ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1578/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea formulată la 21 februarie 2005, reclamanta C.V. a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Finanțelor Publice, K.E., K.G., G.T., G.E. și G.M.A., solicitând instanței obligarea lor în solidar la plata unei despăgubiri provizorii de 1.500.000.000 ROL, (ulterior pretențiile au fost majorate la 5.000.000.000 ROL) reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pe perioada 20 aprilie 1950-3 august 2004 și a valorii lucrărilor necesare pentru înlăturarea deteriorărilor de la imobilul situat în municipiul Galați, str. D., compus din teren în suprafață de 450 mp și 3 apartamente în suprafață utilă de 478 mp, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

În sinteză, reclamanta a arătat că imobilul a fost proprietatea antecesorilor săi bunici B.G. și B.E., fiind preluat de stat în baza Decretului 92/1950 la 20 aprilie 1950 și că, în condițiile respingerii cererii depuse la Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995, din cadrul Consiliului Județean Galați, a înaintat acțiune în revendicarea imobilului, împotriva Consiliului Local, proces în care au formulat cereri de intervenție pârâții persoane fizice, din prezentul litigiu. Astfel, reclamanta arată că, acțiunea în revendicare a fost finalizată prin decizia civilă nr. 6583 din 24 noiembrie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție (acțiunea în revendicare fiind admisă la prima instanță prin sentința civilă nr. 130 din 20 martie 2003 a Tribunalului Galați).

S-a mai arătat că, pârâții K. au cumpărat din imobil 4 camere cu dependințe cu o suprafață utilă de 163,97 mp, pârâții G. au cumpărat 2 camere cu dependințe, cu o suprafață utilă de 72,62 mp, iar pârâta G.M.A., a cumpărat 3 camere, cu dependințe, cu o suprafață utilă de 117,25 mp. Imobilul a fost eliberat de pârâții persoane fizice, la 2 și respectiv 3 august 2004. După evacuare, arată reclamanta, a constatat că din apartamentul deținut de pârâții K. lipsesc toate caloriferele, în mansardă era o crăpătură în lungime de 3 m și lățime 3-4 cm, peretele din hol prezenta urme de igrasie, iar în bucătărie lipsea circa 80% din faianță. În urma unei expertize întocmite de expert M.D. a rezultat că valoarea lucrărilor necesare remedierilor la imobil este de 370.000.000 ROL.

În ce privește calitatea procesual pasivă a Ministerului Finanțelor Publice, reclamanta a invocat dreptul de reprezentare pe care Ministerul îl are față de interesele Statului, răspunderea statului operând și pentru faptele chiriașilor, cărora statul le-a vândut imobilele. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 998-art. 1000 și art. 1431-art. 1432 și art. 1434 C. civ. Prin rezoluție s-a pus în vedere achitarea unei taxe judiciare de 41.765.200 ROL și a unei taxe de timbru de 50.000 ROL. Împotriva modului de stabilire a taxei judiciare și a taxei de timbru, reclamanta a făcut cerere de reexaminare, respinsă prin încheierea din 10 martie 2005, a Tribunalului București, secția a V-a civilă.

Pârâții persoane fizice au formulat întâmpinări prin care au invocat excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului București, excepție susținută în raport de art. 5 C. proc. civ. Pe fond, au arătat că răspunderea revine Statului, învederând că au efectuat lucrări de îmbunătățiri la imobilul în litigiu. Ulterior, pârâții au mai invocat și următoarele excepții: excepția inadmisibilității acțiunii, pentru că măsurile reparatorii au fost stabilite prin legi speciale, Legea nr. 112/1995 și nr. 10/2001; excepția lipsei calității procesual active, pentru că, s-au cesionat drepturile litigioase către S.M.C., excepția lipsei calității procesual pasive a pârâților G. și excepția netimbrării cererii, pentru că nu sunt incidente dispozițiile art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997.

Pârâții K.G. și K.E. au formulat cerere reconvențională, ulterior precizată, prin care au solicitat obligarea reclamantei la plata sumelor de 145.000.000 ROL, reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor aduse imobilului și, respectiv, de 750.000.000 ROL, contravaloarea îmbunătățirilor făcute împreună cu familia G., din care 250.000.000 ROL suportați de familia K. În motivarea cererii, pârâții au susținut că au achiziționat și montat împreună cu familia G. o centrală principală și una de vârf precum și toate celelalte piese și utilaje necesare punerii în funcție a centralelor, că s-a înlocuit tabla veche și sistemul de legătură cu streșinile, că s-au reparat și parțial s-au înlocuit conductele de apă rece și de la instalația de canalizare, lucrări care au costat 250.000.000 ROL.

În partea din imobil deținută exclusiv, pârâții K. au susținut că au amenajat baia cu obiectele sanitare enumerate în cerere, că au făcut amenajări la bucătărie cu obiecte sanitare și faianță, că au refăcut instalația sanitară și cea de racordare la instalația de gaze, că au amenajat un WC de serviciu (montat WC și chiuvetă), și implicit reparații la pereți și pardoseli. La termenul din 27 septembrie 2005, reclamanta și-a majorat pretențiile la 5 miliarde ROL, iar instanța a pus în vedere reclamantei să achite o diferență de taxă judiciară de 80.062.000 ROL. La 25 octombrie 2005 au fost respinse ca neîntemeiate excepțiile necompetenței materiale a Tribunalului București și lipsei calității procesuale active a reclamantei.

