ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1578/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1578/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea formulată la 21 februarie 2005, reclamanta

C.V. a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Finanțelor Publice, K.E., K.G.,

G.T., G.E. și G.M.A., solicitând instanței obligarea lor în solidar la plata unei

despăgubiri provizorii de 1.500.000.000 ROL, (ulterior pretențiile au fost majorate

la 5.000.000.000 ROL) reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pe perioada

20 aprilie 1950-3 august 2004 și a valorii lucrărilor necesare pentru înlăturarea

deteriorărilor de la imobilul situat în municipiul Galați, str. D., compus din teren

în suprafață de 450 mp și 3 apartamente în suprafață utilă de 478 mp, precum și

la plata cheltuielilor de judecată.

În sinteză, reclamanta

a arătat că imobilul a fost proprietatea antecesorilor săi bunici B.G. și B.E.,

fiind preluat de stat în baza Decretului 92/1950 la 20 aprilie 1950 și că, în condițiile

respingerii cererii depuse la Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995, din cadrul

Consiliului Județean Galați, a înaintat acțiune în revendicarea imobilului, împotriva

Consiliului Local, proces în care au formulat cereri de intervenție pârâții persoane

fizice, din prezentul litigiu.

Astfel, reclamanta arată

că, acțiunea în revendicare a fost finalizată prin decizia civilă nr. 6583 din

24 noiembrie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție (acțiunea în revendicare

fiind admisă la prima instanță prin sentința civilă nr. 130 din 20 martie 2003 a

Tribunalului Galați).

S-a mai arătat că, pârâții

K. au cumpărat din imobil 4 camere cu dependințe cu o suprafață utilă de 163,97

mp, pârâții G. au cumpărat 2 camere cu dependințe, cu o suprafață utilă de 72,62

mp, iar pârâta G.M.A., a cumpărat 3 camere, cu dependințe, cu o suprafață utilă

de 117,25 mp.

Imobilul a fost eliberat

de pârâții persoane fizice, la 2 și respectiv 3 august 2004.

După evacuare, arată reclamanta,

a constatat că din apartamentul deținut de pârâții K. lipsesc toate caloriferele,

în mansardă era o crăpătură în lungime de 3 m și lățime 3-4 cm, peretele din hol

prezenta urme de igrasie, iar în bucătărie lipsea circa 80% din faianță.

În urma unei expertize

întocmite de expert M.D. a rezultat că valoarea lucrărilor necesare remedierilor

la imobil este de 370.000.000 ROL.

În ce privește calitatea

procesual pasivă a Ministerului Finanțelor Publice, reclamanta a invocat dreptul

de reprezentare pe care Ministerul îl are față de interesele Statului, răspunderea

statului operând și pentru faptele chiriașilor, cărora statul le-a vândut imobilele.

În drept, au fost invocate

dispozițiile art. 998-art. 1000 și art. 1431-art. 1432 și art. 1434 C. civ.

Prin rezoluție s-a pus

în vedere achitarea unei taxe judiciare de 41.765.200 ROL și a unei taxe de timbru

de 50.000 ROL.

Împotriva modului de stabilire

a taxei judiciare și a taxei de timbru, reclamanta a făcut cerere de reexaminare,

respinsă prin încheierea din 10 martie 2005, a Tribunalului București, secția a

V-a civilă.

Pârâții persoane fizice

au formulat întâmpinări prin care au invocat excepția necompetenței teritoriale

a Tribunalului București, excepție susținută în raport de art. 5 C. proc. civ.

Pe fond, au arătat că

răspunderea revine Statului, învederând că au efectuat lucrări de îmbunătățiri la

imobilul în litigiu.

Ulterior, pârâții au mai

invocat și următoarele excepții: excepția inadmisibilității acțiunii, pentru că

măsurile reparatorii au fost stabilite prin legi speciale, Legea nr. 112/1995 și

nr. 10/2001; excepția lipsei calității procesual active, pentru că, s-au cesionat

drepturile litigioase către S.M.C., excepția lipsei calității procesual pasive a

pârâților G. și excepția netimbrării cererii, pentru că nu sunt incidente dispozițiile

art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997.

Pârâții K.G. și K.E. au

formulat cerere reconvențională, ulterior precizată, prin care au solicitat obligarea

reclamantei la plata sumelor de 145.000.000 ROL, reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor

aduse imobilului și, respectiv, de 750.000.000 ROL, contravaloarea îmbunătățirilor

făcute împreună cu familia G., din care 250.000.000 ROL suportați de familia K.

În motivarea cererii,

pârâții au susținut că au achiziționat și montat împreună cu familia G. o centrală

principală și una de vârf precum și toate celelalte piese și utilaje necesare punerii

în funcție a centralelor, că s-a înlocuit tabla veche și sistemul de legătură cu

streșinile, că s-au reparat și parțial s-au înlocuit conductele de apă rece și de

la instalația de canalizare, lucrări care au costat 250.000.000 ROL.

În partea din imobil deținută

exclusiv, pârâții K. au susținut că au amenajat baia cu obiectele sanitare enumerate

în cerere, că au făcut amenajări la bucătărie cu obiecte sanitare și faianță, că

au refăcut instalația sanitară și cea de racordare la instalația de gaze, că au

amenajat un WC de serviciu (montat WC și chiuvetă), și implicit reparații la pereți

și pardoseli.

La termenul din 27

septembrie 2005, reclamanta și-a majorat pretențiile la 5 miliarde ROL, iar instanța

a pus în vedere reclamantei să achite o diferență de taxă judiciară de 80.062.000

ROL.

La 25 octombrie 2005 au

fost respinse ca neîntemeiate excepțiile necompetenței materiale a Tribunalului

București și lipsei calității procesuale active a reclamantei.

