ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3880/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3880/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 18 aprilie 2007 sub nr.

13582/3/20007 reclamanta SC N.P. SRL a chemat în judecată pe pârâții Statul

Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, Guvernul României,

Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor și Locuinței, Municipiul

București prin Primarul General, Primăria Municipiului București prin Primarul

General, Consiliul General al Municipiului București, Primarul General al

Municipiului București, Primăria Sector 1 București, reprezentată prin

Consiliul Local al Sectorului 1 și Primarul Sectorului 1 București, solicitând

ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea acestora la plata

de despăgubiri în cuantum, de 1.200.000 RON reprezentând valoarea de înlocuire

a terenului proprietatea reclamantei, situat în București, șos. N., sector 1.

În motivarea cererii,

s-a arătat că în conformitate cu contractul de vânzare-cumpărare din 30

septembrie 2004 de BNP A.A.J., SC N.P. SRL a dobândit de la N.A.C., terenul

(lotul 1/1) în suprafață de 1.970,32 mp situat în București, șos. N., sector 1,

având număr cadastral provizoriu aaa/1/1, cu următoarele vecinătăți: N - pe o

latură de 33,90 ml - proprietatea T.A.; S - pe o suprafață de 35,30 ml,

proprietatea N.M.A.; E - pe o latură de 56,37 ml proprietatea P.Z., V pe o

latură de 56,56 ml - șos. N.

Terenul a fost

dobândit de vânzător prin cumpărare de la D.M., care la rândul său, l-a

dobândit prin cumpărare de la I.D., aceasta din urmă dobândindu-l prin

reconstituirea dreptului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991 conform

titlului de proprietate din 27 noiembrie 2003.

Ulterior, prin

contractul de vânzare-cumpărare din 30 septembrie 2004 de BNP A.A.J., SC N.P.

SRL a dobândit (lotul 1/2) de la soții N.P. și N.M.A. terenul în suprafață de

555,20 mp, neafectat de sarcini sau servituți, situat în șos. N., sector 1,

având număr cadastral provizoriu aaa/1/2 și următoarele vecinătăți: N - pe o

latură de 35,30 ml proprietatea lui N.A.C. (lotul 1/1), S - pe o latură de

35,46 ml proprietatea lui I.D., E - pe o latură de 15,70 ml, proprietatea lui

Z.P.; V - pe o latură de 15,70 ml - șos. N.

Prin actul

autentificat sub nr. 143 din 24 ianuarie 2006, SC N.P. SRL a comasat cele două

terenuri într-o suprafață unitară de 2.529,79 mp, având număr cadastral nou

bbb, înscris în CF nr. xxx a localității București, sector 1, prin încheierea

din 25 ianuarie 2006.

Urmare a comasării,

terenul situat în București, șos. N., (fostă șos. N. conform certificatului nr.

23911/7609 din 24 mai 2004 emis de P.M.B - Serviciul de Nomenclatură Urbană)

are următoarele vecinătăți: N - pe o latură de 33,89 ml - T.A.; S - pe o latură

de 35,46 ml - I.D.; E - pe o latură de 72,07 ml - Z.P.; V - pe o latură de

73,23 ml - șos. N.

Prin PUZ-ul

"Șos. N." aprobat prin H.C.L. sector 1, nr. 170 din 29 aprilie 2004,

terenul proprietatea reclamantei este afectat pe latura de Nord de strada nouă

propusă prin PUZ, stradă perpendiculară pe șos. N., cu consecința limitării

exercițiului dreptului său de proprietate.

În drept, cererea a

fost întemeiată pe dispozițiile art. 480, 481, 489, 490 C. civ.; art. 39, 44,

45, 63 din Legea nr. 350/2001, art. 1, art. 16 din Regulamentul general de

urbanism aprobat prin H.G. nr. 525/1996, art. 59 pct. 3 din Normele

Metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991, art. 44 pct. 2, 3, 5, 6, art. 136

pct. 5 din Constituția României, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Legea nr. 215/2001, modificată prin

Legea nr. 286/2006, Legea nr. 33/1994 și Legea nr. 213/1998.

La data de 01 iunie

2007, pârâtul Guvernul României a depus la dosar întâmpinare, prin care a

invocat excepția lipsei calității procesuale pasive și respingerea acțiunii

formulate în contradictoriu cu acest pârât, pe calea acestei excepții.

La aceeași dată, pârâții

- Primăria sectorului 1, Primarul sectorului 1 și Consiliul Local sector 1 au

formulat întâmpinare, prin care au invocat excepția prescrierii dreptului la

acțiune, având în vedere prevederile art. 3 din Decretul nr. 167/1958 ca și

față de momentul emiterii actului administrativ prin care s-a aprobat planul

urbanistic zonal.

De asemenea, s-a

invocat și excepția prematurității cererii, având în vedere că nu s-a demarat

procedura de expropriere reglementată de Legea nr. 33/1994.

S-a invocat,

totodată, și excepția lipsei calității procesuale pasive a celor trei pârâți,

având în vedere că nu sunt îndeplinite condițiile impuse de lege privind

existența identității între pârât și persoana obligată în baza raportului

juridic dedus judecății. Pârâții nu au calitatea de expropriatori, conform

Legii nr. 33/1994 și nici nu au produs o pagubă reclamantei, ca urmare a

încălcării unui drept al acesteia.

Pe fondul cauzei, s-a

solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată, având în vedere că prin PUZ-ul

aprobat prin H.C.L.S. 1 nr. 170/2004, s-a stabilit doar cadrul legal de

reglementare a lucrărilor care urmează a fi executate în acea zonă.

În drept, s-au

indicat dispozițiile art. 115 C. proc. civ., Legea nr. 350/2001, Legea nr.

33/1994, Legea nr. 215/2001, H.G. nr. 583/1994.

La aceeași dată, și

pârâtul Municipiul București prin Primarul General, a depus întâmpinare prin

care a ridicat excepția prematurității acțiunii, având în vedere faptul că la

acest moment nu este inițiată procedura prevăzută de Legea nr. 33/1994, terenul

în litigiu nefiind declarat de utilitate publică, printr-o hotărâre a

Consiliului General al Municipiului București.

De asemenea, s-a

susținut și excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului

București prin Primarul General, în raport de faptul că Hotărârea de Consiliu

prin care s-a aprobat PUZ-ul în discuție, nu este emisă de această instituție.