Prin cerere reconvențională și pârâții G.M.A. și G.E. au solicitat obligarea reclamantei la plata sumei provizorii de 10.000 RON, reprezentând îmbunătățiri aduse la imobil, pretenții pentru care s-a pus în vedere achitarea taxei judiciare de 443 RON, iar pârâților reclamanți K., achitarea unei judiciare de 19.960.200 ROL. La dosar, există, astfel, chitanța din 2006 din care rezultă că numita G.A.E. a achitat o taxă judiciară de 4.431 RON. Prin încheierea din 19 mai 2006 au fost respinse excepțiile inadmisibilității cererii principale, a lipsei calității procesual pasive a pârâților persoane fizice și a fost anulată cererea reconvențională formulată de pârâții G.E. și G.M.A., ca netimbrată (în încheierea de ședință din 13 martie 2006 arătându-se că taxa judiciară a fost depusă după pronunțare).

Prin încheierea de ședință din 16 ianuarie 2007, s-a constatat prescris dreptul reclamantei de a pretinde contravaloarea lipsei de folosință a imobilului, pe perioada 20 aprilie 1950-1 februarie 2002, iar la termenul din 15 mai 2007, Ministerul Finanțelor Publice a invocat excepția lipsei calității procesual pasive, pe care instanța a unit-o cu fondul cauzei. Prin sentința civilă nr. 781 din 29 mai 2007 pronunțată în Dosarul nr. 835/2005 al Tribunalului București, secția a V-a civilă, a fost admisă excepția lipsei calității procesual pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice și, pe cale de consecință, a fost respinsă acțiunea reclamantei față de acest pârât.

De asemenea, a fost respinsă, ca neîntemeiată acțiunea reclamantei față de pârâții persoane fizice, a fost anulată cererea reconvențională formulată de pârâții G. și a fost respinsă, ca neîntemeiată cererea reconvențională formulată de pârâții K., fiind reținute următoarele considerente: În ce privește excepția lipsei calității procesual pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, s-a reținut că imobilul a fost vândut în anul 1996 și, ca atare, acest pârât nu poate fi obligat la plata unor despăgubiri pentru prejudicii din perioada 1 februarie 2002-3 august 2004, constând în lipsa de folosință și nici la despăgubiri reprezentând contravaloarea lucrărilor de înlăturare a deteriorărilor aduse imobilului.

În ce privește pretențiile reclamantei, s-a reținut că nu au fost probate și nici îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, pentru lipsa de folosință pe perioada 1 februarie 2002-3 august 2004. În ce privește valoarea lucrărilor necesare, s-a reținut că nu au fost probate cu certitudine deteriorările la imobil, menționate în procesul-verbal din 3 august 2004 cu atât mai mult cu cât acesta nu se coroborează cu celelalte probe, nefiind dovedit că deteriorările au fost făcute de pârâți, chiar dacă în raportul întocmit de expert M.D. s-a menționat o valoare de 370.000.000 ROL. În ceeea ce privește cererea reconvențională formulată de pârâții K., s-a reținut că pretențiile acestora nu au fost probate, înscrisurile depuse la dosar, nefiind relevante pentru că nu precizează în concret îmbunătățirile efectuate.

În baza art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, s-a dispus anularea ca netimbrată a cererii reconvenționale formulate de pârâții G. Împotriva sentinței civile nr. 781 din 29 mai 2007, au formulat apel reclamanta C.V. și pârâții K.G. și K.E., iar prin decizia civilă nr. 108 din 12 februarie 2009, pronunțată în Dosarul nr. 5687/3/2005 al Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost respins apelul pârâților K.G. și K.E. și a fost admis apelul reclamantei C.V. și, pe cale de consecință, s-a dispus restituirea taxei judiciare de 12.196 RON. De asemenea, a fost admisă excepția lipsei calității procesual pasive a reclamantei C.V., față de pretențiile pârâților reconvenționali K.G. și K.E.

și, în consecință, a fost respinsă cererea reconvențională, pentru lipsa calității procesual pasive a reclamantei C.V., fiind păstrate celelalte dispoziții ale sentinței apelate. Împotriva deciziei civile nr. 108 din 12 februarie 2009, a formulat recurs reclamanta C.V., iar prin decizia civilă nr. 3377 din 1 iunie 2010 pronunțată în Dosarul nr. 5687/3/2005 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost admis recursul și a fost casată decizia civilă nr. 108 din 12 februarie 2009 a Curții de Apel București, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, pentru următoarele considerente: Astfel, în decizia de casare s-a reținut că, în ce privește calitatea procesual pasivă a Statului Român, instanța de apel s-a limitat a stabili că este nefondată, fără nici o altă motivare.

De asemenea, și în ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune, instanța de apel, tot fără nici o motivare, a apreciat că, tribunalul a admis în mod temeinic și legal excepția pentru perioada anilor 1950-2002. Ca atare, s-a reținut în decizia de casare, că nemotivarea soluției pe aceste aspecte echivalează cu nepronunțarea asupra lor și atrage casarea hotărârii. Cauza a fost reînregistrată la Curtea de Apel București sub nr. 10358/2/2010, iar prin decizia civilă nr. 234A din 2 martie 2011 pronunțată în Dosarul nr. 10358/2/2010 al Curții de Apel București au fost admise ambele apeluri , fiind desființată sentința civilă nr. 781 din 29 mai 2007, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul București.