Prin cerere reconvențională

și pârâții G.M.A. și G.E. au solicitat obligarea reclamantei la plata sumei provizorii

de 10.000 RON, reprezentând îmbunătățiri aduse la imobil, pretenții pentru care

s-a pus în vedere achitarea taxei judiciare de 443 RON, iar pârâților reclamanți

K., achitarea unei judiciare de 19.960.200 ROL.

La dosar, există, astfel,

chitanța din 2006 din care rezultă că numita G.A.E. a achitat o taxă judiciară de

4.431 RON. Prin încheierea din 19 mai 2006 au fost respinse excepțiile inadmisibilității

cererii principale, a lipsei calității procesual pasive a pârâților persoane fizice

și a fost anulată cererea reconvențională formulată de pârâții G.E. și G.M.A., ca

netimbrată (în încheierea de ședință din 13 martie 2006 arătându-se că taxa judiciară

a fost depusă după pronunțare).

Prin încheierea de ședință

din 16 ianuarie 2007, s-a constatat prescris dreptul reclamantei de a pretinde contravaloarea

lipsei de folosință a imobilului, pe perioada 20 aprilie 1950-1 februarie 2002,

iar la termenul din 15 mai 2007, Ministerul Finanțelor Publice a invocat excepția

lipsei calității procesual pasive, pe care instanța a unit-o cu fondul cauzei.

Prin sentința civilă

nr. 781 din 29 mai 2007 pronunțată în Dosarul nr. 835/2005 al Tribunalului București,

secția a V-a civilă, a fost admisă excepția lipsei calității procesual pasive a

Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice și, pe cale de consecință, a fost

respinsă acțiunea reclamantei față de acest pârât. De asemenea, a fost respinsă,

ca neîntemeiată acțiunea reclamantei față de pârâții persoane fizice, a fost anulată

cererea reconvențională formulată de pârâții G. și a fost respinsă, ca neîntemeiată

cererea reconvențională formulată de pârâții K., fiind reținute următoarele considerente:

În ce privește excepția

lipsei calității procesual pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice,

s-a reținut că imobilul a fost vândut în anul 1996 și, ca atare, acest pârât nu

poate fi obligat la plata unor despăgubiri pentru prejudicii din perioada 1

februarie 2002-3 august 2004, constând în lipsa de folosință și nici la despăgubiri

reprezentând contravaloarea lucrărilor de înlăturare a deteriorărilor aduse imobilului.

În ce privește pretențiile

reclamantei, s-a reținut că nu au fost probate și nici îndeplinite condițiile răspunderii

civile delictuale, pentru lipsa de folosință pe perioada 1 februarie 2002-3

august 2004.

În ce privește valoarea

lucrărilor necesare, s-a reținut că nu au fost probate cu certitudine deteriorările

la imobil, menționate în procesul-verbal din 3 august 2004 cu atât mai mult cu cât

acesta nu se coroborează cu celelalte probe, nefiind dovedit că deteriorările au

fost făcute de pârâți, chiar dacă în raportul întocmit de expert M.D. s-a menționat

o valoare de 370.000.000 ROL.

În ceeea ce privește cererea

reconvențională formulată de pârâții K., s-a reținut că pretențiile acestora nu

au fost probate, înscrisurile depuse la dosar, nefiind relevante pentru că nu precizează

în concret îmbunătățirile efectuate.

În baza art. 20 alin.

(3) din Legea nr. 146/1997, s-a dispus anularea ca netimbrată a cererii reconvenționale

formulate de pârâții G.

Împotriva sentinței civile

nr. 781 din 29 mai 2007, au formulat apel reclamanta C.V. și pârâții K.G. și K.E.,

iar prin decizia civilă nr. 108 din 12 februarie 2009, pronunțată în Dosarul

nr. 5687/3/2005 al Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost respins

apelul pârâților K.G. și K.E. și a fost admis apelul reclamantei C.V. și, pe cale

de consecință, s-a dispus restituirea taxei judiciare de 12.196 RON.

De asemenea, a fost admisă

excepția lipsei calității procesual pasive a reclamantei C.V., față de pretențiile

pârâților reconvenționali K.G. și K.E. și, în consecință, a fost respinsă cererea

reconvențională, pentru lipsa calității procesual pasive a reclamantei C.V., fiind

păstrate celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Împotriva deciziei civile

nr. 108 din 12 februarie 2009, a formulat recurs reclamanta C.V., iar prin decizia

civilă nr. 3377 din 1 iunie 2010 pronunțată în Dosarul nr. 5687/3/2005 al Înaltei

Curți de Casație și Justiție, a fost admis recursul și a fost casată decizia civilă

nr. 108 din 12 februarie 2009 a Curții de Apel București, cu trimiterea cauzei spre

rejudecare la aceeași instanță, pentru următoarele considerente:

Astfel, în decizia de

casare s-a reținut că, în ce privește calitatea procesual pasivă a Statului Român,

instanța de apel s-a limitat a stabili că este nefondată, fără nici o altă motivare.

De asemenea, și în ce

privește excepția prescripției dreptului la acțiune, instanța de apel, tot fără

nici o motivare, a apreciat că, tribunalul a admis în mod temeinic și legal excepția

pentru perioada anilor 1950-2002.

Ca atare, s-a reținut

în decizia de casare, că nemotivarea soluției pe aceste aspecte echivalează cu nepronunțarea

asupra lor și atrage casarea hotărârii.

Cauza a fost reînregistrată

la Curtea de Apel București sub nr. 10358/2/2010, iar prin decizia civilă nr. 234A

din 2 martie 2011 pronunțată în Dosarul nr. 10358/2/2010 al Curții de Apel București

au fost admise ambele apeluri , fiind desființată sentința civilă nr. 781 din 29

mai 2007, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul București.

