ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6274/2012

Asupra recursului civil de față; Prin Decizia nr. 836/A din 2 noiembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul formulat de apelantul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, împotriva Sentinței civile nr. 1565 din 26 noiembrie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu apelantele-reclamante A.M.V. și S.V.C., intimata-pârâtă N.E. și intimatul chemat în garanție Municipiul București prin Primarul General. S-a schimbat sentința în parte, în sensul că a fost respinsă cererea completatoare, ca tardiv formulată. S-a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantele-reclamante A.M.V.

și S.V.C. împotriva aceleiași sentințe civile. Au fost păstrate celelalte dispoziții ale sentinței apelate. Pentru a se pronunța astfel, Curtea de apel a reținut următoarele considerente: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, reclamanții S.V.C. și A.M.V. au chemat în judecată pe pârâta N.E., solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București - Piața R., sector 1 compus din 4 camere, bucătărie, cămară, spălător, WC, boxă, terasă, în suprafață utilă de 268,94 mp; cota indiviză de 63,28 din părțile de folosință ale imobilului, casa scării, hol vestibul, culoar, baie, wc, galerie spălătorie, culoar boxă; suprafața de 181,71 mp teren ce se află sub construcție, cu cheltuieli de judecată.

Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepțiile necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 1 București, inadmisibilității cererii, lipsei calități procesuale active a reclamantei și autorității de lucru judecat, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată. Pârâta a formulat și cerere de chemare în garanție a Municipiului București, în temeiul obligației de garanție pentru evicțiune. Prin Sentința civilă nr. 4693 din 23 martie 2009 s-a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 1 București și s-a declinat competența de soluționare a acțiunii în favoarea Tribunalului București, secția civilă, în raport de valoarea imobilului de 3.805.660 RON.

La termenul din data de 23 octombrie 2009 reclamantele au depus la dosar o cerere completatoare prin care au adăugat un nou capăt de cerere la acțiunea principală, prin care au solicitat obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata sumei de 1.100.000 euro, echivalent în RON la data plății, reprezentând despăgubiri la valoarea de piață a imobilului, în situația în care se va respinge acțiunea în revendicare. În motivarea cererii, reclamantele au făcut referire la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care în multe din hotărârile sale împotriva României a stabilit că Fondul Proprietatea nu funcționează într-un mod susceptibil de acordare efectivă a despăgubirilor.

Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a depus la dosar note de ședință prin care a invocat excepția lipsei sale calității procesuale pasive pe cererea subsidiară, iar pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată. La termenul din data de 05 noiembrie 2010 tribunalul a respins ca neîntemeiate excepțiile inadmisibilității acțiunii și a autorității de lucru judecat, pentru motivele arătate în această încheiere. Asupra excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei, tribunalul a reținut că reclamantele revendică imobilul în litigiu în calitate de moștenitoare ale fostului proprietar de la care imobilul a fost preluat de către stat, respectiv S.Ș.

Analiza cererii nu se realizează exclusiv pe baza dispozițiilor Legii nr. 10/2001, ci și pe dispozițiile normelor europene privind protecția dreptului de proprietate, reprezentate de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, precum și pe jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în această materie și în materia respectării dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 din Convenție. Astfel, tribunalul a pornit de la reglementarea Legii nr. 10/2001, pentru ca, făcând aplicarea Convenției Europene în materia drepturilor omului, să ajungă la concluzia necesitații înlăturării normei interne, în virtutea prevalenței normei internaționale, posibilitate conferită de art. 20 din Constituția României.

La data de 13 august 2001 reclamantele au solicitat în temeiul Legii nr. 10/2001 restituirea în natură a imobilului situat în București, str. Piața R., notificarea nefiind soluționată până în prezent, după 10 ani. Bunul imobil în litigiu a fost preluat de stat în temeiul Decretului nr. 92/1950, fiind incidente în speța prevederile art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001 republicată. Potrivit art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 republicată, în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, persoana îndreptățită are dreptul numai la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piață corespunzătoare a întregului imobil, teren și construcție, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare.

