ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 479/2015

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul București, secția a III-a civilă, sub nr. 16839/3/2011, la data de 04 martie 2011, reclamantul D.B. a chemat în judecată pe pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul București prin Primarul General, Primăria Municipiului București prin Primar General, C.V., C.F.

și B.R.L.S., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să-i oblige pe primii 4 pârâți la plata către reclamant, în calitate de creditor subrogator al debitorilor C., fie a valorii de circulație fără îmbunătățiri a apartamentului dobândit prin contractul de vânzare cumpărare din 16 octombrie 1996, încheiat în baza Legii nr. 112/1995, conform dispozițiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2009, fie a prețului plătit în sumă de 3261 RON, actualizat cu indicele de inflație, conform art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. De asemenea, a solicitat obligarea pârâtei B.R.L.S. la plata îmbunătățirilor aduse apartamentului nr. 12, din B-dul N.B.

nr. 25, colț cu str. D.D., sector 1 în baza contractului de consolidare încheiat cu Municipiul București și prin lucrările ulterioare de amenajare a acestuia (conform principiului despăgubirii pentru îmbogățire fără justă cauză consacrat prin dispozițiile art. 991, 997, 1730 pct. 4 C. civ. și/sau art. 40 din Legea nr. 10/2001) și instituirea unui drept de retenție în favoarea sa până la plata despăgubirilor de către această pârâtă. Prin sentința civilă nr. 342 din 22 februarie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, au fost respinse ca neîntemeiate excepția necompetenței materiale a tribunalului, excepția inadmisibilității cererii, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei B.R.L.S.

și excepția prescripției dreptului material la acțiune, a fost respinsă acțiunea reclamantului ca neîntemeiată și au fost respinse cererile reclamantului și pârâtei B.R.L.S. de acordare a cheltuielilor de judecată. Prin decizia civilă nr. 459/A din 18 decembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, a fost admis apelul reclamantului, a fost anulată în parte sentința apelată și a fost trimisă cauza pentru judecata capătului de cerere privind obligarea pârâtei B.R.L.S. la plata îmbunătățirilor aduse imobilului reprezentat de apartamentul nr. 12 din București, B-dul N.B. nr. 12, colț cu str. D.D., sector 1, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

Curtea de Apel București a constatat că deși primele două capete de cerere fuseseră formulate de către reclamant pe calea acțiunii oblice iar soluția tribunalului de respingere a acestora este corectă (din motivul neîntrunirii condițiilor legale de intentare a acțiunii oblice), ultimele două capete de cerere fuseseră formulate în nume propriu, în temeiul îmbogățirii fără justă cauză consacrat în C. civ. Instanța de apel a mai constatat că deși reclamantul nu are un drept propriu care să izvorască din dispozițiile art. 48 al Legii nr. 10/2001, acesta este îndreptățit să introducă o acțiune de îmbogățire fără justă cauză din moment ce între el și pârâta B.R.L.S. nu există nici un raport juridic legal sau convențional care să justifice păstrarea de către pârâtă a îmbunătățirilor efectuate de cel dintâi.

Instanța de apel a dispus ca rejudecarea cauzei să se facă exclusiv în privința capătului de cerere având ca obiect plata îmbunătățirilor de către pârâta B.R.L.S., în condițiile în care reclamantul nu a mai insistat în capătul de cerere având ca obiect instituirea unui drept de retenție, dată fiind pierderea de către acesta a posesiei asupra imobilului. Prin decizia civilă nr. 4110 din 27 septembrie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a I-a civilă, în Dosar nr. 16839/3/2011 s-a respins ca nefondat recursul declarat de pârâta B.R.L.S. împotriva acestei decizii, reținându-se că îmbogățirea fără justă cauză nu este consacrată printr-un text de lege în C. civ.

din 1864, dar că această instituție juridică a fost recunoscută în literatura de specialitate și practica judiciară, care au tratat-o ca fapt juridic licit producător de obligații, ceea ce permitea instanțelor să ia act de temeiul juridic al acțiunii în îmbogățire fără justă cauză, fără a-i impune reclamantului indicarea unui anumit articol. În rejudecare, cauza a fost înregistrată la Tribunalul București, secția a III-a civilă, sub nr. 5071/3/2014. Prin sentința civilă nr. 980 din 09 iulie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în Dosar nr. 5071/3/2014 a fost admisă cererea reclamantului D.B. în contradictoriu cu pârâta B.R.L.S. și a fost obligată aceasta din urmă să plătească reclamantului suma de 154.140 RON reprezentând îmbunătățiri necesare și utile, respectiv cheltuieli aferente cu consolidarea imobilului.

Prin aceeași sentință s-a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată. În motivarea sentinței s-a reținut că la data de 09 mai 2001 reclamantul a dobândit apartamentul nr. 12, situat în București, B-dul N.B. nr. 25, colț cu str. D.D., sector 1, prin adjudecare în urma executării silite imobiliare a debitorilor săi C.V. și C.F. În calitatea sa de proprietar al imobilului, reclamantul a semnat cu Municipiul București contractul din 27 mai 2004 pentru finanțarea cheltuielilor privind executarea lucrărilor de consolidare și restituirea, la terminarea lucrărilor, a sumelor alocate din transferul de la bugetul de stat în baza căreia a plătit până la momentul efectuării expertizei din Dosarul nr. 49687/3/2011, având ca obiect asigurare de dovezi, suma de 17.055,14 RON.

Acest din urmă dosar s-a format la inițiativa reclamantului care a solicitat constatarea stării de fapt a imobilului și asigurarea unor dovezi cu privire la contravaloarea îmbunătățirilor efectuate la acesta. Tribunalul a observat că în urma admiterii acțiunii în revendicare, pârâta B.R.L.S. a devenit proprietara apartamentului prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă - decizia civilă nr. 1209/R din 29 septembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. La data de 07 februarie 2012 reclamantul a predat pârâtei imobilul în litigiu. Tribunalul a reținut că în speță sunt îndeplinite condițiile materiale, dar și cele juridice pentru admiterea unei acțiuni în restituirea sumelor care ar duce la îmbogățirea fără justă cauză a pârâtei deoarece nu există temei juridic pentru mărirea patrimoniului pârâtei în detrimentul reclamantului care nu are alt mijloc juridic pentru recuperarea pierderii patrimoniale suferite.