Împotriva deciziei sus

arătate, au formulat recurs reclamanta C.V. și pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, iar prin decizia civilă nr. 6913 din 14 noiembrie 2012 pronunțată

în Dosarul nr. 10358/2/2010 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, au fost admise

ambele recursuri, casată decizia civilă nr. 234A din 2 martie 2011 și, pe cale de

consecință, cauza a fost trimisă spre rejudecare la aceeași instanță, Curtea de

Apel București, spre rejudecarea apelului.

Pentru a dispune în acest

sens, au fost reținute următoarele aspecte:

Instanța de casare a reținut

că, între considerentele deciziei și dispozitiv, nu există o structură logică, stabilirea

situației de fapt fiind atributul instanței de fond, care avea obligația de a pune

de acord prin motivare, faptele și probele administrate în cauză, precum și consecințele

care se desprind din aprecierea lor, în raport de regulile de drept.

S-a mai reținut că rejudecarea

pricinii în fața instanței de apel s-a realizat fără a se asigura garanțiile prevăzute

de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, sub aspectul dublului

grad de jurisdicție și s-a dispus ca, în rejudecare, instanța să asigure o situație

premisă pentru o judecată efectivă în recurs, ceea ce înseamnă o deplină stabilire

a situației de fapt, cu privire la clarificarea cadrului procesual de investire,

la încuviințarea și administrarea de probe, considerate pertinente și concludente

cauzei (realizată deja, în mare parte, în etapele procesuale anterioare).

Din aceeași decizie de

casare mai rezultă că instanța de apel trebuie să stabilească partea din hotărârea

de la fond ce se impune a fi conservată, pe temeiul puterii de lucru judecat, întrucât

nu a fost criticată în apel, urmând a fi avute în vedere limitele casării așa cum

acestea rezultă din cuprinsul deciziei instanței supreme.

S-a recomandat să se stabilească

pe deplin situația de fapt și de drept a imobilului din litigiu, în raport de aplicarea

și interpretarea art. 998 și urm. C. civ., referitoare la instituția răspunderii

civile delictuale.

De asemenea, s-a recomandat

instanței de apel ca în rejudecare, să analizeze și criticile invocate în cererile

de recurs (care vizează în mod explicit fondul raportului juridic litigios), numai

după clarificarea cadrului procesual de investire, întrucât este unanim consacrat

în jurisprudență faptul că, în rejudecare nu se poate ignora sensul și limitele

deciziei de casare, menționându-se că pentru rest cauza a intrat în puterea lucrului

judecat.

Astfel, în rejudecare,

cauza a fost reînregistrată la Curtea de Apel București sub nr. 10358/2/2010*, iar

prin decizia civilă nr.

323/A din 13 noiembrie 2013 a

Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost respinsă excepția prescripției

dreptului la acțiune al reclamantei, invocată din oficiu la 29 ianuarie 2009, în

Dosarul nr. 5687/3/2005 al Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, de a

pretinde contravaloarea lipsei de folosință a imobilului pe perioada 1950-2002.

De asemenea

a fost respins ca nefondat apelul reclamantei, pentru următoarele considerente:

Referitor la clarificarea

cadrului procesual, instanța de apel a reținut că, din examinarea cererii de chemare

în judecată, rezultă că reclamanta a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Finanțelor

Publice în calitate de reprezentant al Statului Român, K.G. și K.E., G.T. (decedat

în timpul procesului) G.E. și G.M.A., care sunt și moștenitori ai lui G.T.

De asemenea mai rezultă

că, au fost formulate și următoarele capete de cerere: obligarea pârâților în solidar

la plata sumei de 1.500.000.000 ROL, majorate ulterior la 5 miliarde ROL, reprezentând

lipsa de folosință a imobilului, pe perioada 20 aprilie 1950-3 august 2004; obligarea

pârâților în solidar, la valoarea lucrărilor necesare înlăturării deteriorărilor

aduse imobilului, precum și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

S-a reținut că pretențiile

derivă din deposedarea abuzivă a autorilor reclamantei, de imobil, prin aplicarea

Decretului nr. 92/1950 și din folosirea imobilului de către pârâți, precum și din

existența unor deteriorări aduse imobilului.

Temeiul de drept invocat

a fost art. 998-art. 1000 și art. 1431-art. 1432, art. 1434 C. civ. 1864.

Pârâții K.G. și K.E.,

prin cerere reconvențională precizată, au solicitat obligarea reclamantei la plata

sumei de 395.000.000 ROL, cu titlu de despăgubiri pentru îmbunătățirile aduse imobilului,

precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâții G. prin cerere

reconvențională au solicitat obligarea reclamantei la 10.000 RON cu titlu de despăgubiri

pentru îmbunătățirile aduse imobilului.

Referitor la încuviințarea

și administrarea de probe considerate pertinente, instanța de apel, în rejudecare,

a constatat că, prin încheierea din 12 septembrie 2006, a fost respinsă cererea

de amânare a cauzei pentru imposibilitate de prezentare a avocatului pârâților K.,

pentru că au mai beneficiat de o amânare în acest sens.

De asemenea, s-a constatat

că pârâții au depus și o cerere de probatoriu prin care au solicitat proba cu înscrisuri,

proba testimonială cu doi martori și, respectiv, expertiză tehnică de evaluare a

îmbunătățirilor.

Din încheiere rezultă

că a fost admisă pentru reclamanta proba cu înscrisuri, interogatoriu pentru pârâții

persoane fizice și expertiză contabilă, fiind prorogată discutarea expertizei imobiliare

cerute de reclamanta pârâtă.