Potrivit art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată, în situația în care restituirea în natură nu este posibilă, entitatea investită cu soluționarea notificării este obligată ca prin decizie/dispoziție motivată să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plata a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv - legea specială de care se face vorbire în aceste dispoziții legale fiind reprezentată de Titlul VII din Legea nr. 247/2005. Prin hotărârea pronunțată în cauza Flaimbat c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că acest Fond nu funcționează în prezent într-un mod susceptibil să fie considerat ca echivalent cu acordarea efectivă a unei despăgubiri și cu respectarea dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenție.

Curtea a constatat că și în situația în care partea interesată parcurge întreaga procedură administrativă și, dacă este cazul, contencioasă, executarea deciziei administrative sau judiciare definitive se face tot prin intermediul procedurii prevăzute de Legea nr. 247/2005 și, prin urmare, prin intermediul Fondului Proprietatea. Potrivit expertizei tehnice de evaluare efectuată în cauză, valoarea imobilului în litigiu este de 991.600 euro. Tribunalul a considerat că, în cauza de față, respingând cererea reclamantei privind obligarea pârâtului Statul Român la plata directă a despăgubirilor, s-ar aduce o ingerință în dreptul acesteia de acces la o instanță judecătorească, în condițiile în care, nici astăzi, după mai mult de 9 ani de la inițierea procedurii administrative, aceasta nu a dus la acordarea niciunei despăgubiri în favoarea reclamantei.

Prin urmare, transpunând în cauza de față aceste aprecieri ale Curții, obligatorii pentru judecătorul național în virtutea art. 20 din Constituția României, tribunalul a observat că Fondul Proprietatea nu funcționează în prezent într-un mod care să poată fi considerat echivalent cu acordarea afectivă a unei despăgubiri. În considerarea acestor argumente, prin Sentința civilă nr. 1565 din 26 noiembrie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, s-a dispus după cum urmează: S-a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantelor. S-a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice pe cererea subsidiară formulată de reclamante.

S-a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere privind acțiunea în revendicare, formulată de reclamantele S.V.C. și A.M.V., în contradictoriu cu pârâta N.E. și chematul în garanție Municipiul București prin Primar General. S-a admis cererea subsidiară formulată de reclamantele S.V.C. și A.M. în contradictoriu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. A fost obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamantelor suma de 991.600 euro, echivalent în RON la data plății, reprezentând despăgubiri pentru imobilul în litigiu. Au fost obligate reclamantele la 1000 RON cheltuieli de judecată către pârâtă. Asupra apelurilor declarate în cauză, Curtea de apel a reținut următoarele: 1. Apelul formulat de către pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Excepția de necompetență materială a instanței este de ordine privată și, în temeiul dispozițiilor art. 159 1 alin. (3) Cod procedură civilă, ea putea fi invocată până la prima zi de înfățișare, termen ce a fost depășit, deoarece această excepție a fost invocată prin notele de ședință depuse de către pârât la data de 4 mai 2010. Prin cererea de chemare în judecată s-au invocat dispozițiile art. 480 și 481 C. civ., temei juridic invocat și prin cererea completatoare depusă la data de 23 octombrie 2009, iar în această situație nu sunt aplicabile dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 referitoare la stabilirea măsurilor reparatorii prin echivalent de către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor de pe lângă Autoritatea Națională de Restituire a Proprietății.

În ceea ce privește calitatea procesuală pasivă a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Curtea a constatat că acesta a fost chemat în judecată prin cererea completatoare depusă la data de 23 octombrie 2009, ce are un capăt de cerere nou prin care s-a solicitat obligarea acestui pârât la plata sumei de 1.100.000 euro, echivalent în RON la data plății, reprezentând despăgubiri la valoarea de piață a imobilului, iar calitatea procesuală pasivă a acestei părți este justificată prin faptul că preluarea abuzivă s-a efectuat de către Statul Român, căruia îi este opozabilă acțiunea în revendicare formulată de reclamante. 2. Apelul formulat de către reclamante. Prin Sentința civilă nr. 2809 din 3 noiembrie 1998 a Judecătoriei Sectorului 1 București a fost respinsă ca nefondată acțiunea în revendicare formulată de către reclamata S.V.C.