Reclamanta a depus la

dosar o cerere completatoare a cererii de chemare în judecată la data de 22

noiembrie 2007, prin care a solicitat introducerea în cauză a pârâtului

Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Locuințelor, având în vedere că

activitatea de amenajare a teritoriului și urbanism a trecut de la Ministerul

Lucrărilor Publice, Transporturilor și Locuinței la Ministerul Dezvoltării,

Lucrărilor Publice și Locuințelor.

La data de 23

noiembrie 2007, Primăria Municipiului București a depus la dosar hotărârea

Consiliului General al Municipiului București nr. 269/2000 privind aprobarea

planului urbanistic general, precum și întreaga documentație care a stat la

baza emiterii ei; la același moment, pârâtul Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor

Publice și Locuințelor a depus la dosar întâmpinare, prin care a ridicat

excepția lipsei calității procesuale pasive.

Consiliul Local

sector 1 a depus la dosar Hotărârea nr. 140/2004 privind aprobarea unui plan

urbanistic zonal - Șos. N., sector 1, expunerea de motive a Primarului

sectorului 1, raportul de specialitate al arhitectului șef al Primăriei

sectorului 1, avizul din 14 aprilie 2004 al Comisiei de administrare

urbanistică, realizarea lucrărilor publice, protecția mediului înconjurător a

CLS 1, avizul CTU - Primăria Municipiului București nr. 3 CA 3/15 din 10 martie

2004, avizul CTU - PS 1 nr. 11 CA 1 din 05 aprilie 2004.

Prin încheierea

pronunțată în data de 01 februarie 2008, prima instanță a admis excepția lipsei

calității procesuale a pârâților Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, Guvernul României, Ministerul Dezvoltării, Municipiul București prin

Primarul General, Primăria Municipiului București, GCMB, Primarul General al

Municipiului București, Primăria sectorului 1 București și Primarul sectorului

1 București și a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a

Consiliului Local sector 1 București, excepția prescrierii dreptului la acțiune

și excepția prematurității, ca neîntemeiate.

În probațiune, au

fost încuviințate probele cu înscrisuri și expertiză tehnică, raportul de

expertiză fiind efectuat de către expert M.F.

Reclamanta a formulat

o nouă precizare a cererii de chemare în judecată la data de 25 septembrie

2008, prin care a solicitat obligarea pârâților la despăgubiri în cuantum de

1.896.457,50 RON, sumă stabilită prin expertiza topo evaluatoare.

Prin Sentința civilă

nr. 1531 din 3 octombrie 2008, pronunțată de Tribunalul București , secția a

V-a civilă, s-a respins acțiunea reclamantei SC N.P. SRL, așa cum a fost

precizată.

Pentru a pronunța

această soluție, prima instanță a reținut următoarele:

Prin Hotărârea nr.

170 din 29 aprilie 2004 a Consiliului Local al sectorului 1 București, s-a

aprobat planul urbanistic pentru construcții definitive PUZ - Șos. N., sector

1, referitor la o suprafață de teren de circa 5.000 mp.

Potrivit concluziilor

raportului de expertiză efectuat în cauză, o parte din terenul proprietatea

reclamantei, identificat prin anexa A din raport, în suprafață de 175 mp este

afectată de PUZ-ul anterior menționat.

Reclamanta a

solicitat obligarea pârâtului la plata despăgubirilor reprezentând

contravaloarea terenului afectat de PUZ, motivat de faptul că la data

cumpărării, terenul nu era grevat de sarcini sau servituți, iar prin emiterea

acestei hotărâri a fost prejudiciată.

Reclamanta a dobândit

dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 2.522,52 mp, situat în

București, Șos. N., sector 1, prin contractele de vânzare-cumpărare

autentificate sub nr. qqq, respectiv yyy, ambele fiind încheiate la data de 30

septembrie 2004.

Tribunalul a

constatat însă că Hotărârea nr. 170 emisă de Consiliul Local al sectorului 1,

prin care s-a aprobat planul urbanistic pentru construcții definitive PUZ -

Șos. N., sector 1, referitor la o suprafață de teren de circa 5.000 mp, a fost

însă adoptată anterior acestor contracte de vânzare-cumpărare.

Pe de altă parte, s-a

apreciat că, și în situația în care nu s-ar ține cont de acest aspect, nu se

poate reține că prin emiterea acestei hotărâri, reclamanta a fost prejudiciată,

întrucât în cauză, nu s-a făcut nicio dovadă în acest sens.

Instanța de fond a

reținut, de asemenea, că planurile de amenajare a teritoriului, sau, după caz,

planurile urbanistice și regulamentele locale de urbanism, cuprind într-adevăr,

norme obligatorii pentru autorizarea executorii construcțiilor, însă,

reclamanta nu a arătat și nici nu a probat în ce măsură a fost prejudiciată,

prin emiterea acestei hotărâri, astfel că cererea a fost respinsă ca

neîntemeiată.

Împotriva acestei

sentințe, a declarat apel reclamanta SC N.P. SRL, criticând soluția primei

instanțe pentru nelegalitate și netemeinicie.

Curtea de Apel

București , secția a IV-a civilă, prin Decizia nr. 428 din 25 iunie 2009 a

respins ca nefondat apelul.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de apel a reținut că reclamanta a dobândit dreptul de

proprietate asupra terenului în cauză la data de 30 septembrie 2004, ulterior

datei adoptării H.C.L. sector 1 nr. 170 din 29 aprilie 2004 de aprobare a

PUZ-ului.

Astfel cum reiese din

cuprinsul celor două contracte de vânzare-cumpărare încheiate la data de 30

septembrie 2004, cumpărătoarea a luat cunoștință de situația juridică și de

fapt a terenului în litigiu, caz în care nu poate invoca necunoașterea

împrejurării că o parte din acest teren era afectată prin planul urbanistic

zonal și, prin urmare, instanța de apel a apreciat că reclamanta nu este

îndreptățită să ceară despăgubiri pentru o eventuală depreciere a valorii

terenului, acest drept revenindu-i numai proprietarului terenului de la data

aprobării PUZ-ului, de care acesta însă, nu a uzat.

Cumpărând un teren

care era deja afectat de planul urbanistic zonal, reclamanta a achitat un preț

corespunzător valorii terenului la momentul transferului dreptului de

proprietate.

Totodată, instanța de

apel a constatat și faptul că planul urbanistic zonal a fost aprobat chiar la

solicitarea autorului reclamantei, iar Hotărârea nr. 170/2004 a C.L. sector 1 a

fost emisă pe baza avizului din 14 aprilie 2004 al Comisiei de Administrare a

Domeniului Public, avizul CTU - Primăria Municipiului București, nr. 3 CA 3/15

din 10 martie 2004 și avizul CTU - PS 1 nr. 11 CA 1 din 5 aprilie 2004, din

cuprinsul acestora, reieșind că beneficiarul lor este chiar vânzătorul de la

care reclamanta a achiziționat terenul (N.A.C.).