Pentru pârâtul K. s-a

admis proba cu înscrisuri și s-a prorogat discutarea utilității probei testimoniale.

La termenul din 16

ianuarie 2007, pârâții prin apărător, au invocat nulitatea încheierii din 12

septembrie 2006, pe considerentul viciului de procedură, pârâții K. susținând că

au fost citați la apartamentul nr. X în loc de apartamentul nr. Y, cerere respinsă

de instanța de apel, pe considerentul că părțile au fost reprezentate (la termenul

din 12 septembrie 2006 a fost prezentă doar reclamanta prin mandatar și avocat,

celelalte părți fiind lipsă, pârâții au cunoscut termenul, întrucât avocata acestora

a menționat, pe cererea de amânare pentru imposibilitate de prezentare, termenul

de 12 septembrie 2006).

Tot la termenul din 16

ianuarie 2007, pârâții K. prin avocat, au solicitat rediscutarea probatoriului,

cerere care însă a fost respinsă cu motivarea că părțile au fost reprezentate la

12 septembrie 2006.

În ce privește obligația

de a se stabili partea din hotărârea instanței de fond ce trebuie menținută, pentru

că nu s-au formulat critici prin apel, instanța a reținut că, din examinarea apelului

formulat de reclamantă, rezultă că nu s-au formulat critici de către aceasta cu

privire la respingerea excepției inadmisibilității cererii principale, respingerea

excepției lipsei calității procesual pasive a pârâților persoane fizice și nici

cu privire la admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune de a cere contravaloarea

lipsei de folosință pentru perioada 20 aprilie 1950-1 februarie 2002.

Faptul că s-a solicitat

în apel efectuarea unei expertize contabile pe perioada 20 aprilie 1950-2

august 2004, reține instanța de apel, nu constituie o critică privind admiterea

excepției prescripției dreptului la acțiune în ce privește lipsa de folosință pe

această perioadă.

În aceeași idee, instanța

de apel a mai reținut că, din decizia civilă nr. 108 din 12 februarie 2009, rezultă

că însăși reclamanta, în momentul punerii în discuție a excepției prescripției,

a lăsat soluționarea acesteia la aprecierea instanței.

S-a mai reținut că, prin

recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei nr. 108 din 12 februarie 2009,

a fost criticat modul de soluționare a excepției prescripției dreptului la acțiune,

deși în apel nu a fost formulată nicio critică în acest sens cu privire la hotărârea

primei instanțe.

Din această perspectivă,

instanța de apel a reținut că soluționarea excepției prescripției dreptului la acțiune

al reclamantei, pentru pretențiile reprezentând contravaloarea lipsei de folosință

a imobilului pe perioada 1950-2002, a intrat în puterea lucrului judecat, prin faptul

că reclamanta nu a criticat prin motivele de apel modul de soluționare a acestei

excepții de către instanța de fond.

Instanța de apel în rejudecare

a mai reținut că au intrat în puterea lucrului judecat următoarele aspecte legate

de: soluționarea cauzei pe lipsa de procedură, nulitatea încheierii prin care s-au

încuviințat reclamantei probele, vătămarea drepturilor procesuale, nelegalitatea

încheierii prin care s-a respins cererea de rediscutare a probelor, lipsa calității

procesuale pasive a apelanților pârâți K., calitatea procesual pasivă a Statului

Român prin Ministerul Finanțelor Publice; dovada că s-a încercat repararea imobilului

și că s-ar fi adus numeroase îmbunătățiri la imobil, precum și de soluționarea netemeinică

a cererii reconvenționale.

De asemenea, a mai reținut

instanța de apel că a intrat în puterea lucrului judecat, modul de soluționare a

cererii reconvenționale formulate de pârâții G.E. și G.M.A., pentru că aceștia nu

au exercitat calea de atac a apelului împotriva sentinței de fond.

În consecință, față de

cele expuse, instanța de apel în rejudecare a reținut că a fost investită cu soluționarea

apelului declarat de reclamantă și cu problemele de fond, invocate în cererile de

recurs formulate de C.V. și de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

(ultimele aspecte în baza art. 315 C. proc. civ., fiind stabilite ca atare prin

decizia nr. 6953 din 4 noiembrie 2012 pronunțată în Dosarul nr. 10358/2/2010).

Raportat la aceste aspecte

instanța de apel a procedat la o analiză defalcată a calității procesuale a Statului

Român pe două perioade, prima din 1950-până în 1997, când imobilul a fost înstrăinat

pârâților persoane fizice și, respectiv, pentru perioada 1997-2004, în care imobilul

s-a aflat în proprietatea persoanelor fizice, astfel că, pentru aceasta din urmă

perioadă, s-a reținut că, Statul Român nu are calitate procesual pasivă.

Cu privire la critica

privind admiterea excepției lipsei calității procesual pasive a Statului Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, s-a mai reținut că instanța de fond s-a pronunțat

asupra lipsei calității procesual pasive a Statului Român, doar pe perioada 1

februarie 2002-3 august 2004, pentru că pentru perioada 20 aprilie 1950-3

august 2004, a reținut că a operat prescripția dreptului la acțiune al reclamantei,

de a pretinde despăgubiri pentru lipsa de folosință, soluție care a dobândit putere

de lucru judecat.

Cu privire la calitatea

procesual pasivă a Ministerului Finanțelor Publice ca reprezentant al Statului Român,

instanța de apel a reținut de asemenea că, în mod greșit a fost constatată această

calitate a Ministerului Finanțelor Publice, pentru că, potrivit art. 6 din Legea

nr. 213/1998, imobilul aparținea Consiliului Local Galați, iar în acest caz, reprezentarea

Statului Român trebuia făcută de Consiliul Local Galați.