Prima instanță a concluzionat asupra îndeplinirii în cauză a condițiilor de soluționare a unei astfel de acțiuni. Împotriva sentinței a declarat apel pârâta. În motivarea apelului său, pârâta a arătat că într-un alt proces purtat între părți, instanța de judecată l-a obligat pe reclamant prin hotărâre nedefinitivă la plata de despăgubiri către apelanta B. reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilului pentru perioada 03 decembrie 2009 – 01 aprilie 2011. Apelanta a invocat încălcarea dispozițiilor art. 129 C. proc. civ. deoarece prima instanță nu a amânat judecata la cererea sa, pentru a se depune la dosar o copie a raportului de expertiză întocmit în cauza menționată anterior (Dosar nr. 44945/299/2011, care rămăsese în pronunțare la data de 17 aprilie 2014), în timp ce tot prima instanța ar fi trebuit să observe că există diferențe între expertiza efectuată în Dosarul nr. 49687/3/2011 și expertiza efectuată în Dosarul nr. 44945/299/2011.

După ce expune obiectivele expertizelor din cele două dosare, apelanta solicită instanței să aibă în vedere că îmbunătățirile efectuate de către reclamant după efectuarea consolidării nu erau necesare, ci voluptorii, mai ales că includeau modificări ale alcătuirii inițiale și schimbări a destinației unor camere. Apelanta susține caracterul eronat, nejustificat, neclar și exagerat al calculelor prezentate în expertiza administrată în procedura asigurării de dovezi, precizând că în anul 1999 imobilul suportase o reparație destul de amplă, astfel cum rezultă din contractele încheiate între C.V. și T.P. SRL. Susține că reclamantul D.B. a fost de rea-credință încă de la momentul dobândirii imobilului deoarece cunoștea faptul revendicării acestuia.

De asemenea, reclamantul cunoștea că apelanta introdusese acțiuni în anulare a titlurilor reprezentate de contractele de vânzare cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995. Prima instanță nu a aplicat în mod corect principiul îmbogățirii fără justă cauză, suma acordată fiind mult prea mare și nedovedită, putându-se presupune o greșită aplicare a denominării din anul 2005. Prin decizia nr. 440A din 10 noiembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat. În considerentele hotărârii sale, instanța de apel a reținut că, potrivit încheierii de dezbateri de la termenul de soluționare a cauzei în apel, a respins proba cu expertiză solicitată de către apelantă și a încuviințat proba cu înscrisuri pentru aceeași parte.

Întrucât admisibilitatea acțiunii în îmbogățire fără justă cauză a fost stabilită cu putere obligatorie în primul ciclu procesual, atât prin decizia civilă nr. 459/A/2012 a Curții de Apel București, cât și prin decizia nr. 4110 din 27 septembrie 2012 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, nu au mai fost supuse analizei criticile apelantei prin care s-a încercat se susține teza inadmisibilității acțiunii pentru neîndeplinirea condițiilor juridice ale acesteia.

În privința susținerilor apelantei conform cărora, în speță nu ar fi îndeplinite nici condițiile materiale pentru admiterea acțiunii în îmbogățire fără justă cauză, instanța de apel a reținut că prin expertiza efectuată în dosarul de asigurare de dovezi s-au stabilit care sunt îmbunătățirile necesare și utile efectuate de către intimat la apartamentul apelantei și s-a arătat că patrimoniul pârâtei s-a mărit, ca urmare a diminuării patrimoniului reclamantului care a plătit contravaloarea cheltuielilor necesare și utile.

Criticile apelantei, relative la expertiza efectuată în dosarul de asigurare de dovezi, nu au fost primite de către Curte deoarece încheierea din data de 02 mai 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. 49687/3/2011, nu a fost recurată de către apelantă și, mai mult, în încheierea din ședința din Camera de Consiliu de la data de 02 mai 2012 s-a menționat expres faptul că reprezentantul pârâtei B. nu a avut obiecțiuni la raportul de expertiză având în vedere obiectul pricinii. S-a arătat că nu există nicio justificare pentru ca prima instanță ori cea de apel să nu fi ținut, respectiv să nu țină seama de proba legal administrată în cadrul procedurii de asigurare de dovezi reglementată de dispozițiile art. 235 și urm. C. proc.

civ. De altfel, acestea au fost și argumentele pentru care instanța de apel a respins cererea apelantei de efectuare a unei noi expertize în ciclul procesul al apelului, apreciindu-se că nu există motive rezonabile pentru înlăturarea expertizei efectuate în cadrul procedurii de asigurare de dovezi. Susținerile apelantei conform cărora, prin expertiza efectuată într-un alt dosar s-ar fi făcut constatări care combat cele constatate de către expertul care a efectuat expertiza în cadrul procedurii asigurării de dovezi au fost considerate vădit netemeinice, deoarece expertiza efectuată în Dosarul nr. 449445/299/2011 aflat pe rolul Judecătoriei sector 1 București avea un alt obiectiv.

Stabilirea contravalorii lipsei de folosință a unui imobil (atât în varianta în care acesta are îmbunătățiri, cât și în varianta în care acesta nu are îmbunătățiri), respectiv determinarea chiriei care ar fi putut fi percepută pentru imobil (în ambele variante) nu este identică cu constatarea stării de fapt a imobilului, stabilirea valorii de circulație a acestuia, respectiv constatarea, identificarea, inventarierea și evaluarea îmbunătățirilor constând în lucrări de consolidare și amenajare aduse imobilului. Faptul că expertiza din Dosarul nr. 496878/3/2011 (având ca obiect asigurare de dovezi) a fost efectuată de către un expert specializat în domeniul construcțiilor civile și industriale, la fel ca și expertiza efectuată în Dosarul nr. 449445/299/2011 (având ca obiect plata contravalorii lipsei de folosință) nu înseamnă că cele două expertize au aceleași obiective sau că experții s-ar putea contrazice prin constatările efectuate.