Împotriva deciziei sus arătate, au formulat recurs reclamanta C.V. și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, iar prin decizia civilă nr. 6913 din 14 noiembrie 2012 pronunțată în Dosarul nr. 10358/2/2010 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, au fost admise ambele recursuri, casată decizia civilă nr. 234A din 2 martie 2011 și, pe cale de consecință, cauza a fost trimisă spre rejudecare la aceeași instanță, Curtea de Apel București, spre rejudecarea apelului. Pentru a dispune în acest sens, au fost reținute următoarele aspecte: Instanța de casare a reținut că, între considerentele deciziei și dispozitiv, nu există o structură logică, stabilirea situației de fapt fiind atributul instanței de fond, care avea obligația de a pune de acord prin motivare, faptele și probele administrate în cauză, precum și consecințele care se desprind din aprecierea lor, în raport de regulile de drept.

S-a mai reținut că rejudecarea pricinii în fața instanței de apel s-a realizat fără a se asigura garanțiile prevăzute de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, sub aspectul dublului grad de jurisdicție și s-a dispus ca, în rejudecare, instanța să asigure o situație premisă pentru o judecată efectivă în recurs, ceea ce înseamnă o deplină stabilire a situației de fapt, cu privire la clarificarea cadrului procesual de investire, la încuviințarea și administrarea de probe, considerate pertinente și concludente cauzei (realizată deja, în mare parte, în etapele procesuale anterioare). Din aceeași decizie de casare mai rezultă că instanța de apel trebuie să stabilească partea din hotărârea de la fond ce se impune a fi conservată, pe temeiul puterii de lucru judecat, întrucât nu a fost criticată în apel, urmând a fi avute în vedere limitele casării așa cum acestea rezultă din cuprinsul deciziei instanței supreme.

S-a recomandat să se stabilească pe deplin situația de fapt și de drept a imobilului din litigiu, în raport de aplicarea și interpretarea art. 998 și urm. C. civ., referitoare la instituția răspunderii civile delictuale. De asemenea, s-a recomandat instanței de apel ca în rejudecare, să analizeze și criticile invocate în cererile de recurs (care vizează în mod explicit fondul raportului juridic litigios), numai după clarificarea cadrului procesual de investire, întrucât este unanim consacrat în jurisprudență faptul că, în rejudecare nu se poate ignora sensul și limitele deciziei de casare, menționându-se că pentru rest cauza a intrat în puterea lucrului judecat.

Astfel, în rejudecare, cauza a fost reînregistrată la Curtea de Apel București sub nr. 10358/2/2010*, iar prin decizia civilă nr. 323/A din 13 noiembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost respinsă excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantei, invocată din oficiu la 29 ianuarie 2009, în Dosarul nr. 5687/3/2005 al Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, de a pretinde contravaloarea lipsei de folosință a imobilului pe perioada 1950-2002. De asemenea a fost respins ca nefondat apelul reclamantei, pentru următoarele considerente: Referitor la clarificarea cadrului procesual, instanța de apel a reținut că, din examinarea cererii de chemare în judecată, rezultă că reclamanta a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Finanțelor Publice în calitate de reprezentant al Statului Român, K.G.

și K.E., G.T. (decedat în timpul procesului) G.E. și G.M.A., care sunt și moștenitori ai lui G.T. De asemenea mai rezultă că, au fost formulate și următoarele capete de cerere: obligarea pârâților în solidar la plata sumei de 1.500.000.000 ROL, majorate ulterior la 5 miliarde ROL, reprezentând lipsa de folosință a imobilului, pe perioada 20 aprilie 1950-3 august 2004; obligarea pârâților în solidar, la valoarea lucrărilor necesare înlăturării deteriorărilor aduse imobilului, precum și obligarea la plata cheltuielilor de judecată. S-a reținut că pretențiile derivă din deposedarea abuzivă a autorilor reclamantei, de imobil, prin aplicarea Decretului nr. 92/1950 și din folosirea imobilului de către pârâți, precum și din existența unor deteriorări aduse imobilului.

Temeiul de drept invocat a fost art. 998-art. 1000 și art. 1431-art. 1432, art. 1434 C. civ. 1864. Pârâții K.G. și K.E., prin cerere reconvențională precizată, au solicitat obligarea reclamantei la plata sumei de 395.000.000 ROL, cu titlu de despăgubiri pentru îmbunătățirile aduse imobilului, precum și la plata cheltuielilor de judecată. Pârâții G. prin cerere reconvențională au solicitat obligarea reclamantei la 10.000 RON cu titlu de despăgubiri pentru îmbunătățirile aduse imobilului. Referitor la încuviințarea și administrarea de probe considerate pertinente, instanța de apel, în rejudecare, a constatat că, prin încheierea din 12 septembrie 2006, a fost respinsă cererea de amânare a cauzei pentru imposibilitate de prezentare a avocatului pârâților K., pentru că au mai beneficiat de o amânare în acest sens.

De asemenea, s-a constatat că pârâții au depus și o cerere de probatoriu prin care au solicitat proba cu înscrisuri, proba testimonială cu doi martori și, respectiv, expertiză tehnică de evaluare a îmbunătățirilor. Din încheiere rezultă că a fost admisă pentru reclamanta proba cu înscrisuri, interogatoriu pentru pârâții persoane fizice și expertiză contabilă, fiind prorogată discutarea expertizei imobiliare cerute de reclamanta pârâtă. Pentru pârâtul K. s-a admis proba cu înscrisuri și s-a prorogat discutarea utilității probei testimoniale.