În ce privește condițiile

răspunderii civile delictuale, prevăzute de art. 998 C. civ., pentru perioada 20

aprilie 1950-3 august 2004, instanța de apel a reținut că nu au fost îndeplinite,

având în vedere că, prin Legea nr. 112/1995, s-a stabilit natura măsurilor reparatorii

pe care le pot obține toți proprietarii ai căror imobile au fost preluate fără titlu,

fără a se acorda posibilitatea obținerii și a contravalorii lipsei de folosință,

pentru vreo perioadă anterioară.

De altfel, instanța de

apel a mai reținut că, și prin Legea nr. 10/2001, au fost stabilite limitativ măsurile

reparatorii, pe care le pot obține foștii proprietari ai imobilelor preluate de

stat fără titlu, fiind exclusă, de asemenea, posibilitatea foștilor proprietari,

de a pretinde despăgubiri pentru lipsa de folosință.

Din această perspectivă,

instanța de apel a reținut că pretențiile reclamantei îmbracă caracter speculativ

și că, în acest sens, în cauze similare, C.E.D.O. (cauza Buzatu c. României și Dumitrescu

c.României) a statuat că, de fapt, creanța nu poate fi considerată ca o valoare

patrimonială, ocrotită de art. 1 din Primul Protocol, situație în care reclamanții

nu au un bun (cauza Caracaș împotriva României).

S-a mai reținut că este

nefondată și critica ce vizează nelegalitatea măsurilor prin care s-a stabilit cuantumul

taxei judiciare de timbru și respectiv, încălcarea art. 15 lit. r) din Legea

nr. 146/1997, pentru două argumente: încheierea pronunțată la 10 martie 2005, potrivit

art. 18 din Legea nr. 146/1997, în forma de la data pronunțării, este irevocabilă

iar împotriva acestei încheieri nu este reglementată calea de atac a apelului.

De asemenea, s-a reținut

că este netemeinică și susținerea potrivit căreia instanța de fond ar fi dispus

abuziv efectuarea expertizei pentru perioada 1 februarie 2002-3 august 2004, pentru

că pe perioada anterioară a fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune

de a pretinde despăgubiri.

S-a mai reținut de către

instanța de apel că este nefondată și susținerea privind îndeplinirea condițiilor

angajării răspunderii pârâților, pentru că, imobilul a fost preluat abuziv, în condițiile

în care în perioada 1996-2004, imobilul a fost deținut de către pârâții persoane

fizice, în baza unui contract de vânzare-cumpărare. Intrarea în posesia imobilului

de către pârâții persoane fizice s-a făcut anterior încheierii contractelor de vânzare-cumpărare

din 10 decembrie 1996 și din 24 februarie 1997, în baza contractelor de închiriere,

motiv pentru care aceștia nu au ocupat abuziv imobilul și, ca atare, nu se poate

reține fapta ilicită (de ocupare abuzivă a imobilului) în sarcina pârâților persoane

fizice. Lipsind deci fapta ilicită, lipsește implicit și raportul de cauzalitate

dintre fapta ilicită și pretinsul prejudiciu și, ca atare, nu sunt întrunite dispozițiile

art. 998 C. civ.

Instanța de apel a mai

reținut că, din procesul-verbal din 2 august 2004, întocmit de executor V.C., nu

rezultă că, s-ar fi constatat vreo deteriorare a părții din imobil deținute de pârâții

G.T., G.E. și G.M.A.

Din procesul-verbal din

3 august 2004, întocmit de același executor V.C., rezultă că, la data predării-primirii

imobilului, au lipsit toate caloriferele (fără să se indice numărul caloriferelor

care au existat); la mansarda imobilului s-a constatat o crăpătură pe o lungime

de 3 m și lățime de 3-4 cm; un perete din hol prezenta urmă de igrasie, în bucătărie

80% din faianță lipsea.

De asemenea, instanța

de apel reține că a fost depusă o expertiză, despre care reclamanta susține că,

s-a administrat într-un proces de asigurări de dovezi, fără să depună la dosar încheierea

instanței de judecată, iar pe de altă parte, expertiza se referă la o încheiere

de admitere în principiu din 17 august 2004 (pronunțată în Dosarul nr. 7219/C/2004).

În această expertiză,

se afirmă că valoarea lucrărilor de aducere în starea normală de funcționare a imobilului

este de 119.248 RON, iar prin utilizarea unor coeficienți de corecție (1,30) și

a unui coeficient de actualizare (2.386,768) s-a ajuns la o sumă de 370.000 RON.

Deși în această expertiză se face vorbire de un deviz de lucrări, reclamanta nu

l-a depus la dosar.

Or, reține instanța de

apel, nefiind îndeplinite dispozițiile art. 998 C. civ., aceste pretenții sunt nefondate.

Față de procesul-verbal

din 2 august 2004, în care nu s-a consemnat existența vreunei deteriorări a spațiului

deținut de cele două pârâte G., raportat și la procesul-verbal din 3 august 2004,

în care se menționează doar lipsa de calorifere, instanța de apel a reținut că,

în mod legal, instanța de fond a constatat că, nu s-a făcut dovada că aceste deteriorări

au fost făcute de către pârâții K.

Instanța de apel a mai

reținut că, buna sau reaua-credință, din decizia civilă nr. 6583 din 24

noiembrie 2012, este irelevantă în cauză, față de faptul că, nu s-a făcut dovada

îndeplinirii cerințelor art. 998 C. civ. privind antrenarea răspunderii civile delictuale.

Împotriva acestei hotărâri

a declarat recurs reclamanta C.V., solicitând casarea deciziei și, pe cale de consecință,

trimiterea cauzei spre rejudecare.