Nu era necesară așteptarea soluționării dosarului aflat pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București, deoarece acțiunea în îmbogățire fără justă cauză putea fi rezolvată pe baza probelor administrate, iar soluția acesteia nu era influențată de soluția care urma a se da în acțiunea prin care se solicita obligarea pârâtului D.B. la plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului pentru o anumită perioadă. Faptul că în situația admiterii ambelor acțiuni prin hotărâri irevocabile s-ar ajunge la existența unor creanțe reciproce între părți, nu justifică susținerile apelantei în sensul că prima instanță ar fi trebuit să nu soluționeze acțiunea în îmbogățire fără justă cauză până când Judecătoria sectorului 1 București nu ar fi pronunțat hotărârea în acțiunea având ca obiect obligarea pârâtului la plata contravalorii lipsei de folosință.

Viitoarea compensare a eventualelor creanțe reciproce este posibilă și nu este influențată de faptul că respectivele creanțe nu s-au născut concomitent. Important este ca cele două creanțe să fie certe, lichide și exigibile și să coexiste la un moment dat. Reaua-credință a intimatului D.B. la momentul efectuării îmbunătățirilor, pretinsă de către apelantă, a fost considerată irelevantă întrucât regimul juridic al acțiunii în îmbogățire fără justă cauză și admisibilitatea unei astfel de acțiuni nu presupun ca reclamantul să fi fost de bună credință. În mod similar cu prima instanță, Curtea de Apel a constatat că lucrările de consolidare a unui imobil construit în perioada interbelică (între primul și al doilea război mondial) nu pot avea decât un caracter necesar și că îmbunătățirile identificate la raportul de expertiză efectuat de către expertul B.A.

țin de buna funcționare a oricărui imobil cu destinație de locuință, niciuna dintre aceste îmbunătățiri (28 de asemenea îmbunătățiri fiind identificate și evaluate de către expert) neputând fi circumscrisă sferei cheltuielilor voluptorii sau de lux. Criticile apelantei de neluare în calculul primei instanțe a faptului denominării din anul 2005 sau a ușurinței în depășirea aspectelor care țin de teoria impreviziunii (creșterea și scăderea puterii de cumpărare într-o anumită perioadă de timp) au fost înlăturate ca neavând corespondent în raționamentele folosite de către prima instanță la fundamentarea soluției, din moment ce tribunalul a stabilit pe baza probelor administrate, exclusiv cu cât s-a mărit patrimoniul pârâtei, ca urmare a diminuării patrimoniului reclamantului, evaluarea fiind făcută la momentul efectuării expertizei.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs apelanta-pârâtă. În motivarea recursului declarat, recurenta a susținut o serie de critici „de nelegalitate și netemeinicie” împotriva deciziei atacate. În prealabil, aceasta a arătat că apreciază justificat și întemeiat ca reclamantul D.B. să pretindă suma de 17.055,14 RON pe care a achitat-o în baza contractului din 27 mai 2004 încheiat cu Primăria Municipiului București și a Actului adițional din 10 iunie 2008 la contract, având în vedere că lucrările de consolidare erau absolut necesare și utile a se efectua. Restul sumei de 122.675,40 RON, reprezentând valoarea totală a devizului lucrărilor de consolidare pentru apartamentul 12, a fost suportat de către recurentă.

Pornind de la observația instanței de apel, în sensul că nu a exercitat calea de atac prevăzută de lege împotriva încheierii din 02 mai 2012 pronunțată în dosarul de asigurare de dovezi, și că nici nu a formulat obiecțiuni la expertiza administrată în acea cauză, recurenta a susținut că, aspectele semnalate prin prezentele sale motive de recurs cu privire la netemeinicia și nelegalitatea raportului de expertiză tehnică sunt de natură să contrazică interpretarea subiectivă a instanței de apel, arătând și că, indiscutabil, orice parte a unei proceduri are dreptul să prezinte judecătorului observațiile și argumentele sale și să aibă pretenția examinării efective a acestora de către organul judiciar.

Astfel, recurenta a semnalat lipsa unui examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă și a unei examinări concrete, reale și logice a probei cu expertiză tehnică administrată în Dosarul nr. 49687/3/2011, atât prima instanță cât și cea de apel considerând pertinentă această probă, fără a constata, prin raționamente logice și cu aplicarea normele juridice substanțiale și procedurale incidente, că acest mijloc de probă este lipsit de temeinicie și legalitate și nu stabilește împrejurările de fapt esențiale în cauză. Față de această împrejurare, a susținut că instanța de recurs este datoare să observe dacă instanța de apel a stăruit, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.

Aceasta întrucât decizia de apel, care se rezumă la constările și concluziile netemeinice din raportului de expertiză tehnică întocmit în Dosarul nr. 49687/3/2011, nu cuprinde în motivarea sa argumentele pro și contra care au format, în fapt și în drept, convingerea instanței cu privire la soluția pronunțată. Printr-o suită de alte critici, expuse de-a lungul paginilor dosarului, recurenta a procedat la analiza amănunțită a tuturor probatoriilor cauzei, invocând în esență următoarele: - în mod greșit instanța de apel nu a sesizat că, deși contractul de reparații, amenajări și modernizări din 20 februarie 2004, a fost încheiat între reclamant și SC A. SRL în vederea efectuării lucrărilor de îmbunătățire la apartament, „Ca urmare a finalizării lucrărilor de consolidare ale imobilului - bloc „W.", totuși lucrările de consolidare ale imobilului din Bd.