în contradictoriu cu pârâtul Consiliul General al Municipiului București, ce avea ca obiect retrocedarea imobilului situat în București, Piața R., sectorul 1. Prin această hotărâre judecătorească a fost consolidat titlul statului, titlul de proprietate al reclamantelor nemaiproducând efecte juridice, imobilul fiind preluat în temeiul Decretului nr. 92/1950. Din actele și lucrările dosarului rezultă că acțiunea în revendicare prin comparare de titluri, în contradictoriu cu pârâta N.E. a fost formulată la data de 18 februarie 2008, când erau în vigoare dispozițiile Legii nr. 10/2001, iar apelantele-reclamante nu dețineau o hotărâre judecătorească în contradictoriu cu Statul Român, prin care să fi fost restituit în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul în litigiu și în temeiul căreia să fi dobândit un "bun" în sensul Protocolului nr. 1 adițional la Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

După apariția Legii nr. 10/2001 ce reglementează regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, apelantele-reclamante aveau posibilitatea de a apela la dispozițiile acestei legi speciale astfel cum s-a stabilit și prin Decizia nr. 33/2008 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, decizie pronunțată în interesul legii. Potrivit acestei hotărâri, ce are putere obligatorie prevăzută de dispozițiile art. 329 C. proc. civ., în situația concursului dintre legea specială și dreptul comun, se aplică dispozițiile legii speciale, iar în prezenta cauză erau aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Din moment ce apelantele-reclamante nu se mai puteau preleva de o acțiune prin care să revendice un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, acestea nu puteau formula o acțiune în revendicare prin comparare de titluri în contradictoriu cu pârâta N.E., neexistând vreun drept de proprietate recunoscut printr-o hotărâre judecătorească, pentru a se efectua compararea titlurilor celor doi proprietari. În contradictoriu cu apelantele-reclamante, pârâta din prezenta cauză deține un titlu de proprietate dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995 care este în ființă și produce efecte juridice și care a fost dobândit de la Statul Român în contradictoriu cu care a fost respinsă acțiunea în revendicare formulată de către reclamante.

În această situație, intimata a dobândit dreptul de proprietate de la un proprietar ce deținea un titlu valabil și, în această situație, deține un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și în același timp, deține și posesia acestuia. Pentru obținerea măsurilor reparatorii, reclamantele aveau posibilitatea de a apela la dispozițiile Legii nr. 10/2001, ce reglementează situația specială a imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Cererea completatoare a fost formulată la data de 23 octombrie 2009 și are ca obiect obligarea Statului Român la plata sumei de 1.100.000 euro, echivalent în RON la data plății, reprezentând despăgubiri egale cu valoarea de piață a imobilului revendicat.

Această cerere a fost depusă cu încălcarea dispozițiilor art. 132 C. proc. civ., potrivit căruia întregirea sau modificarea cererii de chemare în judecată se poate face la prima zi de înfățișare; or, cererea a fost depusă cu încălcarea acestui termen, după pronunțarea Sentinței civile nr. 4693 din 23 martie 2009 a Judecătoriei Sectorului 1 București, prin care a fost declinată competența de soluționare a prezentei cauze în favoarea Tribunalului București, secția civilă, după ce s-au solicitat și administrat probele în cauză cu înscrisuri și expertize tehnice evaluatorii. Având în vedere dispozițiile art. 132 C. proc. civ., Curtea a constatat că cererea completatoare este tardiv formulată.

În ceea ce privește fondul cererii de acordare de despăgubiri, s-a constatat că reclamantele au formulat la data de 13 august 2001 Notificarea nr. 1204 adresată Primăriei Municipiului București, prin care au solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001, restituirea în natură a imobilului situat în București, str. Piața R., iar în temeiul acestei legi, reclamantele pot beneficia de contravaloarea despăgubirilor pentru imobilul preluat abuziv de stat, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, despăgubiri ce sunt stabilite de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor de pe lângă Autoritatea Națională de Restituire a Proprietăților. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele A.M.V.