La termenul din 16 ianuarie 2007, pârâții prin apărător, au invocat nulitatea încheierii din 12 septembrie 2006, pe considerentul viciului de procedură, pârâții K. susținând că au fost citați la apartamentul nr. X în loc de apartamentul nr. Y, cerere respinsă de instanța de apel, pe considerentul că părțile au fost reprezentate (la termenul din 12 septembrie 2006 a fost prezentă doar reclamanta prin mandatar și avocat, celelalte părți fiind lipsă, pârâții au cunoscut termenul, întrucât avocata acestora a menționat, pe cererea de amânare pentru imposibilitate de prezentare, termenul de 12 septembrie 2006). Tot la termenul din 16 ianuarie 2007, pârâții K. prin avocat, au solicitat rediscutarea probatoriului, cerere care însă a fost respinsă cu motivarea că părțile au fost reprezentate la 12 septembrie 2006. În ce privește obligația de a se stabili partea din hotărârea instanței de fond ce trebuie menținută, pentru că nu s-au formulat critici prin apel, instanța a reținut că, din examinarea apelului formulat de reclamantă, rezultă că nu s-au formulat critici de către aceasta cu privire la respingerea excepției inadmisibilității cererii principale,

respingerea excepției lipsei calității procesual pasive a pârâților persoane fizice și nici cu privire la admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune de a cere contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada 20 aprilie 1950-1 februarie 2002. Faptul că s-a solicitat în apel efectuarea unei expertize contabile pe perioada 20 aprilie 1950-2 august 2004, reține instanța de apel, nu constituie o critică privind admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune în ce privește lipsa de folosință pe această perioadă. În aceeași idee, instanța de apel a mai reținut că, din decizia civilă nr. 108 din 12 februarie 2009, rezultă că însăși reclamanta, în momentul punerii în discuție a excepției prescripției, a lăsat soluționarea acesteia la aprecierea instanței.

S-a mai reținut că, prin recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei nr. 108 din 12 februarie 2009, a fost criticat modul de soluționare a excepției prescripției dreptului la acțiune, deși în apel nu a fost formulată nicio critică în acest sens cu privire la hotărârea primei instanțe. Din această perspectivă, instanța de apel a reținut că soluționarea excepției prescripției dreptului la acțiune al reclamantei, pentru pretențiile reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilului pe perioada 1950-2002, a intrat în puterea lucrului judecat, prin faptul că reclamanta nu a criticat prin motivele de apel modul de soluționare a acestei excepții de către instanța de fond.

Instanța de apel în rejudecare a mai reținut că au intrat în puterea lucrului judecat următoarele aspecte legate de: soluționarea cauzei pe lipsa de procedură, nulitatea încheierii prin care s-au încuviințat reclamantei probele, vătămarea drepturilor procesuale, nelegalitatea încheierii prin care s-a respins cererea de rediscutare a probelor, lipsa calității procesuale pasive a apelanților pârâți K., calitatea procesual pasivă a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice; dovada că s-a încercat repararea imobilului și că s-ar fi adus numeroase îmbunătățiri la imobil, precum și de soluționarea netemeinică a cererii reconvenționale. De asemenea, a mai reținut instanța de apel că a intrat în puterea lucrului judecat, modul de soluționare a cererii reconvenționale formulate de pârâții G.E.

și G.M.A., pentru că aceștia nu au exercitat calea de atac a apelului împotriva sentinței de fond. În consecință, față de cele expuse, instanța de apel în rejudecare a reținut că a fost investită cu soluționarea apelului declarat de reclamantă și cu problemele de fond, invocate în cererile de recurs formulate de C.V. și de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice (ultimele aspecte în baza art. 315 C. proc. civ., fiind stabilite ca atare prin decizia nr. 6953 din 4 noiembrie 2012 pronunțată în Dosarul nr. 10358/2/2010). Raportat la aceste aspecte instanța de apel a procedat la o analiză defalcată a calității procesuale a Statului Român pe două perioade, prima din 1950-până în 1997, când imobilul a fost înstrăinat pârâților persoane fizice și, respectiv, pentru perioada 1997-2004, în care imobilul s-a aflat în proprietatea persoanelor fizice, astfel că, pentru aceasta din urmă perioadă, s-a reținut că, Statul Român nu are calitate procesual pasivă.

Cu privire la critica privind admiterea excepției lipsei calității procesual pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, s-a mai reținut că instanța de fond s-a pronunțat asupra lipsei calității procesual pasive a Statului Român, doar pe perioada 1 februarie 2002-3 august 2004, pentru că pentru perioada 20 aprilie 1950-3 august 2004, a reținut că a operat prescripția dreptului la acțiune al reclamantei, de a pretinde despăgubiri pentru lipsa de folosință, soluție care a dobândit putere de lucru judecat. Cu privire la calitatea procesual pasivă a Ministerului Finanțelor Publice ca reprezentant al Statului Român, instanța de apel a reținut de asemenea că, în mod greșit a fost constatată această calitate a Ministerului Finanțelor Publice, pentru că, potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998, imobilul aparținea Consiliului Local Galați, iar în acest caz, reprezentarea Statului Român trebuia făcută de Consiliul Local Galați.