N.B. nr. 25 (Bloc W.) au fost complet terminate abia la data de 25 noiembrie 2005, conform pct. 3.2 din Procesul verbal de recepție finală din 26 martie 2009, așadar ignorându-se că încheierea contractului s-a efectuat cu mult înainte de data terminării complete a lucrărilor de consolidare. Nu s-a analizat nici dacă în perioada cuprinsă între 20 februarie 2004 și 25 noiembrie 2005, respectiv, data încheierii contractului cu SC A. SRL și data finalizării lucrărilor de consolidare ale imobilului bloc „W.", se puteau realiza lucrările de îmbunătățiri și amenajare convenite prin acest contract. - greșit nu s-a sesizat că, deși imobilul bloc de locuințe „W." necesita efectuarea de lucrări de consolidare, justificat de încadrarea în clasa I de risc seismic, totuși expertul tehnic B.A.

nu consemnează că apartamentul nr. 12 necesita și lucrări de îmbunătățire și amenajări. - pe baza unei minime examinări a datelor prezentate de expertul tehnic B.A. în raportul de expertiză întocmit în Dosarul nr. 49687/3/2011, greșit instanța de apel a refuzat să rețină că lucrările de îmbunătățire și amenajări realizate de reclamantul D.B. se încadrează în categoria de lucrări adăugate voluptuorii, ceea ce înseamnă că, pe temeiul art. 585 C. civ., proprietarul de drept al imobilului, are dreptul de a deveni proprietarul lucrărilor fără nicio obligație către reclamantul D.B., autorul de rea-credință a lucrărilor de îmbunătățire și amenajări.

- în mod greșit instanța de apel nu a reținut faptul că, două din facturile fiscale justificative ale lucrărilor de îmbunătățiri (din 03 mai 2004 și din 20 mai 2004) au fost emise SC A. SRL înainte de încheierea de contractului din 27 mai 2004 pentru executarea lucrărilor de consolidare, că unele chitanțe sunt emise de SC A. SRL înainte de emiterea facturilor fiscale și că, în afara chitanțelor menționate în raportul de expertiză din Dosarul nr. 49687/3/2011, nu mai există niciun document justificativ întocmit conform reglementărilor contabile (chitanță, bon de casă) care să ateste plata de către reclamantul D.B. a altor facturi fiscale.

- în mod greșit instanța de apel a omis să constate faptul că, pentru obiectele menționate în raportul de expertiză tehnică întocmit în Dosarul nr. 49687/3/2011 de expertul tehnic B.A., nu există niciun document justificativ întocmit conform reglementărilor contabile (ordine de plată, chitanțe, bonuri de casă) care să dovedească plata acestora de către reclamantul D.B. - instanța de apel a omis să constate faptul că, potrivit contractului de reparații, amenajări și modernizări din 20 februarie 2004 și datelor aferente facturilor emise de furnizori, lucrările de îmbunătățiri efectuate de reclamantul D.B. s-au întins pe nu mai puțin de 5 ani. - instanța de apel a omis să rețină că nu există niciun proces-verbal de recepție la terminarea lucrărilor și nici un procesul verbal de recepție finală la expirarea perioadei de garanție, încheiate între SC A. SRL și reclamantul D.B., potrivit H.G.

nr. 273/1994 privind aprobarea Regulamentului de recepție a lucrărilor de construcții și instalații aferente acestora. În absența acestor documente preluarea lucrărilor executate de către SC A. SRL și darea lor în folosință, nu puteau avea loc. Instanța de apel a considerat toate aceste fapte irelevante pentru buna funcționare a imobilului cu destinație de locuință. - raportul de expertiză tehnică întocmit în Dosarul nr. 49687/3/2011 nu consemnează că prin realizarea lucrărilor de consolidare la blocul de locuințe „W." s-a produs degradarea totală sau parțială a dotărilor din apartamentul 12 (ferestre, uși, placaje faianță, gresie, instalații electrice, obiecte sanitare etc.).

Or, în condițiile în care toate unitățile funcționale componente din imobilul bloc de locuințe „W.", printre care și apartamentul 12, au putut fi folosite pe durata executării lucrărilor de consolidare a imobilului, asigurând exigențele de locuit prevăzute de lege, reconstruirea și înlocuirea dotărilor din apartamentul 12 sunt lipsite de justificare prin prisma necesității și a utilității. În concluzie, lucrările de îmbunătățiri, amenajări și modernizări realizate de reclamantul D.B. nu erau necesare și utile și cel mult ar putea fi justificate de o creștere a gradului de confort.

- raportul de expertiză nu a demonstrat clar și neechivoc caracterul necesar și util ori sporirea valorii bunului ca urmare a lucrărilor adăugate sau îmbunătățirilor făcute apartamentului de reclamantul D.B., fără încuviințarea proprietarului, expertul precizând doar că numai o parte (neprecizată) din îmbunătățiri se impuneau ca urmare a lucrărilor de consolidare a imobilului, fără însă a le specifica. - pe baza unei minime examinări a celor constatate de expertul tehnic, instanța de apel putea constata faptul că, lucrările de îmbunătățiri la imobil realizate de reclamantul D.B. se încadrează în categoria de lucrări/reparații mari și întrucât acesta nu a fost posesor al apartamentului în temeiul unui titlu valabil, pârâta B.R.L.S.

nu poate fi obligată să despăgubească pe reclamant pentru cheltuielile efectuate lucrări/reparații mari efectuate fără încuviințarea proprietarului, - instanța de apel a omis să constate că lucrările de îmbunătățiri efectuate de către reclamantul D.B. au condus la modificări ale componenței apartamentului și suprafețelor încăperilor, fără respectarea dispozițiile Legii nr. 50/1991, în lipsa unui proiect tehnic pentru autorizarea executării lucrărilor de construcții (conform art. 9 din Legea nr. 50/1991) și a unei autorizații de construire. - instanța de apel a omis să examineze modul eronat în care expertul tehnic B.A. a stabilit valoarea totală a lucrărilor de îmbunătățire efectuate de reclamantul D.B., nu pe baza documentelor ce atestă plata materialelor și obiectelor de către reclamant, ci realizând un „deviz estimativ" al lucrărilor de îmbunătățire efectuate.