În termen legal,

împotriva acestei decizii, reclamanta a formulat recurs, întemeiat pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

de recurs, reclamanta susține că decizia recurată a fost dată cu încălcarea

dispozițiilor art. 481 C. civ., art. 44 alin. (3) din Constituția României și

art. 1 teza a II-a din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

Conform textelor

anterior menționate, dreptul de proprietate este un drept absolut, perpetuu și

inviolabil.

În speță, prin

contractul de vânzare-cumpărare din 19 decembrie 2003, N.A.C. a dobândit de la

D.M. terenul în suprafață de 1.970,32 situat în mun. București, Șos. N., sector

1.

Conform planului

urbanistic zonal "Șos. N. - str. N.C. - str. G. - str. C.", terenul

era încadrat în zonă verde, astfel că pentru edificarea unor construcții, era

necesară schimbarea încadrării funcționale din zonă verde în zonă construibilă.

În aceste condiții,

s-a solicitat de către N.A.C. efectuarea unui plan urbanistic zonal în acest

sens și prin avizele de urbanism din 10 martie 2004 și din 5 aprilie 2004, s-a

propus spre avizare documentația privind schimbarea încadrării funcționale a zonei.

În baza celor două

avize de urbanism, prin H.C.L.S. 1 nr. 170 din 29 aprilie 2004, s-a aprobat

Planul Urbanistic Zonal pentru construcții definitive "PUZ - șos. N.,

sector 1 suprafață teren circa 5.000 mp".

Prin acest PUZ, s-a

schimbat, într-adevăr, încadrarea funcțională a terenului din zona verde în

zonă construibilă, însă, pe latura de Nord, pe o suprafață de 175 mp, s-a

prevăzut un traseu stradal perpendicular pe Șoseaua N.

Prin contractul de

vânzare-cumpărare din 30 septembrie 2004, N.A.C. a înstrăinat către SC N.P. SRL

terenul situat în șos. N., sector 1, transmisiunea proprietății operând de fapt

și de drept la data autentificării, liberă de orice sarcini sau servituți.

Din situația de fapt

prezentată, arată recurenta, rezultă că terenul în litigiu este proprietatea

sa, nu a fost expropriat pentru utilitate publică și cu toate acestea, este

afectat, pe o anumită suprafață, de un traseu stradal propus prin PUZ-ul

aprobat prin H.C.L.S. 1 nr. 170 din 29 aprilie 2004.

Efectele PUZ-ului

aprobat asupra terenului sunt reglementate de prevederile legislației în

materie, respectiv Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului și

urbanismul, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 289/2006; se invocă în

acest sens, dispozițiile art. 47 alin. (1), (2) și (3), art. 39 alin. (4) și

art. 49 alin. (3) din acest act normativ.

Conform acestor

texte, reiese că PUZ-ul conține prevederi cu caracter de reglementare și în

conformitate cu dispozițiile art. 39 alin. (4) din Legea nr. 350/2001 este

obligatoriu pentru toate persoanele fizice și juridice, iar după aprobare, este

opozabil în justiție.

În speță, prin PUZ-ul

aprobat prin H.C.L.S. 1 nr. 170/2004 o porțiune din terenul SC N.P. SRL a fost

rezervată pentru realizarea unei străzi, astfel că exercițiul dreptului de

proprietate al reclamantei este permis numai în strânsă corelare cu respectarea

funcțiunilor stabilite prin documentația de urbanism avizată și aprobată,

conform art. 57 pct. 3 din Ordinul nr. 1.430/2005 privind normele metodologice

de aplicare a Legii nr. 50/1991; în consecință, terenul afectat de PUZ, nu

poate fi folosit de recurentă în alt scop decât cel stabilit prin documentația

de urbanism, fiind vorba de un "teren aparent liber", astfel cum

această noțiune e definită de art. 57 pct. 2 lit. c) din același Ordin.

Recurenta mai

învederează că deși terenul este proprietate privată, acesta are o funcțiune de

utilitate publică (stradă), stabilită printr-un PUZ-ul aprobat, obligatoriu

pentru proprietar, dar care nu folosește acestuia; această stradă este folosită

numai de către proprietarii imobilelor situate în spatele proprietății sale și

care nu au nicio legătură cu terenul în litigiu.

Faptul că termenul de

valabilitate al PUZ-ului "Șos. N." prevăzut prin H.C.L. sector 1 nr.

170/2004, a expirat nu are nicio relevanță în ceea ce privește efectul acestei

documentații de urbanism asupra terenului în litigiu, deoarece, conform art. 47

pct. 1 din Legea nr. 350/2001 PUZ-ul asigură corelarea dezvoltării urbanistice

complexe cu prevederile planului urbanistic general al unei zone delimitate din

teritoriul localității; în speță PUZ-ul aprobat prin H.C.L.S. 1 nr. 170/2004

asigură corelarea dezvoltării urbanistice a zonei "Șos. N., sector 1

aproximativ - 5000 mp" cu prevederile PUG aprobat prin Hotărârea Consiliului

General București nr. 269 din 21 decembrie 2000, valabil pentru o perioadă de

10 ani.

Se invocă în acest

sens prevederile art. 62 alin. (1

1

) din Legea nr. 350/2001,

modificată prin Legea nr. 289/2006, conform cărora "în situația

neactualizării documentațiilor de urbanism până la expirarea termenelor de

valabilitate prevăzute în hotărârile de aprobare a acestora, se suspendă

eliberarea autorizațiilor de construire sau desființare, conform legii."

Din conținutul

dispozițiilor citate, rezultă fără echivoc că, deși durata de valabilitate a

documentațiilor de urbanism a încetat, funcțiunea stabilită prin acestea se

menține, astfel că autorizarea altor lucrări de construire este suspendată de

drept.

Recurenta conchide cu

privire la acest prim motiv de recurs că în speța dedusă judecății, terenul în

suprafață de 175 mp este proprietatea sa, însă prin PUZ are funcțiune de

utilitate publică (stradă) folosită ca atare de proprietarii imobilelor

învecinate, astfel că exercițiul dreptului de proprietate al reclamantei este

suspendat, fiind unul iluzoriu.

doilea motiv de recurs, recurenta susține că prin hotărârea pronunțată de

instanța de apel, au fost încălcate dispozițiile art. 973 C. civ. ce consacră

principiul relativității efectelor contractului.