Criticile aduse hotărârii

instanței de apel, vizează următoarele aspecte de nelegalitate, prin prisma dispozițiilor

art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ.:

Recurenta arată că, în

mod greșit instanța de apel a reținut că nu a formulat critici în ce privește excepția

p

rescripției.

În ceea ce privește primul

motiv de apel, acela referitor la stabilirea obligației de a timbra, recurenta arată

că instanța de apel a reținut în mod greșit că nu există cale de atac împotriva

încheierii din 10 martie 2005.

De asemenea, recurenta

susține că aceeași greșeală o comite instanța de apel și în ceea ce privește admiterea

excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor

Publice.

Cu privire la aceste aspecte,

recurenta învederează că soluția instanței de apel este nu numai nelegală, dar și

nemotivată, dată cu încălcarea recomandărilor deciziei de casare, motiv pentru care

se arată că în fapt instanța de apel nu a făcut altceva decât să mențină ceea ce,

deja, instanța de recurs casase anterior.

Astfel, în ce privește

problema prescripției, se susține că, prin motivele de apel s-a arătat că instanța

de fond a exclus perioada 1950-2002, în mod abuziv și nemotivat, or, față de lipsa

de motivare a măsurii dispuse prin încheierea din de 16 ianuarie 2007, nu înțelege

ce altceva ar fi trebuit să expună în motivele de apel.

În aceeași idee, recurenta

arată că rezultă că a atacat și problema prescripției invocată eronat și din oficiu

de către instanța de fond.

Din această perspectivă,

recurenta susține că, în acest sens, a invocat și practica judiciară a instanței

supreme, deciziile nr. 609/1992 și nr. 508/1992, care stabilesc clar că dreptul

la acțiune nu se prescrie cât timp violența manifestată la preluarea de către stat

a imobilului se prelungește cu violența morală, la care a fost și ea supusă, fapt

care duce evident la vicierea posesiei statului.

Mai mult, arată aceeași

recurentă, s-a stabilit cu putere de lucru judecat că nu a pierdut niciodată dreptul

de proprietate asupra imobilului, câta vreme s-a făcut dovada preluării acestuia

abuziv de către stat, cu atât mai mult nu au fost pierdute nici atributele dreptului

de proprietate (dreptul de a dispune, dreptul de a folosi imobilul și de a-i culege

fructele civile), iar acțiunea legată de aceste atribute este, ca și cea în revendicare,

tot imprescriptibilă.

Sub acest aspect, recurenta

arată că trebuie avut în vedere Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă,

care în art. 1 prevede expres că dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial

se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege,

iar în art. 21 din același decret se prevede în mod expres că: „dispozițiile decretului

de față nu se aplică dreptului de acțiune privitor la drepturile de proprietate,

uzufruct, uz, abitațiune, servitute și superficie.”

În aceeași idee, se invocă

și dispozițiile art. 480 și art. 482-art. 483 C. civ., precizându-se că dreptul

de a se folosi de proprietate și de a culege fructele civile de către proprietar,

constituie un drept de proprietate dobândit prin accesiune și, nicidecum o creanță

și, ca atare, echivalentul bănesc al fructelor și folosinței de pe urma dreptului

de proprietate este un drept și, nicidecum, o creanță.

Acest drept, susține recurenta,

este imprescriptibil,

astfel,

cum rezultă din decizia nr. 2945 din 13 mai 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție

depusă cu prilejul primei judecăți a apelului, în Dosarul nr. 5687/3/2005 al Curții

de Apel București, secția IV civilă.

Legat de problema admiterii

excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, recurenta arată că, în mod greșit instanța de apel consideră că lipsa de

folosință solicitată, presupunea ocuparea de către Stat a imobilului, ignorând consecința

activității ilicite a Statului pentru că, preluarea imobilului a fost stabilită

în mod irevocabil, ca fiind o acțiune ilicită.

Ca atare, susține recurenta,

este mai mult decât suficient faptul preluării abuzive, deja stabilit irevocabil,

iar consecința acestuia este una singură: lipsirea de posesia și folosința imobilului.

Din această perspectivă,

se susține că legarea calității procesuale a statului de „detenția posesia” imobilului

este ilogică, nelegală și abuzivă.

Se mai învederează că

argumentele prezentate în susținerea neaplicării prescripției sunt valabile și pentru

susținerea abuzului instanței, comis prin limitarea duratei de timp avute în vedere

pentru stabilirea lipsei de folosință.

Din această perspectivă,

se susține că deținerea imobilului de către pârâți s-a făcut fără titlu, deci ilicit,

ceea ce înseamnă că lipsirea de folosința acestui bun este consecința și a faptei

pârâților persoane fizice, de a folosi acest imobil în condițiile deposedării nelegale,

fiind astfel îndeplinite cerințele art. 998 C. civ.

Mai mult decât atât, arată

recurenta, calitatea procesuală pasivă a Statului, prin Ministerul Finanțelor, se

întinde în solidar cu cea a chiriașilor cumpărători și pe perioada 1996/1997-2004,

când aceștia dețineau imobilul, având calitatea de proprietari de rea-credință.

Recurenta susține astfel,

că în momentul preluării silite a proprietății, au fost constatate bunuri lipsă

și degradări ale imobilului după cum rezultă din procesele-verbale încheiate de

executorul judecătoresc și semnate fără obiecții de către pârâții K. și G., precum

și din expertiza tehnică imobiliară depusă la dosar, realizată în cadrul anchetei

pentru asigurarea dovezilor, dispusă în cadrul Dosarului 7219/c/2004 al Judecătoriei

Galați.

În aceeași idee se arată

că, de fapt, la această expertiză au participat și pârâții, iar rezultatele ei nu

au fost contestate niciodată de aceștia, expertiza respectând toate normele în materie.