Expertul a stabilit în mod arbitrar valoarea de 137.083,89 RON, „valoarea totală lucrări în RON, inclusiv TVA" pe baza unor estimări proprii și prin luarea în considerare a unor norme de deviz, dar fără a lua în considerare „devizul ofertă anexat la contractul de reparații, amenajări și modernizări din 20 februarie 2004 încheiat între reclamantul D.B. și SC A. SRL. Din acest motiv, instanța de apel a reținut în mod netemeinic și nelegal valoarea de 137.083,89 RON stabilită de expertul tehnic B.A., fără ca aceasta să examineze dacă concluziile expertului se bazează efectiv pe dovezi concludente, pertinente și suficiente care dau valoare expertizei tehnice din Dosarul nr. 49687/3/2011. Nu s-a observat nici că prin simpla însumare a valorii de 17.055,14 RON - suma achitată de reclamantul D.B.

din valoarea totală a devizului lucrărilor de consolidare - cu valoarea de 137.083,89 RON, stabilită estimativ, netemeinic și nelegal, ca aferentă lucrărilor de îmbunătățire efectuate de reclamantul D.B., nu se ajunge la suma totală la care a fost obligată pârâta și, de asemenea, expertul tehnic nu a realizat calculul gradului de uzură al îmbunătățirilor, în raport cu durata de viață normală a acestora. În consecință, recurenta a susținut că instanța de apel a preluat concluziile consemnate de expertul tehnic B.A. în mod nejustificat și nefondat, convingerea sa fiind formată pe o cunoaștere incompletă a datelor cauzei și care, pe baza unor probe îndoielnice, a dus la o hotărâre neîntemeiată și nelegală.

În plus, în speță se regăsește împrejurarea vădită de fapt și de drept de natură să producă o îndoială serioasă asupra prezumțiilor de autenticitate și veridicitate pe care le întrunește Contractul de reparații, amenajări și modernizări din 20 februarie 2004, lucrările efectuate, facturile fiscale și chitanțele emise, și pe această bază motivarea instanței de apel este lipsită de temeinicie și legalitate. Recurenta a mai criticat modul de soluționare a cauzei de către instanța de apel ca urmare a înlăturării temeiului de drept pe care a fost întemeiată acțiunea reclamantului, respectiv „art. 991, 997, 1730 pct. 4 C. civ. și/sau art. 48 din Legea nr. 10/2001", în toate aceste dispoziții legale, legiuitorul reglementând condițiile de plată a „cheltuielilor", normele legale fiind imperative și de strictă interpretare.

Dând eficiență dispozițiilor art. 48 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, instanța de apel era datoare să rețină faptul că, prin îmbunătățiri se înțeleg cheltuielile necesare și utile, dispoziția legală fiind imperativă și de strictă interpretare chiar dacă reclamantul D.B. nu are un drept care să izvorască din dispozițiile art. 48 al Legii nr. 10/2001. Prin urmare, dacă actualul proprietar, pârâta B.R.L.S., beneficiază de îmbunătățirile efectuate de reclamantul D.B., ceea ce echivalează cu o îmbogățire fără justă cauză, atunci instanța era datoare să oblige pârâta să plătească reclamantului cheltuielile necesare și utile stabilite pe bază de expertiză și realizate efectiv de către reclamant conform documentelor justificative care probează plata acestora.

Instanța de apel a omis să rețină faptul că, lucrările de îmbunătățire și amenajări la apartamentul nr. 12 realizate de reclamantul D.B. nu pot fi încadrate în categoria de lucrări adăugate necesare și utile și au fost efectuate cu rea-credință și fără încuviințarea proprietarului de drept al apartamentului 12 și cu încălcarea dreptului pârâtei B.R.L.S. S-a ignorat că reclamantul a realizat lucrările de îmbunătățire și amenajări fără a fi proprietar, fără a deține un dezmembrământ al dreptului de proprietate statuat prin înscris de către proprietar și fără o autorizare de a realiza aceste lucrări din partea proprietarului pârâta B.R.L.S. Pornind de la statuarea instanței de apel în sensul că este irelevantă reaua-credință a intimatului D.B.

la momentul efectuării îmbunătățirilor, în raport de obiectul acțiunii, recurenta a făcut referire la întreg istoricul litigiilor dintre ea și intimat, prezentând mai multe exemple care vădesc, în opinia sa, reaua-credință a acestuia, care nu a fost niciun moment proprietar de bună credință al apartamentului în cauză. În tot acest context, prezentat cu trimiteri amănunțite la soluțiile și considerentele hotărârilor ce au finalizat litigiile dintre ea și reclamant în legătură cu proprietatea apartamentului și predarea posesiei acestuia, recurenta a susținut că instanța de apel era datoare să rețină faptul că D.B. a cunoscut că bunul nu a aparținut niciodată acestuia, dovada în acest sens fiind dată tocmai de numeroasele cauze pe rolul instanțelor pentru predarea apartamentului în litigiu în deplină proprietate și liniștită posesie pârâtei B.R.L.S.

Afirmând că lucrările adăugate sau îmbunătățirile făcute apartamentului de reclamantul D.B., fără încuviințarea proprietarului, intră în categoria de lucrări/reparații mari, care sunt exclusiv în sarcina proprietarului, recurenta a susținut că acestea ar fi putut intra în sarcina reclamantului doar în cazul în care pârâta B.R.L.S. ar fi constituit un drept de uzufruct reclamantului asupra apartamentului, iar acesta nu efectua reparațiile de întreținere la care era obligat. Or, lucrările de îmbunătățire și amenajări efectuate de reclamantul D.B. nu intră în categoria de reparații de întreținere, iar cheltuielile făcute nu au fost realizate pentru conservarea lucrului (apartamentului 12) după cum precizează legiuitorul la art. 997 C. civ.

Prezumția că lucrările de îmbunătățire și amenajări efectuate și cheltuielile făcute au crescut prețul apartamentului 12 fiind înlăturată de lipsa unor probe evidente care să dovedească acest fapt. La obiectivul 2 din raportul de expertiză tehnică întocmit în Dosarul nr. 49687/3/2011, expertul tehnic a stabilit valoarea de circulație a imobilului la data raportului fără a specifica explicit și fără echivoc în ce măsură cheltuielile făcute cu lucrările de îmbunătățire și amenajări efectuate de reclamantul D.B. au condus la creșterea prețului apartamentului 12. Din acest motiv, concluzia expertului tehnic B.A. că lucrările de îmbunătățiri, amenajări și modernizări realizate de reclamantul D.B.