Având în vedere

transmiterea dreptului de proprietate cu limitările prevăzute de PUZ, problema

este aceea a domeniului de aplicare a principiului relativității efectelor

contractului, având în vedere calitatea SC N.P. SRL, de succesor în drepturi al

fostului proprietar, al cărui drept a fost limitat prin fapta unui terț,

respectiv prin hotărârea dată de Consiliul Local Sector 1 București.

Or, faptul că la

momentul dobândirii de către recurentă, terenul era afectat de strada propusă

prin PUZ, nu are nicio relevanță în ceea ce privește dreptul reclamantei de a

fi despăgubită.

Prin încheierea

contractului, recurenta a dobândit calitatea de succesor cu titlu particular în

drepturile și obligațiile autorului său N.A.C., în ceea ce privește dreptul

transmis asupra imobilului situat în București, Șos. N., sector 1.

Se mai precizează că

vânzătorul, N.A.C., are calitatea de asociat și administrator în cadrul SC N.P.

SRL, alături de ceilalți membri ai familiei sale, astfel că, în situația

încasării despăgubirilor de către societate, suma intră în patrimoniul

acesteia, iar în cazul unei eventuale dizolvări, ea ar reveni și fostului

proprietar.

Având în vedere

transmiterea convențională intervenită, succesorul, în speță, reclamanta, s-a

subrogat în drepturile și obligațiile autorului său privind terenul în litigiu.

Pe cale de

consecință, mai arată recurenta, are obligația de a respecta PUZ-ul aprobat

prin Hotărârea Consiliului Local sector 1 pe terenul proprietatea sa, dar și

dreptul de a încasa despăgubirile rezultate din prejudiciul cauzat prin

limitarea adusă dreptului de proprietate, urmare a aprobării PUZ-ului.

Recurenta mai

învederează că cele arătate nu pot conduce la reținerea riscul contractual,

câtă vreme bunul s-a transmis către cumpărător, iar limitarea dreptului de

proprietate prin PUZ-ul aprobat, naște în patrimoniul dobânditorului dreptul de

a fi despăgubit în raport de dispozițiile art. 481 C. civ., în calitatea sa de

succesor cu titlu particular în drepturile fostului proprietar.

critică, recurenta susține că soluția pronunțată de instanța de apel este dată

cu încălcarea dispozițiilor art. 1 și 6 din Legea nr. 33/1994 privind

exproprierea pentru proprietate publică.

Astfel, art. 1 din

Legea nr. 33/1994 prevede că "exproprierea de imobile, în tot sau în

parte, se poate face numai pentru cauză de utilitate publică, după o dreaptă și

prealabilă despăgubire, prin hotărâre judecătorească."

Conform art. 6 din

același act normativ, deschiderea, alinierea și lărgirea străzilor sunt lucrări

de utilitate publică.

Din textele invocate,

rezultă fără echivoc că deschiderea de stradă este o lucrare de utilitate

publică și, conform art. 1 din Legea nr. 33/1994, proprietarul trebuie să

primească o dreaptă și prealabilă despăgubire.

Recurenta mai arată

că întrucât organele administrației publice locale au aprobat actul

administrativ normativ - PUZ "Șos. N., sector 1", stabilind un traseu

stradal pe terenul proprietatea sa, folosit ca atare de proprietarii imobilelor

învecinate, însă acestea, cu rea-credință și în mod culpabil, refuză să

demareze procedura de expropriere obligatorie, caz în care se poate constata

existența unei exproprieri "în fapt", nematerializată în drept, în

scopul eludării obligației de plată a despăgubirilor.

Având în vedere

suspendarea exercițiului dreptului de proprietate, prejudiciul suferit de

recurentă este prezumat și constă în lipsirea efectivă de proprietate, iar în

cazul în care s-ar proceda la expropriere, evident că terenul ar fi preluat de

la proprietarul actual SC N.P. SRL, recurenta fiind îndreptățită să încaseze

despăgubirea, iar nu autorul său.

critică, recurenta susține că instanța de apel a încălcat și dispozițiile art.

295 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora "instanța de apel va verifica

în limitele cererii de apel, stabilirea situației de și aplicarea legii de

către prima instanță."

Or, din cuprinsul

hotărârii atacate rezultă că instanța a preluat fără nicio modificare motivarea

sentinței de primă instanță, fără a se referi în niciun fel la aspectele de

fapt și de drept invocate de apelantă în critica hotărârii și fără a arăta

motivele avute în vedere pentru respingerea pretențiilor reclamantei.

Menținerea soluțiilor

pronunțate de instanța de fond și apel ar dovedi faptul că în România anilor

2009, organele administrative, cu concursul instanțelor de judecată, preiau în

continuare în mod abuziv imobile proprietate privată, realizând naționalizări

fără titlu, situație ce încalcă în mod flagrant dreptul de proprietate garantat

de Constituția României, legislația internă și internațională.

Intimații pârâți

Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului (succesor al Ministerului

Dezvoltării, Lucrărilor Publice și locuințelor, conform O.U.G. nr. 221/2008) și

Consiliul Local al sectorului 1 au formulat întâmpinări la motivele de recurs,

ambii intimați solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Intimatul Consiliul

Local sector 1, prin aceeași întâmpinare, a invocat excepția prescrieri

dreptului material la acțiune, în temeiul art. 3 din Decretul nr. 167/1958,

excepția lipsei calității sale procesuale pasive și excepția prematurității

cererii.

În motivarea

fiecăreia dintre aceste excepții, intimatul pârât s-a prevalat de aceleași

argumente ca cele învederate prin întâmpinarea formulată la prima instanță, când

au fost pentru prima dată susținute.

Înalta Curte

apreciază că acestea nu pot fi reevaluate în recurs, ele nefiind pentru prima

dată invocate în această etapă procesuală, deși regimul juridic al acestora,

excepții absolute, peremptorii ar fi permis această conduită procesuală.

Ca atare, excepțiile

în discuție, fiind susținute la prima instanță, dezbătute de părți și dezlegate

de tribunal prin încheierea din 01 februarie 2008, în sensul respingerii lor ca

neîntemeiate (prin aceeași încheiere fiind admise excepția lipsei calității

procesuale a pârâților Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice,

Guvernul României, Ministerul Dezvoltării, Municipiul București prin Primarul

General, Primăria Municipiului București, GCMB, Primarul General al Municipiului

București, Primăria sectorului 1 București și Primarul sectorului 1 București),

în etapele procesuale ulterioare nu ar fi putut fi repuse în discuție decât

prin promovarea căilor legale de atac de către autorul acestor excepții.