În ce privește condițiile răspunderii civile delictuale, prevăzute de art. 998 C. civ., pentru perioada 20 aprilie 1950-3 august 2004, instanța de apel a reținut că nu au fost îndeplinite, având în vedere că, prin Legea nr. 112/1995, s-a stabilit natura măsurilor reparatorii pe care le pot obține toți proprietarii ai căror imobile au fost preluate fără titlu, fără a se acorda posibilitatea obținerii și a contravalorii lipsei de folosință, pentru vreo perioadă anterioară. De altfel, instanța de apel a mai reținut că, și prin Legea nr. 10/2001, au fost stabilite limitativ măsurile reparatorii, pe care le pot obține foștii proprietari ai imobilelor preluate de stat fără titlu, fiind exclusă, de asemenea, posibilitatea foștilor proprietari, de a pretinde despăgubiri pentru lipsa de folosință.

Din această perspectivă, instanța de apel a reținut că pretențiile reclamantei îmbracă caracter speculativ și că, în acest sens, în cauze similare, C.E.D.O. (cauza Buzatu c. României și Dumitrescu c.României) a statuat că, de fapt, creanța nu poate fi considerată ca o valoare patrimonială, ocrotită de art. 1 din Primul Protocol, situație în care reclamanții nu au un bun (cauza Caracaș împotriva României). S-a mai reținut că este nefondată și critica ce vizează nelegalitatea măsurilor prin care s-a stabilit cuantumul taxei judiciare de timbru și respectiv, încălcarea art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, pentru două argumente: încheierea pronunțată la 10 martie 2005, potrivit art. 18 din Legea nr. 146/1997, în forma de la data pronunțării, este irevocabilă iar împotriva acestei încheieri nu este reglementată calea de atac a apelului.

De asemenea, s-a reținut că este netemeinică și susținerea potrivit căreia instanța de fond ar fi dispus abuziv efectuarea expertizei pentru perioada 1 februarie 2002-3 august 2004, pentru că pe perioada anterioară a fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune de a pretinde despăgubiri. S-a mai reținut de către instanța de apel că este nefondată și susținerea privind îndeplinirea condițiilor angajării răspunderii pârâților, pentru că, imobilul a fost preluat abuziv, în condițiile în care în perioada 1996-2004, imobilul a fost deținut de către pârâții persoane fizice, în baza unui contract de vânzare-cumpărare.

Intrarea în posesia imobilului de către pârâții persoane fizice s-a făcut anterior încheierii contractelor de vânzare-cumpărare din 10 decembrie 1996 și din 24 februarie 1997, în baza contractelor de închiriere, motiv pentru care aceștia nu au ocupat abuziv imobilul și, ca atare, nu se poate reține fapta ilicită (de ocupare abuzivă a imobilului) în sarcina pârâților persoane fizice. Lipsind deci fapta ilicită, lipsește implicit și raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și pretinsul prejudiciu și, ca atare, nu sunt întrunite dispozițiile art. 998 C. civ. Instanța de apel a mai reținut că, din procesul-verbal din 2 august 2004, întocmit de executor V.C., nu rezultă că, s-ar fi constatat vreo deteriorare a părții din imobil deținute de pârâții G.T., G.E.

și G.M.A. Din procesul-verbal din 3 august 2004, întocmit de același executor V.C., rezultă că, la data predării-primirii imobilului, au lipsit toate caloriferele (fără să se indice numărul caloriferelor care au existat); la mansarda imobilului s-a constatat o crăpătură pe o lungime de 3 m și lățime de 3-4 cm; un perete din hol prezenta urmă de igrasie, în bucătărie 80% din faianță lipsea. De asemenea, instanța de apel reține că a fost depusă o expertiză, despre care reclamanta susține că, s-a administrat într-un proces de asigurări de dovezi, fără să depună la dosar încheierea instanței de judecată, iar pe de altă parte, expertiza se referă la o încheiere de admitere în principiu din 17 august 2004 (pronunțată în Dosarul nr. 7219/C/2004).

În această expertiză, se afirmă că valoarea lucrărilor de aducere în starea normală de funcționare a imobilului este de 119.248 RON, iar prin utilizarea unor coeficienți de corecție (1,30) și a unui coeficient de actualizare (2.386,768) s-a ajuns la o sumă de 370.000 RON. Deși în această expertiză se face vorbire de un deviz de lucrări, reclamanta nu l-a depus la dosar. Or, reține instanța de apel, nefiind îndeplinite dispozițiile art. 998 C. civ., aceste pretenții sunt nefondate.

Față de procesul-verbal din 2 august 2004, în care nu s-a consemnat existența vreunei deteriorări a spațiului deținut de cele două pârâte G., raportat și la procesul-verbal din 3 august 2004, în care se menționează doar lipsa de calorifere, instanța de apel a reținut că, în mod legal, instanța de fond a constatat că, nu s-a făcut dovada că aceste deteriorări au fost făcute de către pârâții K. Instanța de apel a mai reținut că, buna sau reaua-credință, din decizia civilă nr. 6583 din 24 noiembrie 2012, este irelevantă în cauză, față de faptul că, nu s-a făcut dovada îndeplinirii cerințelor art. 998 C. civ. privind antrenarea răspunderii civile delictuale. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta C.V., solicitând casarea deciziei și, pe cale de consecință, trimiterea cauzei spre rejudecare.