Recurenta mai învederează

că, în măsura în care instanța avea nelămuriri, avea obligația de a pune în discuția

părților necesitatea suplimentării probatoriului, obligație legală impusă prin

art. 129 alin. (5) C. proc. civ., pe care instanța a ignorat-o.

Examinând hotărârea instanței

de apel prin prisma motivelor de recurs, a dispozițiilor art. 304 pct. 7 și pct.

9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Prin decizia civilă

nr. 6953 din 14 noiembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I

civilă, au fost admise recursurile declarate de reclamanta C.V. și de pârâtul Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor

Publice a Municipiului București, împotriva deciziei nr. 234/A din 2 martie 2011

a Curții de Apel București, secția IV-a civilă, casată decizia cu trimiterea cauzei

spre rejudecare aceleiași instanțe statuându-se că în rejudecare, instanța urmează

a stabili partea din hotărârea dată de prima instanță, ce se impune a fi conservată,

pe temeiul puterii de lucru judecat, întrucât nu a fost criticată în apel.

De asemenea urmează a

fi avute în vedere limitele casării, așa cum acestea rezultă din cuprinsul deciziei

instanței supreme, impunându-se a se stabili pe deplin situația de fapt și de drept

a imobilului în litigiu, precum și dispozițiile de drept substanțial incidente în

cauză, respectiv dispozițiile art. 998 și urm. C. civ., referitoare la instituția

răspunderii civile delictuale.

Instanța de casare a statuat

că în rejudecare vor fi analizate celelalte critici invocate în cuprinsul cererilor

de recurs formulate și care vizează în mod explicit fondul raportului juridic litigios

numai după clarificarea cadrului procesual de investire, întrucât este unanim consacrat

în jurisprudența instanțelor, faptul că rejudecarea nu poate ignora sensul și limitele

deciziei de casare, pentru rest cauza intrând sub puterea de lucru judecat.

Din această perspectivă,

instanța de casare a statuat că în condițiile în care reclamanta nu a criticat prin

motivele de apel modul de soluționare a excepției prescripției dreptului la acțiune

de către instanța de fond, capătul de cerere privind contravaloarea lipsei de folosință

a imobilului pe perioada 1950-2002, a intrat în puterea lucrului judecat .

Din considerentele deciziei

de casare rezultă că au intrat în puterea lucrului judecat următoarele aspecte legate

de: buna credință a pârâților K.G. și K.E. la încheierea contractului; modul de

soluționare a cererii reconvenționale formulate de pârâții G.E. și G.M.A., pentru

că aceștia nu au exercitat calea de atac a apelului împotriva sentinței de fond;

neîndeplinirea condițiilor răspunderii delictuale prevăzute de art. 998 C. civ.,

întrucât în perioada 1996-2004, imobilul a fost deținut de către pârâții persoane

fizice, în baza unui contract de vânzare-cumpărare, având în vedere că intrarea

imobilului în posesia pârâților persoane fizice s-a făcut (anterior încheierii contractelor

de vânzare-cumpărare 10 decembrie 1996 și din 24 februarie 1997), în baza contractelor

de închiriere și nu abuziv.

Din perspectiva celor

expuse, a recomandărilor și statuărilor obligatorii din decizia de casare nr.

6953 din 14 noiembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care face referire

implicit la respectarea primei deciziei de casare, respectiv decizia civilă nr.

3377 din 1 iunie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală, este de reținut că instanța de apel s-a conformat acestor

statuări și recomandări, procedând la o analiză a tuturor aspectelor legate de limitele

investirii, de cadrul procesual, de stabilirea pe deplin a situației de fapt și

de drept a imobilului în litigiu, de stabilirea în concret a părții din hotărârea

primei instanțe ce se impune a fi menținută pe temeiul puterii de lucru judecat,

întrucât nu a fost criticată în apel, cauza fiind examinată în raport de aceste

elemente prin raportare la temeiul de drept invocat, respectiv dispozițiile

art. 998 și urm. C. civ., referitoare la instituția răspunderii civile delictuale.

Pentru acest motiv este nefondată critica recurentei legată de nerespectarea dispozițiilor

art. 315 C. proc. civ.

Astfel, mai este de reținut

că, instanța de apel, în rejudecare, nu numai că s-a conformat deciziilor de casare

mai sus evocate, dar a procedat și la o analiză a criticilor formulate de părți,

în cele două cicluri procesuale anterioare.

În ce privește obligația

instanței în rejudecare, de a stabili partea din hotărârea dată de prima instanță,

care a intrat în putere de lucru judecat, în condițiile în care nu au fost formulate

critici prin apel, este de reținut că, instanța de apel în mod corect și legal a

procedat la examinarea apelul reclamantei, raportat la motivele de apel existente

la Dosarul civil nr. 5687/3/2005 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Or, într-adevăr, verificând

motivele de apel depuse de reclamantă, rezultă fără posibilitate de echivoc că,

acestea nu cuprind critici efective cu privire la respingerea excepției lipsei calității

procesual pasive a pârâților persoane fizice și nici cu privire la admiterea excepției

prescripției dreptului la acțiune, de a cere contravaloarea lipsei de folosință

pentru perioada 20 aprilie 1950-1 februarie 2002.

Pentru acest motiv, într-adevăr

aspectele soluționate de instanța de fond și neatacate pe calea apelului, au intrat

în puterea lucrului judecat, cum de altfel bine a reținut instanța de apel, astfel

încât criticile recurentei în acest sens nu pot fi primite.