Numai formulându-se

critici de nelegalitate și netemeinicie împotriva soluției date de prima

instanță cu privire la acestea, prin promovarea de către titularul lor fie a

unui apel principal, conform art. 282 alin. (2) C. proc. civ., fie chiar

incident, în condițiile art. 293 C. proc. civ. (dată fiind respingerea

acestora, hotărâtă de prima instanță), instanța de apel ar fi fost în măsură să

le reaprecieze.

În mod similar,

instanța de recurs nu le-ar putea examina decât dacă acestea ar fi fost

invocate pentru prima dată în recurs, sau, în condițiile în care ar fi fost

invocate în apel (fie pentru prima dată, fie prin formularea căii de atac), în

cel din urmă caz, instanța de recurs exercitând un control de legalitate a

soluției instanței de apel asupra excepțiilor sau asupra criticii cu acest

obiect din motivele de apel.

Cum însă condițiile

anterioare nu sunt întrunite, Înalta Curte constată că, la acest moment,

soluția dată de prima instanță excepțiilor susținute de acest pârât prin

întâmpinarea formulată la motivele de recurs: excepția prescrierii dreptului

material la acțiune, excepția lipsei calității sale procesuale pasive și

excepția prematurității, este intrată în puterea lucrului judecat, nefiind

admisibilă reiterarea lor în fiecare etapă procesuală, pe cale de excepție.

Identic, și soluția

adoptată de tribunal cu privire la celelalte excepții, are aceeași soartă

juridică, cu referire la admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive

a celorlalți pârâți chemați în judecată, astfel că, în rejudecare, distribuția

procesuală va exclude participarea și citarea în proces a pârâților pentru care

excepția a fost admisă: Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice,

Guvernul României, Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului, Municipiul

București prin Primarul General, Primăria Municipiului București, GCMB,

Primarul General al Municipiului București, Primăria sectorului 1 București și

Primarul sectorului 1 București.

Înainte de intrarea

în dezbaterea recursului, la termenul din 4 iunie 2010, recurenta, prin

apărătorul ce a reprezentat-o, a învederat și dovedit în cauză prin depunerea

la dosar a contractului de vânzare-cumpărare din 20 mai 2010 de BNP E. că

terenul în suprafață de 175,10 mp asupra căruia poartă litigiul de față, a

reintrat în patrimoniul vânzătorului N.A.C. (potrivit calității părților din

contractul de vânzare-cumpărare din 30 septembrie 2004 de BNP asociați M.G. și

A.J.A.).

S-a învederat că s-a

optat pentru această operațiune juridică, dat fiind argumentul instanței de

apel în sensul că dreptul la despăgubiri pentru terenul afectat traseului

stradal stabilit prin PUZ, s-ar cuveni vânzătorului (N.A.C.), întrucât la data

celor două contracte de vânzare-cumpărare din 2004, PUZ-ul era aprobat, iar

reclamanta SC P.N. SA a avut cunoștință de existența acestuia și a dobândit

dreptul în aceste condiții.

În baza principiului

disponibilității părților în procesul civil și făcând aplicarea în plan

procesual a efectelor caracterului translativ de drept de proprietate al

contractului de vânzare-cumpărare anterior menționat (având ca obiect o

suprafață de 175,10 mp teren), Înalta Curte a constatat transmisiunea

convențională de calitate procesuală activă de la SC P.N. SRL la N.A.C. și a

dispus în consecință.

Recursul formulat

este fondat, urmând a fi admis potrivit celor ce succed.

Reclamanta inițială a

cauzei a formulat cererea de chemare în judecată solicitând repararea

prejudiciului ce i-a fost produs prin aprobarea în baza Hotărârii nr. 170 din

29 aprilie 2004 date de către Consiliul Local Sector 1 a PUZ - ului

"Șoseaua N. sector 1 - Suprafață teren cca. 5000 mp", întrucât, prin

aceasta, s-a prevăzut crearea unei străzi perpendiculare pe Șoseaua N., pe o

anumită suprafață de teren (175,10 mp, conform susținerilor reclamantei

întemeiate pe expertiza topo efectuată în cauză).

S-a susținut

totodată, că această stradă este plasată pe latura de nord a proprietății sale,

cu consecința directă a limitării dreptului de proprietate, prin afectarea

acestei suprafețe unei utilități publice.

În aceste condiții,

SC N.P. SRL a reclamat că, în aceste limite, s-a produs o expropriere a sa de

fapt, ilegală și fără o dreaptă și prealabilă despăgubire, motiv pentru care

solicită, cu acest titlu, valoarea de înlocuire a terenului care, după

efectuarea expertizei topo dispuse în cauză, a fost precizată la nivelul sumei

de 1.856.457,50 lei (RON).

S-au invocat ca temei

juridic, între altele, dispozițiile art. 480, art. 481 C. civ., ale Legii nr.

33/1994, dispozițiile art. 44 alin. (2) și art. 136 alin. (5) din Constituția

României, ca și prevederile art. 1 Protocolul 1 adițional la Convenția

europeană a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.

Potrivit situației de

fapt, astfel cum a fost reținută de instanțele de fond, se constată că SC P.N.

SRL (împreună cu N.A.C., conform contractului de vânzare-cumpărare depus în

recurs), este proprietară a unei suprafețe de teren de 2.525,79 mp, care, la

acest moment, urmare a comasării (realizate prin actul din 24 ianuarie 2006 de

BNP L.) reprezintă un corp de proprietate unic cu număr cadastral nou (bbb),

intabulat ca atare la 25 ianuarie 2006.

Proprietatea, situată

inițial în Șos. N., sector 1 a fost dobândită prin încheierea a două contracte

de vânzare-cumpărare consecutive: contract aut. sub nr. yyy din 30 septembrie

2004 (pentru suprafața de 1.970,32 mp) și sub nr. qqq din 30 septembrie 2004

(pentru suprafața de 555,20 mp) de BNP M.G. și A.A.J., iar în prezent, în

întregul ei, se identifică prin adresa poștală Șos. N., sector 1, autoritatea

competentă atribuind celor două loturi, un nou și unic număr poștal.

La data dobândirii

acestei proprietăți, destinația terenului era aceea de spațiu verde, astfel că,

în vederea construirii unor imobile au fost inițiate demersuri la autoritățile

publice locale pentru aprobarea schimbării destinației lui în zonă

construibilă, cerință necesară și anterioară obținerii autorizației de

construire.

Aceste demersuri s-au

soldat cu emiterea de către intimatul pârât - Consiliul Local sector 1 a

Hotărârii nr. 170 din 20 aprilie 2004, hotărâre pe care reclamanta a indicat-o

drept cauză a restrângerii dreptului său de proprietate.