Criticile aduse hotărârii instanței de apel, vizează următoarele aspecte de nelegalitate, prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ.: Recurenta arată că, în mod greșit instanța de apel a reținut că nu a formulat critici în ce privește excepția p rescripției. În ceea ce privește primul motiv de apel, acela referitor la stabilirea obligației de a timbra, recurenta arată că instanța de apel a reținut în mod greșit că nu există cale de atac împotriva încheierii din 10 martie 2005. De asemenea, recurenta susține că aceeași greșeală o comite instanța de apel și în ceea ce privește admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Cu privire la aceste aspecte, recurenta învederează că soluția instanței de apel este nu numai nelegală, dar și nemotivată, dată cu încălcarea recomandărilor deciziei de casare, motiv pentru care se arată că în fapt instanța de apel nu a făcut altceva decât să mențină ceea ce, deja, instanța de recurs casase anterior. Astfel, în ce privește problema prescripției, se susține că, prin motivele de apel s-a arătat că instanța de fond a exclus perioada 1950-2002, în mod abuziv și nemotivat, or, față de lipsa de motivare a măsurii dispuse prin încheierea din de 16 ianuarie 2007, nu înțelege ce altceva ar fi trebuit să expună în motivele de apel. În aceeași idee, recurenta arată că rezultă că a atacat și problema prescripției invocată eronat și din oficiu de către instanța de fond.

Din această perspectivă, recurenta susține că, în acest sens, a invocat și practica judiciară a instanței supreme, deciziile nr. 609/1992 și nr. 508/1992, care stabilesc clar că dreptul la acțiune nu se prescrie cât timp violența manifestată la preluarea de către stat a imobilului se prelungește cu violența morală, la care a fost și ea supusă, fapt care duce evident la vicierea posesiei statului. Mai mult, arată aceeași recurentă, s-a stabilit cu putere de lucru judecat că nu a pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului, câta vreme s-a făcut dovada preluării acestuia abuziv de către stat, cu atât mai mult nu au fost pierdute nici atributele dreptului de proprietate (dreptul de a dispune, dreptul de a folosi imobilul și de a-i culege fructele civile), iar acțiunea legată de aceste atribute este, ca și cea în revendicare, tot imprescriptibilă.

Sub acest aspect, recurenta arată că trebuie avut în vedere Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, care în art. 1 prevede expres că dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege, iar în art. 21 din același decret se prevede în mod expres că: „dispozițiile decretului de față nu se aplică dreptului de acțiune privitor la drepturile de proprietate, uzufruct, uz, abitațiune, servitute și superficie.” În aceeași idee, se invocă și dispozițiile art. 480 și art. 482-art. 483 C. civ., precizându-se că dreptul de a se folosi de proprietate și de a culege fructele civile de către proprietar, constituie un drept de proprietate dobândit prin accesiune și, nicidecum o creanță și, ca atare, echivalentul bănesc al fructelor și folosinței de pe urma dreptului de proprietate este un drept și, nicidecum, o creanță.

Acest drept, susține recurenta, este imprescriptibil, astfel, cum rezultă din decizia nr. 2945 din 13 mai 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție depusă cu prilejul primei judecăți a apelului, în Dosarul nr. 5687/3/2005 al Curții de Apel București, secția IV civilă. Legat de problema admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, recurenta arată că, în mod greșit instanța de apel consideră că lipsa de folosință solicitată, presupunea ocuparea de către Stat a imobilului, ignorând consecința activității ilicite a Statului pentru că, preluarea imobilului a fost stabilită în mod irevocabil, ca fiind o acțiune ilicită. Ca atare, susține recurenta, este mai mult decât suficient faptul preluării abuzive, deja stabilit irevocabil, iar consecința acestuia este una singură: lipsirea de posesia și folosința imobilului.

Din această perspectivă, se susține că legarea calității procesuale a statului de „detenția posesia” imobilului este ilogică, nelegală și abuzivă. Se mai învederează că argumentele prezentate în susținerea neaplicării prescripției sunt valabile și pentru susținerea abuzului instanței, comis prin limitarea duratei de timp avute în vedere pentru stabilirea lipsei de folosință. Din această perspectivă, se susține că deținerea imobilului de către pârâți s-a făcut fără titlu, deci ilicit, ceea ce înseamnă că lipsirea de folosința acestui bun este consecința și a faptei pârâților persoane fizice, de a folosi acest imobil în condițiile deposedării nelegale, fiind astfel îndeplinite cerințele art. 998 C. civ.

Mai mult decât atât, arată recurenta, calitatea procesuală pasivă a Statului, prin Ministerul Finanțelor, se întinde în solidar cu cea a chiriașilor cumpărători și pe perioada 1996/1997-2004, când aceștia dețineau imobilul, având calitatea de proprietari de rea-credință. Recurenta susține astfel, că în momentul preluării silite a proprietății, au fost constatate bunuri lipsă și degradări ale imobilului după cum rezultă din procesele-verbale încheiate de executorul judecătoresc și semnate fără obiecții de către pârâții K. și G., precum și din expertiza tehnică imobiliară depusă la dosar, realizată în cadrul anchetei pentru asigurarea dovezilor, dispusă în cadrul Dosarului 7219/c/2004 al Judecătoriei Galați.