Nefondate sunt și criticile

legate de calitatea procesuală pasivă a Statului, prin Ministerul Finanțelor precum

și cele legate de răspunderea acestuia, în solidar cu pârâții chiriași cumpărători,

pentru perioada 1996/1997-2004, când aceștia dețineau imobilul, având calitate de

proprietari de rea-credință.

Astfel, pentru perioada

1950-1997, în mod legal a reținut instanța de apel că imobilul în litigiu aparținea

Consiliului Local Galați, potrivit dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998,

situație în care, într-adevăr, reprezentarea Statului Român nu poate fi făcută de

Ministerul Finanțelor, ci doar de Consiliul Local Galați.

Aceeași situație a lipsei

calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor, se regăsește și pentru perioada

1997-2004, când imobilul s-a aflat în proprietatea pârâților persoane fizice.

Critica legată de reaua

credință a pârâților persoane fizice, este într-adevăr irelevantă în prezenta cauză,

în condițiile în care temeiul de drept al acțiunii în despăgubiri, îl constituie

dispozițiile art. 998 C. civ., privind răspunderea civilă delictuală.

În ce privește critica

recurentei, legată de îndeplinirea elementelor răspunderii delictuale prevăzute

de art. 998 C. civ. pentru perioada 20 aprilie 1950-3 august 2004, Înalta Curte

reține că este nefondată și aceasta, în condițiile în care nu s-a făcut dovada vreunei

fapte ilicite săvârșite de către pârâți și nici a raportului de cauzalitate dintre

fapta acestora și prejudiciu.

Din dispozițiile art.

998-art. 999 C. civ., rezultă că pentru a fi antrenată răspunderea civilă delictuală,

trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții generale: existența

unei fapte ilicite, a unui prejudiciu, a legăturii de cauzalitate între fapta ilicită

și prejudiciu, a existenței culpei, neputând fi antrenată această răspundere, în

lipsa uneia din aceste condiții.

Or, în condițiile în care

nu s-a făcut dovada existenței unei fapte ilicite din partea pârâților și nici a

raportului de cauzalitate dintre prejudiciul pretins și fapta pârâților, în mod

legal a reținut instanța de apel că, nu poate fi antrenată răspunderea civilă delictuală

și, pe cale de consecință nici obligarea pârâților la plata sumelor pretinse de

reclamantă .

În condițiile în care

sarcina probei potrivit art. 1169 C. civ. revenea reclamantei în ce privește dovedirea

îndeplinirii tuturor elementelor răspunderii delictuale, este nefondată și critica

legată de încălcarea dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ.

Instanța de apel s-a conformat

statuărilor obligatorii din deciziile de casare mai sus evocate, celelalte critici

ale recurentei pe aspecte de fapt nu se mai impun a fi analizate.

Nefondate sunt și criticile

legate de natura juridică a folosului de tras, în condițiile în care acesta se concretizează

în plata unor despăgubiri bănești pentru lipsa de folosință a imobilului în litigiu.

Or, echivalentul bănesc al lipsei de folosință a imobilului reprezintă un drept

de creanță și nu un drept de proprietate, cum greșit susține recurenta.

Din perspectiva celor

expuse, este de reținut că niciuna dintre criticile recurentei nu se circumscrie

dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și, de altfel, nici dispozițiilor

art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în condițiile în care instanța de apel și-a argumentat

în fapt și în drept soluția adoptată, considerentele fiind clare, concise raportate

atât la obiectul dedus judecății, cât și la recomandările și statuările obligatorii

din deciziile de casare, ce trebuiau a fi analizate cu ocazia rejudecării.

Pentru aceste considerente

în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul reclamantei urmează a fi respins

ca nefondat.

În temeiul art. 274 C.

proc. civ., urmează a fi obligată

recurenta la plata sumei de 2.000

RON cheltuieli de judecată către intimații-pârâți K.E. și K.G., G.E. și G.M.A.,

reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ. de la 1865, având în vedere următoarele

aspecte:

P

otrivit

art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

, judecătorii

au dreptul

să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în

tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că, sunt nepotrivit

de mici sau de mari, față de valoarea pricinii sau, munca îndeplinită de avocat.

Dispozițiile art. 274

alin. (3) C. proc. civ., au menirea de a sancționa exercitarea abuzivă a dreptului

de a obține despăgubiri, prin convenirea între avocat și client a unor onorarii

în mod vădit disproporționate cu valoarea, dificultatea litigiului sau volumul de

muncă pe care îl presupune pregătirea apărării.

Prin reducerea cuantumului

onorariului avocațial pus în sarcina părții care a pierdut procesul, instanța nu

intervine în contractul de asistență judiciară și nu-l modifică, în sensul diminuării

sumei convenite cu titlu de onorariu, ci doar apreciază în ce măsură, onorariul

părții care a câștigat procesul, trebuie suportat de partea care se află în culpă

procesuală.

În acest sens C.E.D.O.

a statuat că, partea care a câștigat procesul, nu va putea obține rambursarea unor

cheltuieli decât, în măsura în care se constată necesitatea și caracterul lor rezonabil

(cauzele Costin împotriva României, Străin împotriva României, Stere și alții împotriva

României, Raicu împotriva României).

Or, din perspectiva celor

expuse și a criteriilor legate de valoarea, dificultatea prezentului litigiu și,

respectiv de volumul de muncă pe care l-a presupus pregătirea apărării, urmează

a fi obligată recurenta la plata sumei de 2.000 RON

cheltuieli de judecată,

reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., către pârâții

K.E. și K.G., G.E. și G.M.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de reclamanta C.V. împotriva deciziei nr. 323/A din

13 noiembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Obligă pe

recurenta-reclamantă la 2.000 RON cheltuieli de judecată către intimații-pârâți

K.E. și K.G., G.E. și G.M.A., reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ. de

la 1865.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 27 mai 2014.