Astfel, prin această

Hotărâre, adoptată de autoritatea publică locală în exercitarea atribuțiilor

sale, s-a aprobat planul urbanistic zonal (PUZ) pentru o suprafață de teren de

cca. 5.000 mp, în vederea realizării unor construcții definitive în Șos. N.,

sector 1.

Prin aceeași hotărâre

însă, s-a stabilit necesitatea creării unei artere noi de circulație,

perpendiculară pe Șoseaua N. pentru a se putea asigura accesul la imobilele ce

urmau a se construi, în caz contrar, nefiind posibilă emiterea autorizației de

construire, soluție conformă prevederilor HCGM nr. 269 din 21 decembrie 2000 de

aprobare a Planului Urbanistic General (PUG), ca și celorlalte acte normative

enumerate în justificarea H.C.L. sector 1 nr. 170 din 20 aprilie 2004.

În același timp,

pentru că în cuprinsul aceleiași Hotărâri a Consiliului Local, s-au menționat

documentațiile avute în vederea la emiterea ei, între care: aviz de urbanism

din 10 martie 2004 și aviz de urbanism din 5 aprilie 2004, și, constatându-se

că beneficiarul acestor avize era N.A.C. (vânzătorul), ambele instanțe de fond

au concluzionat că reclamanta SC P.N. SRL cunoștea situația terenului la data

cumpărării lui prin cele două contracte de vânzare-cumpărare, apreciindu-se că

aceasta a dobândit dreptul în aceste condiții.

De aici, instanța de

apel a conchis că vânzătorul este cel care ar fi fost în măsură să solicite

despăgubiri pentru terenul afectat arterei de circulație nou create prin PUZ,

iar nu cumpărătoarea SC P.N. SRL, fiind motivul pentru care recurenta inițială

a considerat că este necesar ca N.A.C. să redevină proprietarul parcelei de

175,10 mp pentru care se solicită despăgubirile în cauza de față, sens în care

s-a perfectat contractul de vânzare-cumpărare depus înainte de dezbaterea

recursului de față (deși împlinirea celor stabilite de instanța de apel ar fi

presupus o repunere în situația anterioară, specifică nulității convenției, iar

nu o transmitere consecutivă, ulterioară a dreptului de proprietate asupra

terenului în discuție).

Înalta Curte

apreciază însă că această dezlegare a instanței de apel este nelegală și,

totodată, constată că recurenta inițială, astfel cum se va arăta, păstrează

interesul în analizarea acestei critici formulate prin motivele de recurs (la

care, de altfel, nu s-a renunțat după depunerea la dosar a contractului),

critică susținută prin referirea la greșita aplicare a dispozițiilor art. 973

C. civ. ce reglementează relativitatea efectelor actului juridic civil (res

inter alios acta, aliis neque nocere, neque prodesse potest).

Astfel, pentru ca

instanța de apel să poată conchide asupra acestei chestiuni, era necesar să

facă aplicarea principiilor relativității efectelor actului juridic civil și

cel al forței obligatorii a convențiilor pentru părțile contractante (art. 969

C. civ. - pacta sunt servanda), astfel încât, se putea constata că prin cele

două contracte inițiale, părțile au convenit transmiterea dreptului de

proprietate de la vânzător la cumpărător în limitele suprafeței totale de

2.525,79 mp (din care nu au exclus suprafața afectată străzii) și, în plus, că

nu era posibil ca în baza convenției dintre ele, să se prevadă transmiterea

dreptului de proprietate în favoarea unui terț - unitatea

administrativ-teritorială, în limitele străzii nou create prin adoptarea

PUZ-ului (efect contrar principiului instituit prin art. 973 C. civ.).

Or, prin formularea

cererii de chemare în judecată s-a susținut tocmai că porțiunea de teren

afectată străzii, se află în continuare în proprietate privată, nefiind dispusă

vreo măsură legală de transfer al dreptului de proprietate din patrimoniul

particularului în cel al unității administrativ-teritoriale, în vederea

afectării acestei utilități publice, cu efectul trecerii în domeniul public și

al scoaterii din circuitul civil, astfel încât, reclamanții cauzei să nu mai

poată tranzacționa cu privire la aceasta, dată fiind inalienabilitatea

bunurilor din domeniul public; indisponibilitatea este una legală, prevăzută

fiind de art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/1998.

Se constată însă, că

titularul dreptului de proprietate, reclamanta SC P.N. SRL a valorificat în

continuare posibilitatea de a face acte de dispoziție (juridică) asupra acestei

porțiuni de teren, așa cum rezultă din contractul de vânzare-cumpărare din 20

mai 2010 depus la dosar, prin care a înstrăinat imobilul în litigiu către

N.A.C.

Stabilind această

concluzie, instanța de apel a mai apreciat că nu reclamanta este în măsură să

solicite despăgubiri pentru o eventuală devalorizare a terenului, ci eventual,

vânzătorul, deci, autorul său cu titlu particular.

Părțile celor două

contracte de vânzare-cumpărare din 2004, în virtutea principiului libertății

contractuale, au convenit cu privire la transferul dreptului de proprietate în

limitele menționate, fiecare dintre ele asumându-și obligații reciproce și

interdependente, potrivit efectelor specifice convențiilor bilaterale

sinalagmatice, în sensul prefigurării propriei prestații în termenii în care au

contractat, întrucât, obligația fiecărei părți își are cauza juridică în

obligația reciprocă a celeilalte.

Ca atare, vânzătorul

a transmis dreptul de proprietate în limitele prevăzute în cele două contracte

(1.970,32 mp plus 555,20 mp), iar cumpărătorul a plătit prețul pentru dreptul

transmis succesiv, în aceste coordonate (total 2.525,52 mp, din măsurători la

comasare - 2.525,79 mp); nici vânzătorul nu a transmis mai puțin cu 175,10 mp

și nici cumpărătorul nu a plătit pentru mai puțin cu aceeași suprafață de

175,10 mp.

În aceste condiții,

Înalta Curte constată că nu intră în discuție argumentul reținut de instanța de

apel cu privire la devalorizarea terenului, cauza cererii de chemare în

judecată (cauza petendi) fiind alta, așa cum s-a arătat, în timp ce

devalorizarea terenului și obținerea unei despăgubiri din acest motiv, nu ar

putea fi opusă unui terț față de contract, cum este pârâtul; ca regulă,

acțiunile izvorâte din contract sunt la îndemâna părților, iar vreo situație de

excepție dintre cele posibile, nu este incidență.