În aceeași idee se arată că, de fapt, la această expertiză au participat și pârâții, iar rezultatele ei nu au fost contestate niciodată de aceștia, expertiza respectând toate normele în materie. Recurenta mai învederează că, în măsura în care instanța avea nelămuriri, avea obligația de a pune în discuția părților necesitatea suplimentării probatoriului, obligație legală impusă prin art. 129 alin. (5) C. proc. civ., pe care instanța a ignorat-o. Examinând hotărârea instanței de apel prin prisma motivelor de recurs, a dispozițiilor art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Prin decizia civilă nr. 6953 din 14 noiembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, au fost admise recursurile declarate de reclamanta C.V.

și de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, împotriva deciziei nr. 234/A din 2 martie 2011 a Curții de Apel București, secția IV-a civilă, casată decizia cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe statuându-se că în rejudecare, instanța urmează a stabili partea din hotărârea dată de prima instanță, ce se impune a fi conservată, pe temeiul puterii de lucru judecat, întrucât nu a fost criticată în apel. De asemenea urmează a fi avute în vedere limitele casării, așa cum acestea rezultă din cuprinsul deciziei instanței supreme, impunându-se a se stabili pe deplin situația de fapt și de drept a imobilului în litigiu, precum și dispozițiile de drept substanțial incidente în cauză, respectiv dispozițiile art. 998 și urm. C. civ., referitoare la instituția răspunderii civile delictuale.

Instanța de casare a statuat că în rejudecare vor fi analizate celelalte critici invocate în cuprinsul cererilor de recurs formulate și care vizează în mod explicit fondul raportului juridic litigios numai după clarificarea cadrului procesual de investire, întrucât este unanim consacrat în jurisprudența instanțelor, faptul că rejudecarea nu poate ignora sensul și limitele deciziei de casare, pentru rest cauza intrând sub puterea de lucru judecat. Din această perspectivă, instanța de casare a statuat că în condițiile în care reclamanta nu a criticat prin motivele de apel modul de soluționare a excepției prescripției dreptului la acțiune de către instanța de fond, capătul de cerere privind contravaloarea lipsei de folosință a imobilului pe perioada 1950-2002, a intrat în puterea lucrului judecat . Din considerentele deciziei de casare rezultă că au intrat în puterea lucrului judecat următoarele aspecte legate de: buna credință a pârâților K.G.

și K.E. la încheierea contractului; modul de soluționare a cererii reconvenționale formulate de pârâții G.E. și G.M.A., pentru că aceștia nu au exercitat calea de atac a apelului împotriva sentinței de fond; neîndeplinirea condițiilor răspunderii delictuale prevăzute de art. 998 C. civ., întrucât în perioada 1996-2004, imobilul a fost deținut de către pârâții persoane fizice, în baza unui contract de vânzare-cumpărare, având în vedere că intrarea imobilului în posesia pârâților persoane fizice s-a făcut (anterior încheierii contractelor de vânzare-cumpărare 10 decembrie 1996 și din 24 februarie 1997), în baza contractelor de închiriere și nu abuziv.

Din perspectiva celor expuse, a recomandărilor și statuărilor obligatorii din decizia de casare nr. 6953 din 14 noiembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care face referire implicit la respectarea primei deciziei de casare, respectiv decizia civilă nr. 3377 din 1 iunie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, este de reținut că instanța de apel s-a conformat acestor statuări și recomandări, procedând la o analiză a tuturor aspectelor legate de limitele investirii, de cadrul procesual, de stabilirea pe deplin a situației de fapt și de drept a imobilului în litigiu, de stabilirea în concret a părții din hotărârea primei instanțe ce se impune a fi menținută pe temeiul puterii de lucru judecat, întrucât nu a fost criticată în apel, cauza fiind examinată în raport de aceste elemente prin raportare la temeiul de drept invocat, respectiv dispozițiile art. 998 și urm. C. civ., referitoare la instituția răspunderii civile delictuale.

Pentru acest motiv este nefondată critica recurentei legată de nerespectarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ. Astfel, mai este de reținut că, instanța de apel, în rejudecare, nu numai că s-a conformat deciziilor de casare mai sus evocate, dar a procedat și la o analiză a criticilor formulate de părți, în cele două cicluri procesuale anterioare. În ce privește obligația instanței în rejudecare, de a stabili partea din hotărârea dată de prima instanță, care a intrat în putere de lucru judecat, în condițiile în care nu au fost formulate critici prin apel, este de reținut că, instanța de apel în mod corect și legal a procedat la examinarea apelul reclamantei, raportat la motivele de apel existente la Dosarul civil nr. 5687/3/2005 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Or, într-adevăr, verificând motivele de apel depuse de reclamantă, rezultă fără posibilitate de echivoc că, acestea nu cuprind critici efective cu privire la respingerea excepției lipsei calității procesual pasive a pârâților persoane fizice și nici cu privire la admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune, de a cere contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada 20 aprilie 1950-1 februarie 2002. Pentru acest motiv, într-adevăr aspectele soluționate de instanța de fond și neatacate pe calea apelului, au intrat în puterea lucrului judecat, cum de altfel bine a reținut instanța de apel, astfel încât criticile recurentei în acest sens nu pot fi primite. Nefondate sunt și criticile legate de calitatea procesuală pasivă a Statului, prin Ministerul Finanțelor precum și cele legate de răspunderea acestuia, în solidar cu pârâții chiriași cumpărători, pentru perioada 1996/1997-2004, când aceștia dețineau imobilul, având calitate de proprietari de rea-credință.