„au adus un spor de valoare apartamentului" este nejustificată, iar reținerea ei de către prima instanță și instanța de apel este nefondată și neîntemeiată. Instanța de apel era datoare să constate faptul că niciun moment nu se face o evaluare a dotărilor și instalațiilor existente în apartament la data începerii lucrările de îmbunătățiri la imobil efectuate de către reclamantul D.B., neexistând un raport de expertiză tehnică la începerea lucrărilor de îmbunătățiri la imobil care să probeze pe deplin întemeiat și motivat că aceste categorii de lucrări/reparații mari erau absolut și indispensabil necesare. În ipoteza că apartamentul necesita aceste categorii de lucrări/reparații mari datorită vechimii imobilului și a uzurii fizice și morale, reclamantul D.B.

nu era obligat să reconstruiască ceea ce s-a depreciat din folosința normală a bunului sau ca urmare a vechimii și acesta nu era îndreptățit să aibă conduita pe care a urmat-o de a abuza de posesia bunului fără încuviințarea proprietarului. În lipsa acestor lucrări adăugate de reclamant nu exista riscul pierii sau deteriorării apartamentului, iar lucrările adăugate de nu sunt utile, în sensul că ar contribui la sporirea valorii economice a imobilului. Este de domeniul evidenței că lucrările de îmbunătățiri la imobil efectuate de reclamantul D.B. nu au fost realizate în favoarea proprietarului imobilului și cu încuviințarea acestuia. Netemeinic și nelegal și-a format convingerea instanța de apel pe prezumția că raportul de expertiză întocmit în Dosarul nr. 49687/3/2011 de asigurare de dovezi este un mijloc de probă de natură să demonstreze valoarea lucrărilor de îmbunătățiri realizate de reclamantul D.B.

Acest raport este o probă îndoielnică și care, prin aspectele sesizate, este irefragabil înlăturată. Ceea ce s-a probat cu documente justificative că s-a achitat de către reclamant, au fost sumele de 17.055,14 RON – parte din valoarea totală a devizului lucrărilor de consolidare pentru apartamentul 12 din blocul „W.", București, sector 1 și de 25.494,09 RON, care corespunde valorilor înscrise în facturilor fiscale emise de SC A. SRL în temeiul contractului de reparații, amenajări și modernizări din 20 februarie 2004. Nu s-a probat în niciun fel de către reclamant că sumele aferente facturilor fiscale consemnate la raportul de expertiză tehnică întocmit în Dosarul nr. 49687/3/2011, au fost efectiv plătite pe bază de documente justificative legale (ordine de plată, chitanțe, bonuri de casă) și au fost folosite exclusiv pentru a se produce o îmbogățire a pârâtei B.R.L.S.

În lipsa acestor documente justificative legale (ordine de plată, chitanțe, bonuri de casă) se prezumă că reclamantul D.B. a efectuat plata acestor cheltuieli care sunt în valoare totală de 32.812,54 RON. Nu s-a probat în niciun fel de către expertul tehnic B.A. că valoarea totală a lucrărilor de îmbunătățire de 137.083,89 RON au fost cheltuieli efectiv plătite de către reclamantul D.B. pe baza documentelor justificative de plată (ordine de plată, chitanțe, bonuri de casă) a facturilor fiscale primite de la furnizori și de la constructorul SC A. SRL și au fost folosite exclusiv pentru a se produce o îmbogățire a pârâtei B.R.L.S.

Instanța de apel nu a reținut faptul că obligația de restituire întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză are o dublă limită: cel care și-a mărit patrimoniul nu poate fi obligat să restituie decât în măsura creșterii patrimoniului său și cel care și-a micșorat patrimoniul nu poate pretinde mai mult decât diminuarea patrimoniului său, deoarece altfel s-ar îmbogăți fără un temei legitim. Or, în speță nu există dovezi că reclamantul și-a micșorat patrimoniul în cuantumul de 137.083,89 RON stabilit de expertul tehnic B.A. pentru lucrările de îmbunătățire și amenajări. Nu se poate reține o mărire a patrimoniului proprietarului B.R.L.S. în detrimentul reclamantului având în vedere că lucrările de îmbunătățire și amenajări la apartamentului 12 au fost realizate de către autorul de rea-credință, reclamantul D.B., fără încuviințarea proprietarului.

Instanța de apel nu a motivat care este faptul juridic licit al îmbogățirii fără justă cauză a proprietarului B.R.L.S. care dă reclamantului dreptul la restituire și din care rezultă și obligația proprietarului de restituire a îmbogățirii fără justă cauză. Pentru promovarea unei acțiuni bazată pe îmbogățirea fără justă cauză se cer îndeplinite atât condiții materiale (îmbogățirea pârâtului, sărăcirea reclamantului, corelație directă între acestea, nu neapărat legătura cauzală), cât și condiții juridice (lipsa temeiului juridic pentru îmbogățire, respectiv sărăcire, buna-credință a îmbogățitului și lipsa altui mijloc juridic la îndemâna însărăcitului pentru recuperarea pagubei). Instanța de apel nu a efectuat controlul judiciar a hotărârii instanței de fond în ceea ce privește îndeplinirea condițiilor materiale și condițiilor juridice necesare pentru intentarea acțiunii în restituire a reclamantului și a omis să rețină aplicarea dispozițiilor art. 1644 C. civ.

în cazul de față, reținând nefondat și neîntemeiat că, prin expertiza efectuată în dosarul de asigurare de dovezi, s-au stabilit care sunt îmbunătățirile necesare și utile efectuate de către intimat la apartament și s-a arătat că patrimoniul pârâtei s-a mărit, ca urmare a diminuării patrimoniului reclamantului care a plătit contravaloarea cheltuielilor necesare și utile. Susținerile și concluziile instanței de apel privind îmbogățirea fără justă cauză a pârâtei B.R.L.S. și diminuarea patrimoniului reclamantului, nu constituie aspecte care reies din raportul de expertiză întocmit în Dosarul nr. 49687/3/2011 sau din probele administrate în cauză. Hotărârea instanței de apel nu este motivată, fiind evident că aceasta nu a realizat un control judiciar și o examinare atentă și reală a cauzei supuse judecății.