Relativitatea efectelor

actului juridic civil antrenează în mod necesar noțiunile de parte, având cauză

și terț.

Calitatea de succesor

cu titlu particular, specie a noțiunii de avânzi cauză, a fost susținută în mod

corect de reclamanta SC P.N. SRL, în raport cu autorii săi, vânzătorii din cele

două contracte de vânzare-cumpărare.

Drept urmare, în

această calitate, în mod justificat aceasta s-a considerat îndreptățită a

pretinde repararea prejudiciului ca urmare a încălcării dreptului de

proprietate al autorilor săi care au fost împiedicați să îi transmită posesia

asupra dreptului în limitele convenite (2.525,52 mp), întrucât aceștia, la

momentul formulării acțiunii, ca urmare a adoptării PUZ-ului, aveau doar nuda

proprietate asupra porțiunii de 175,10 mp, contrar voinței părților

contractante și ca efect al obligativității celor stabilite prin PUZ.

În cazul succesorului

cu titlu particular, calitatea de având cauză nu se apreciază în raport cu

actul prin care acesta a dobândit un anumit drept (deci, față de cele două

contracte de vânzare-cumpărare, în care are calitatea de parte), ci în raport

de acte anterioare ale autorului, referitoare la același drept ori bun,

încheiate cu alte persoane.

Prin urmare,

succesorul cu titlu particular al vânzătorului, anume, cumpărătorul, dobândește

toate drepturile autorului său în legătură cu bunul transmis.

Numai în situația

transmiterii obligațiilor (element pasiv al unui patrimoniu) regula în materie

este aceea că, obligațiile asumate de autor nu se transmit asupra succesorului

cu titlu particular, chiar dacă au legătură cu dreptul transmis.

Or, în cauză, prin

formularea cererii de chemare în judecată, cumpărătoarea a exercitat un drept

al vânzătorului prin care se tinde la acoperirea prejudiciului încercat prin

aprobarea PUZ-ului.

Autorul societății

P.N. SRL, reclamantul actual - N.A.C., și-a exercitat un drept legal de a

solicita eliberarea unei autorizații de construire, iar pentru atingerea

acestei finalități, în mod necesar trebuia realizată schimbarea categoriei de

folosință a terenului cumpărat.

Se observă că pentru

exercitarea acestor drepturi legitime, legislația în vigoare (Legea nr.

50/1991, Legea nr. 350/2001 sau Legea nr. 215/2001) nu prevede îndeplinirea

vreunei obligații corelative din partea solicitantului, anume, cedarea unor atribute

ale unei părți din proprietate în vederea afectării ei, unei utilități publice

pentru obținerea schimbării categoriei de folosință a terenului și, ulterior, a

autorizației de construire, motiv pentru care, Înalta Curte constată că

reclamanta inițială, formulând acțiunea, a exercitat un drept decurgând din

raporturile juridice anterioare ale acestuia, iar nu o obligație a autorului

său.

Este plauzibil ca

pârâtul, în mod obiectiv, să nu fi fost în măsură să adopte planul urbanistic

zonal fără restrângerea drepturilor unui particular, pentru uzul general.

În acest caz, exista

și varianta respingerii solicitării de aprobare a PUZ-ului (prin adoptarea unei

Hotărâri a Consiliului Local cu un atare conținut), ori, dacă PUZ-ul totuși s-a

aprobat în aceste condiții, trebuia să se asigure de modalitatea legală de

reparare a lui, cercetând și poziția părții solicitante din acest punct de

vedere, și să identifice soluțiile aplicabile, pentru respectarea dispozițiilor

art. 480, art. 481 C. civ., ale art. 44 alin. (3) din Constituție ca și ale

art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția europeană, cerința prealabilă

fiind aceea a unei juste despăgubiri pentru limitarea dispusă prin aprobarea

PUZ-ului.

În cauză nu s-a

dovedit că s-a inițiat procedura de expropriere (soluție încă posibilă, în

condițiile Legii nr. 33/1994).

Instanțele de fond nu

lămurit pe deplin situația de fapt, după cum nici nu s-au stabilit normele de

drept incidente în baza cărora raportul juridic dedus judecății trebuia

cercetat și soluționat.

Înalta Curte constată

că legislația internă nu oferă însă un temei juridic adecvat pentru repararea

unui prejudiciu astfel produs, urmare a unei exproprieri atipice, de fado,

astfel că, instanța de rejudecare va trebui să analizeze cererea pornind de la art.

480, art. 481 C. civ. și prevederile constituționale în materie, dar și (date

fiind dispozițiile art. 11 alin. (2) și art. 20 alin. (2) din Constituție) pe

baza reglementării din art. 1 Protocolul 1 adițional la Convenție și a

jurisprudenței Curții de la Strasbourg creată în aplicarea acestui text, astfel

că, se va verifica: existența unui "bun", existența ingerinței în

dreptul de proprietate, ingerință care să fi fost prevăzută de lege, să

urmărească un scop legitim și să respecte un just raport de proporționalitate

între interesele individuale și cele generale.

Utilă în acest sens,

va fi observarea jurisprudenței Curții Europene în cauze soluționate pe baza

unei situații de fapt similare celei conturate în speță: Cauza Papamichloupulos

c. Greciei din 24 iunie 1993 și Cauza Alberghiera SRL c. Italiei din 30

octombrie 2003, etc.

Pe baza celor arătate

anterior, cu referire la forța obligatorie a convențiilor, la relativitatea

efectelor actelor juridice civile ca și cu privire la drepturile pe care

reclamanta inițială le putea exercita întocmai ca și autorul său în legătură cu

dreptul dobândit, în calitatea sa de având cauză, se va stabili dacă în prezent

N.A.C. (urmare a transmisiunii convenționale de calitate procesuală activă de

la SC P.N. SRL) este titularul unui "bun actual", în sensul autonom

al Convenției.

Totodată, se va

verifica existența "ingerinței" pretins produse prin aprobarea

PUZ-ului, întrucât s-a susținut că prin acesta s-a prevăzut crearea unei artere

care va avea sau are un traseu care nu este stabilit pe un teren aflat la

dispoziția unității administrativ-teritoriale, ci pe o proprietate privată

(posibil total, ori numai parțial) a reclamantului, după cum poate să afecteze

și terenurile unor terți, proprietari limitrofi, aspecte nelămurite în speță de

instanțele anterioare.