și S.V.C., formulând următoarele critici: 1. Instanța de apel a încălcat, pe de o parte, una dintre cele două limitări ale efectului devolutiv al apelului exprimat în adagiul "tantum devolutum quantum appelatum" - respectarea acestei reguli, emisă în considerarea principiului disponibilității, obligând instanța de apel să verifice hotărârea atacată doar în limitele stabilite de apelant, iar pe de altă parte, în plus, a aplicat greșit dispozițiile art. 132 alin. (1) C. proc. civ. Printre motivele de apel formulate de pârâtul Statul român nu se află vreo critică referitoare la tardivitatea cererii completatoare. Motivul de apel al tardivității cererii completatoare a fost ridicat din oficiu de către instanța cu ocazia deliberării la prima rămânere în pronunțare, ocazie cu care aceasta a și dispus repunerea cauzei pe rol în vederea discutării sale, în condițiile în care nici măcar apelantul parat nu ar fi putut să o facă, chiar și în motivele de apel.

Art. 132 alin. (1) C. proc. civ. nu are un caracter imperativ, ci unul dispozitiv, fiind edictat în scopul de a-l proteja pe pârât. În consecință, condițiile invocării nerespectării termenului stabilit de art. 132 alin. (1) pentru modificarea sau întregirea cererii de chemare în judecată sunt cele prescrise de art. 108 alin. (3) C. proc. civ., respectiv la prima zi de înfățișare ce a urmat neregularității și înainte de a pune concluzii pe fond, pentru că altfel neregularitatea se acoperă, partea interesată fiind decăzută din dreptul de a o mai invoca ulterior. Neinvocarea de către pârâți, după rigorile art. 108 alin. (3), a încălcării dispozițiilor art. 132 alin. (1), conduce la decăderea acestora din dreptul de a mai invoca această neregularitate, ceea ce echivalează cu o legală învestire a instanței cu judecarea cererii completate sau modificate.

2. Oricum, cererea de completare a cererii de chemare în judecată nu a fost tardiv formulată. Având în vedere că Judecătoria sectorului 1 a soluționat doar excepția necompetenței sale materiale, excepție invocată de către pârâta N.E., prima zi de înfățișare în judecata acțiunii este 23 octombrie 2009, data la care dosarul se afla pe rolul Tribunalului București. Astfel, după introducerea pe rolul Tribunalului București, dosarul a avut primul termen de judecată pe data 26 iunie 2009, termen la care pârâta N. a cerut amânarea judecății pentru lipsă de apărare. Noul termen a fost fixat pentru data de 23 octombrie 2009, termen la care a fost depusă cererea.

Analizând decizia de apel în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al recursului, în considerarea argumentelor ce succed: Prin motivele de apel formulate împotriva sentinței primei instanțe de către pârâtul Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București nu s-a invocat tardivitatea cererii completatoare, cu privire la care s-a dispus schimbarea sentinței primei instanțe. Instanța de apel a reținut cauza pentru soluționare la data de 14 septembrie 2001, dispunând ulterior repunerea acesteia pe rol, pentru discutarea cererii completatoare - aspect ce nu constituie un motiv de ordine publică.

Procedând în acest fel, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 295 C. proc. civ, care o obligă să verifice, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță - motivele de ordine publică putând fi invocate și din oficiu. Față de aceste considerente ce susțin reținerea greșită a tardivității cererii completatoare, pe aspecte procedurale, nu se mai impune analizarea celei de-a doua critici vizând formularea în termen a acesteia. Toate acestea nu duc însă la schimbarea soluției, în temeiul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., deoarece vătămarea produsă părții, în condițiile art. 105 alin. (1) C. proc.

civ., a fost înlăturată prin soluționarea și pe fond a acestei cereri în considerentele deciziei - s-a reținut că în temeiul Legii nr. 10/2001, în baza căreia s-a solicitat restituirea în natură a imobilului prin notificare, reclamantele pot beneficia de contravaloarea despăgubirilor pentru imobilul preluat abuziv de stat, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, despăgubiri ce sunt stabilite de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor de pe lângă Autoritatea Națională de Restituire a Proprietăților - considerente relativ la a căror reținere nu s-au formulat critici în recurs, din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantele A.M.V. și S.V.C. împotriva Deciziei nr. 836/A din 2 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 octombrie 2012. Procesat de GGC - NN