-se hotărârile
criticate, ca fiind temeinice și legale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge
recursurile declarate de Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea
Despăgubirilor împotriva sentinței civile nr. 4264 din 17 iunie 2012 și a
încheierii din 10 august 2011 ale Curții de Apel
București - secția a VIII-a contencios
administrativ și fiscal, ca
nefondate.
Irevocabilă.
Pronunțată,
în ședință publică, astăzi 22 iunie 2012.