Planul urbanistic

zonal are valoare obligatorie, astfel cum dispune art. 39 alin. (4) din Legea

nr. 350/2001 și este intrat ca atare în circuitul civil, întrucât, SC P.N. SRL

sau autorul său nu au atacat în temeiul Legii nr. 554/2004 Hotărârea

Consiliului Local al sectorului 1 nr. 170/2004 prin care a fost aprobat.

Reclamantul (prin SC

P.N. SRL) a pretins că aceasta este actul de autoritate ce reprezintă cauza

restrângerii dreptului său de proprietate, iar situația creată prin adoptarea

lui îi este pe deplin opozabilă, conform textelor enunțate, consecințele fiind

suprimarea prerogativelor usus, fructus, dar și abusus - din punct de vedere

material (pentru că dreptul de dispoziție juridică a fost în continuare

exercitat prin încheierea actului de vânzare-cumpărare depus în această etapă

procesuală).

În ce privește

existența "ingerinței", curtea de apel va trebui să o

individualizeze, în sensul că este necesară identificarea patrimoniului pe care

îl grevează și limitele în care operează această restrângere a prerogativelor

dreptului de proprietate, pe baza unei situații de fapt pe deplin lămurite în

cauză.

Din acest punct de

vedere, Înalta Curte constată că decizia recurată este dată și cu încălcarea

dispozițiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ. și a caracterului devolutiv al

apelului, astfel că, și această critică a recurentei este fondată.

Cererea nu va putea

fi soluționată ruptă de contextul care a generat-o.

Astfel, deși s-a

stabilit că cererea de aprobare a PUZ-ului a fost inițiată pentru obținerea

unei autorizații de construire, instanța de apel nu a verificat dacă aceasta a

fost eliberată sau nu; consecutiv, nu s-a cercetat dacă, eliberată fiind,

autorizația a fost urmată de ridicarea efectivă a construcțiilor ori dacă acestea,

edificându-se, au respectat cele stabilite prin PUZ și strada prevăzută prin

H.C.L. sector 1 nr. 170/2001 are o existență concretă și îngrădește în mod

efectiv dreptul de proprietate al reclamantului, așa cum pretinde acesta.

Pe de altă parte, nu

s-a observat că PUZ-ul a fost aprobat pentru o suprafață de 5.000 mp, pe când

proprietatea reclamantei inițiale SC P.N. SRL era de doar 2.525,79 mp; în acest

context, dacă PUZ-ul a fost aprobat pentru o suprafață mai mare, trebuie

stabilit dacă strada se poziționează în totalitate pe proprietatea SC P.N. SRL

sau grevează și imobilele vecine ori dacă această arteră, ocupând o suprafață

mai mare, doar 175,10 mp se regăseau proprietatea societății, urmând a se

constata că în prezent, cei 175,10 mp sunt deținuți de reclamantul N.A.C.

În cazul în care

PUZ-ul nu a fost urmat de eliberarea autorizației de construire și aceasta, de

ridicarea construcțiilor, se va avea în vedere că perioada de valabilitate a

acestuia de 5 ani, în prezent, este expirată; în aceste condiții, se va

constata că "ingerința" nu este de actualitate (expirarea fiind

incidență și cu privire la Planul Urbanistic General, aprobat prin HCGMB nr.

269/2000 a cărui valabilitate este de 10 ani).

În același timp, deși

apelanta a administrat probe utile soluționării cauzei care erau de natură a

servi la stabilirea exactă a situației de fapt a pricinii (prin delimitarea ei

de cele deja reținute cu putere de lucru judecat), instanța de apel a ignorat

acest aspect.

Anume, reclamanta a

dovedit că anterior a purtat un litigiu (Dosar nr. 7123/299/2006 înregistrat pe

rolul Judecătoriei sector 1) în care a avut calitatea de pârâtă, fiind chemată

în judecată de SC H.R. SRL, litigiu decurgând din necesitatea stabilirii unor

raporturi de bună vecinătate între proprietarii imobilelor alăturate,

pretinzându-se stabilirea unei servituți în favoarea reclamantei acelei cauze,

iar chestiunile legate de concretizarea efectelor PUZ-ului au fost și acolo

dezbătute (în dosarul de apel, s-a depus copia raportului de expertiză topo

efectuat în acea cauză).

Instanța de

rejudecare va cerceta dacă acel litigiu s-a finalizat și va valorifica puterea

de lucru judecat a hotărârii anterioare (efectul pozitiv), reclamanta și

succesorul său actual din cauza de față, neavând opțiunea de a nu se prevala de

acea hotărâre, dat fiind efectul obligativității cu care o hotărâre

judecătorească definitivă și irevocabilă este înzestrată.

Pentru lămurirea

tuturor celor enumerate și a altor aspecte ce ar putea reieși din dezbateri și

s-ar dovedi utile pentru soluționarea cauzei, instanța de apel, în aplicarea

art. 295 alin. (2) C. proc. civ., va dispune efectuarea unei noi expertize topo

cu obiective clare, precise și neechivoce, apte să conducă la lămurirea celor

menționate, expertiza efectuată la fond nefiind lămuritoare în acest sens,

astfel că nu este suficientă doar completarea sa.

Se vor cerceta și

celelalte premise ale angajării răspunderii pârâtului pentru încălcarea

garanțiilor art. 1 Protocolul 1 adițional la Convenția europeană: ingerința să fie

prevăzută de lege, să urmărească un scop legitim, ca și raportul de

proporționalitate între drepturile individuale și cele generale și, dacă toate

acestea sunt îndeplinite, se va decide asupra reparației echitabile, pentru

determinarea căreia se vor stabili criterii adecvate.

Având în vedere toate

aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) și (3) rap. la

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va admite recursul, însă, așa cum s-a arătat,

situația de fapt nefiind lămurită sub toate aspectele în limitele în care

devoluțiunea a operat în apel, se impune casarea cu trimiterea cauzei spre

rejudecare la instanța de apel, în temeiul art. 314 C. proc. civ., potrivit

cărora, Înalta Curte hotărăște asupra fondului pricinii numai în scopul

aplicării corecte a legii, la împrejurări de fapt ce au fost pe deplin

stabilite.

Cheltuielile de

judecată se vor regla la momentul soluționării cauzei pe fond, potrivit

criteriului culpei procesuale decurgând din dispozițiile art. 274 C. proc.

civ., moment la care va fi cunoscută partea căzută în pretenții.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanta SC N.P. SRL și continuat de N.A.C., împotriva Deciziei

nr. 428 din 25 iunie 2009 a Curții de Apel București , secția a IV-a civilă.

Casează decizia

recurată și trimite cauza spre rejudecarea apelului aceleiași curți de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, azi, 18 iunie 2010.

Procesat

de GGC - NN