Hotărârea unei instanțe trebuie să se explice părților, atât în fapt, cât și în drept, care au fost rațiunile care au condus la adoptarea soluției, în lipsa motivării nici părțile nefiind în măsură să analizeze legalitatea și temeinicia hotărârii judecătorești și nici instanța de control neputând să exercite controlul judiciar în limitele stabilite de lege. Prin nemotivarea hotărârii se aduce atingere și prevederilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene privind procesul echitabil.

În partea finală a recursului său, recurenta a reluat într-o formă comprimată exact aceleași considerente dezvoltate și în partea de început a memoriului, arătând că justificarea necesității și utilității lucrărilor de îmbunătățiri la apartament nu se poate regăsi în efectuarea lucrărilor de consolidare la imobilul din care face parte acesta, că la dosarul cauzei nu există nicio dovadă, document justificativ contabil (ordine de plată, chitanțe, bonuri de casă) care să probeze plata de către reclamantul D.B.

a cheltuielilor aferente facturilor fiscale pentru achiziția de materiale și dotări, că este evident că lucrările de consolidare ale imobilului - bloc „W." nu au condus la degradarea totală sau parțială a dotărilor din apartamentul 12 (ferestre, uși, placaje faianța, gresie, instalații electrice, obiecte sanitare etc.) pentru ca lucrările de îmbunătățiri și amenajare realizate să devină necesare și utile; că pe durata lucrărilor de consolidare a blocului, acesta nu a fost evacuat, că nu există nicio dovadă care să ateste că lucrările de consolidare au produs degradarea totală sau parțială a amenajărilor și dotărilor din apartamentul 12 ori din alte apartamente, că nici expertul tehnic B.A. nu a fost în măsură să identifice și să nominalizeze în mod expres care din lucrările de îmbunătățiri se impuneau ca urmare a lucrărilor de consolidare a imobilului, că, astfel fiind, lucrările de îmbunătățire și amenajări realizate de reclamantul D.B.

pot fi justificate de o creștere a gradului de confort, motiv pentru care se încadrează în categoria de lucrări voluptorii, fiind realizate pe durata litigiului în Dosarul nr. 24150/2005 având ca obiect revendicarea imobilului de către pârâta B.R.L.S.; că, în acest context, reclamantul D.B. nu a notificat pârâtei necesitatea efectuării reparațiilor și lucrărilor de îmbunătățire și amenajări la apartamentul 12, deși notificarea era obligatorie, având în vedere sentința civilă nr. 9484 din 04 octombrie 2005 pronunțată în Dosarul nr. 24150/2005 de Judecătoria sector 1 București, prin care instanța a obligat pe D.B. să predea în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul în litigiu, că reclamantul D.B.

este autor de rea-credință a lucrărilor de îmbunătățire și amenajări la apartamentul 12, iar proprietarul apartamentului pârâta B.R.L.S., are dreptul de a deveni proprietarul lucrărilor fără nicio obligație. Instanța de apel nu a sesizat faptul că achiziționarea materialelor și dotărilor s-a realizat în perioada iunie 2005 - iulie 2009, potrivit datelor de emitere a facturilor fiscale, în timp ce plățile efectuate de reclamantul D.B. către constructorul SC A. SRL s-au realizat în perioada mai - august 2004, conform mențiunilor din contract.

Fără a avea materialele și dotările necesare pentru a le pune în operă, constructorul SC A. SRL era în imposibilitatea de a realiza lucrările de îmbunătățiri și amenajare stabilite la obiectul contractului - reparații și înlocuiri uși și montare ferestre termopan; montaj parchet, gresie și faianță, oglinzi, obiecte sanitare și accesorii; instalații electrice, înlocuiri calorifere etc. În consecință, pentru motivele de nelegalitate și netemeinicie expuse, recurenta a solicitat modificarea hotărârii recurate în sensul obligării sale la plata către reclamant a sumei de 42.549,23 RON, reprezentând cheltuielile achitate din devizul lucrărilor de consolidare efectuate în baza contractului din 27 mai 2004 încheiat cu Primăria Municipiului București și cheltuielile achitate în temeiul contractului de reparații, amenajări și modernizări din 20 februarie 2004. În drept, au fost indicate prevederile art. 304 pct. 6, pct. 7 și pct. 8, art. 312 alin. (3) C. proc.

civ. Intimatul-reclamant nu a formulat întâmpinare, depunând la dosar doar note scrise, iar în recurs nu au fost administrate probe suplimentare. Analizând criticile susținute în cuprinsul memoriului de recurs, Înalta Curte constată, cu prioritate, că prin conținutul lor, acestea ridică problema încadrării în motivele legale de recurs prevăzute limitativ de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. și pe aceea a formulării lor omisso medio, potrivit celor ce urmează. Deși la finalul memoriului său de recurs, recurenta-pârâtă precizează că își încadrează criticile „de netemeinicie și nelegalitate” susținute împotriva deciziei de apel în prevederile art. 304 pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, cu excepția temeiului legal al art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., celelalte dispoziții legale nu sunt incidente cauzei. Astfel, se constată că în cuprinsul celor 23 de pagini ale memoriului său de recurs, recurenta-pârâtă nici măcar nu și-a propus să demonstreze, cu referire la cazul dedus judecății, incidența ipotezelor legale de aplicare a normelor pe care le-a invocat, art. 304 pct. 6 C. proc. civ. – „dacă instanța a acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut” sau pe cea a art. 304 pct. 8 C. proc. civ. – „când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia”. De altfel, datele litigiului – a cărui cauzalitate se regăsește în faptul juridic licit al efectuării de către reclamant a o serie de lucrări de îmbunătățiri la apartamentul ce s-a stabilit pe cale judiciară că este proprietatea pârâtei – face și incompatibilă acestuia invocarea celui din urmă temei legal, art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., care presupune, în esență, ca la baza raporturilor juridice dintre părți să se fi aflat un act juridic ca negotim iuris, a cărui interpretare greșită de către instanță să fi condus la o dezlegare nelegală a situației litigioase a părților. Înalta Curte de Casație și Justiție mai constată că, în mod contrar exigențelor căii de atac promovate, dar într-o măsură consistentă a memoriului său de recurs, recurenta-reclamantă a criticat aspectele de fapt ale cauzei, probatoriile administrate sau, dimpotrivă, neanalizarea probelor de către instanța de apel, invocând „lipsa unui examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă și a unei examinări concrete, reale și logice a probei cu expertiza tehnică administrată în Dosarul nr. 49687/3/2011”.