Astfel, pentru perioada 1950-1997, în mod legal a reținut instanța de apel că imobilul în litigiu aparținea Consiliului Local Galați, potrivit dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998, situație în care, într-adevăr, reprezentarea Statului Român nu poate fi făcută de Ministerul Finanțelor, ci doar de Consiliul Local Galați. Aceeași situație a lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor, se regăsește și pentru perioada 1997-2004, când imobilul s-a aflat în proprietatea pârâților persoane fizice. Critica legată de reaua credință a pârâților persoane fizice, este într-adevăr irelevantă în prezenta cauză, în condițiile în care temeiul de drept al acțiunii în despăgubiri, îl constituie dispozițiile art. 998 C. civ., privind răspunderea civilă delictuală.

În ce privește critica recurentei, legată de îndeplinirea elementelor răspunderii delictuale prevăzute de art. 998 C. civ. pentru perioada 20 aprilie 1950-3 august 2004, Înalta Curte reține că este nefondată și aceasta, în condițiile în care nu s-a făcut dovada vreunei fapte ilicite săvârșite de către pârâți și nici a raportului de cauzalitate dintre fapta acestora și prejudiciu. Din dispozițiile art. 998-art. 999 C. civ., rezultă că pentru a fi antrenată răspunderea civilă delictuală, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții generale: existența unei fapte ilicite, a unui prejudiciu, a legăturii de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, a existenței culpei, neputând fi antrenată această răspundere, în lipsa uneia din aceste condiții.

Or, în condițiile în care nu s-a făcut dovada existenței unei fapte ilicite din partea pârâților și nici a raportului de cauzalitate dintre prejudiciul pretins și fapta pârâților, în mod legal a reținut instanța de apel că, nu poate fi antrenată răspunderea civilă delictuală și, pe cale de consecință nici obligarea pârâților la plata sumelor pretinse de reclamantă . În condițiile în care sarcina probei potrivit art. 1169 C. civ. revenea reclamantei în ce privește dovedirea îndeplinirii tuturor elementelor răspunderii delictuale, este nefondată și critica legată de încălcarea dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ. Instanța de apel s-a conformat statuărilor obligatorii din deciziile de casare mai sus evocate, celelalte critici ale recurentei pe aspecte de fapt nu se mai impun a fi analizate.

Nefondate sunt și criticile legate de natura juridică a folosului de tras, în condițiile în care acesta se concretizează în plata unor despăgubiri bănești pentru lipsa de folosință a imobilului în litigiu. Or, echivalentul bănesc al lipsei de folosință a imobilului reprezintă un drept de creanță și nu un drept de proprietate, cum greșit susține recurenta. Din perspectiva celor expuse, este de reținut că niciuna dintre criticile recurentei nu se circumscrie dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și, de altfel, nici dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în condițiile în care instanța de apel și-a argumentat în fapt și în drept soluția adoptată, considerentele fiind clare, concise raportate atât la obiectul dedus judecății, cât și la recomandările și statuările obligatorii din deciziile de casare, ce trebuiau a fi analizate cu ocazia rejudecării.

Pentru aceste considerente în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul reclamantei urmează a fi respins ca nefondat. În temeiul art. 274 C. proc. civ., urmează a fi obligată recurenta la plata sumei de 2.000 RON cheltuieli de judecată către intimații-pârâți K.E. și K.G., G.E. și G.M.A., reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ. de la 1865, având în vedere următoarele aspecte: P otrivit art. 274 alin. (3) C. proc. civ. , judecătorii au dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că, sunt nepotrivit de mici sau de mari, față de valoarea pricinii sau, munca îndeplinită de avocat.

Dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., au menirea de a sancționa exercitarea abuzivă a dreptului de a obține despăgubiri, prin convenirea între avocat și client a unor onorarii în mod vădit disproporționate cu valoarea, dificultatea litigiului sau volumul de muncă pe care îl presupune pregătirea apărării. Prin reducerea cuantumului onorariului avocațial pus în sarcina părții care a pierdut procesul, instanța nu intervine în contractul de asistență judiciară și nu-l modifică, în sensul diminuării sumei convenite cu titlu de onorariu, ci doar apreciază în ce măsură, onorariul părții care a câștigat procesul, trebuie suportat de partea care se află în culpă procesuală. În acest sens C.E.D.O.

a statuat că, partea care a câștigat procesul, nu va putea obține rambursarea unor cheltuieli decât, în măsura în care se constată necesitatea și caracterul lor rezonabil (cauzele Costin împotriva României, Străin împotriva României, Stere și alții împotriva României, Raicu împotriva României). Or, din perspectiva celor expuse și a criteriilor legate de valoarea, dificultatea prezentului litigiu și, respectiv de volumul de muncă pe care l-a presupus pregătirea apărării, urmează a fi obligată recurenta la plata sumei de 2.000 RON cheltuieli de judecată, reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., către pârâții K.E. și K.G., G.E. și G.M.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta C.V. împotriva deciziei nr. 323/A din 13 noiembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Obligă pe recurenta-reclamantă la 2.000 RON cheltuieli de judecată către intimații-pârâți K.E. și K.G., G.E. și G.M.A., reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ. de la 1865. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 mai 2014.