Plecând de la premisa că orice parte a unei proceduri are dreptul să prezinte judecătorului observațiile și argumentele sale și să beneficieze de o examinare efectivă a acestora din partea unui organ judiciar, în cuprinsul memoriului său de recurs, recurenta-reclamantă a procedat la o examinare amănunțită a tuturor probatoriilor cauzei, începând cu clauzele contractelor încheiate de reclamant cu Primăria Municipiului București și SC A. SRL, raportul de expertiză administrat în dosarul de asigurare de dovezi și înscrisurile pe care expertul tehnic judiciar și-a fundamentat concluziile, toate acestea pentru ca în finalul amplei sale analize să reproșeze instanței de apel „o cunoaștere incompletă a datelor cauzei și care, pe baza unor probe îndoielnice a dus la o hotărâre netemeinică și nelegală”.

De o manieră mai extinsă ori mai restrânsă, sub forma unor scurte trimiteri la probatoriile cauzei, și cea de-a doua parte a memoriului de recurs conține reluări ale ideilor exprimate în această primă parte. Înalta Curte de Casație și Justiție reține însă că astfel de critici, total străine de temeiurile legale indicate de parte – art. 304 pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ. – nu corespund exigențelor căii de atac a recursului în actuala sa reglementare legală, ce a fost concepută ca un mijloc procesual menit să asigure un control în legalitate asupra hotărârilor instanței de apel, exclusiv pentru motivele limitativ enumerate la pct. 1-9 ale art. 304 C. proc. civ.

Acționând în baza concepției de maximă generalitate potrivit căreia, ca parte a procedurii de față, dar și a aceleia în asigurare de dovezi, are dreptul să prezinte observațiile și argumentele proprii și să beneficieze de o examinare efectivă a acestora din partea organului judiciar, recurenta-pârâtă dovedește că ignoră total regimul formal – propriu căilor extraordinare de atac – al căii de atac pe care a declanșat-o împotriva hotărârii pronunțate în apel, comportându-se în această etapă procesuală ca într-o a treia judecată de fond, ceea ce este nu doar impropriu, dar și inadmisibil judecății pe care o presupune recursul. Vechile dispoziții ale art. 304 pct. 10 și 11 C. proc.

civ., ce permiteau în recurs reanalizarea situației de fapt a cauzei, îndreptarea erorilor de fapt săvârșite de instanțele de apel ori corectarea modului de interpretare și apreciere a probelor, au fost abrogate, așa încât critici similare celor invocate de recurenta-pârâtă în memoriul său de recurs sunt incompatibile cu temeiurile legale indicate în finalul motivării căii de atac, dar și cu structura actuală a recursului, în ansamblul său. În principal pentru acest motiv, dar și întrucât cea mai mare parte a dezvoltărilor memoriului regăsite sunt invocate și omisso medio, fără ca acestea să fi fost supuse analizei și cenzurii instanței de apel – cu a cărei procedură devolutivă de judecată criticile invocate ar fi fost și compatibile – instanța de recurs nu va proceda la examinarea acelor argumente ale părții deduse din interpretarea probelor și nu va cenzura criticile ce reproșează neexaminarea probelor de către instanța de apel.

De altfel, pentru demonstrarea netemeiniciei și nelegalității raportului de expertiză administrat în procedura asigurării de dovezi – ce a constituit obiectul declarat al acestor critici - recurenta-pârâtă a beneficiat, după cum corect a semnalat instanța de apel, de posibilitatea fie a formulării de obiecțiuni la expertiză (spre exemplu, pentru înlăturarea sau remedierea erorilor de calcul, pentru aducerea unor precizări asupra caracterului necesar al realizării lucrărilor, etc.) fie a exercitării căii de atac a recursului împotriva încheierii pronunțate la finalul acestei proceduri, posibilități de care însă aceasta nu a uzat.

Este adevărat că orice parte a unei proceduri are dreptul să prezinte organului judiciar propriile argumente și observații și să beneficieze din partea acestuia de o examinare efectivă a mijloacelor sale de apărare, însă nu în orice condiții și pe orice cale, ci cu respectarea cadrului legal și a ordinii procesuale reglementate anume de legiuitor pentru organizarea exercitării dreptului la apărare ori a dreptului de acces la instanță. Aceasta înseamnă, pentru recurenta-pârâtă din prezenta cauză, că argumentele sale de netemeinicie și nelegalitate împotriva raportului de expertiză tehnică întocmit de expert B.A.

în Dosarul nr. 49687/3/2011 al Tribunalului București ar fi trebuit să fie prezentate în cadrul acestei proceduri organului judiciar care a instrumentat acea cauză, fie pe calea obiecțiunilor la expertiză, fie pe calea recursului la încheierea ce a finalizat procedura de asigurare de dovezi, iar nu direct în calea de atac a recursului exercitat în procedura distinctă de fond, ce a valorificat respectiva probă în soluționarea cererii în pretenții a intimatului-reclamant. În aceeași ordine de idei, aceasta mai înseamnă pentru recurenta-pârâtă că orice nesocotire a cadrului legal de soluționare a actualei cereri în pretenții a intimatului-reclamant și, în general, orice nemulțumire față de rezolvarea dată acesteia de instanțele de fond ar fi trebuit să îmbrace, în mod necesar, forma unor critici de nelegalitate, iar nu și de netemeinicie, care să permită încadrarea lor în motivele legale de recurs prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc.

civ. Constituie, de asemenea, analiză și interpretare a probatoriilor cauzei acea parte a recursului prin care recurenta-pârâtă, plecând de la considerentul instanței de apel - ce arăta că susținerile aceste părți relative la reaua-credință a intimatului D.B. la momentul efectuării îmbunătățirilor sunt irelevante soluționării cauzei – a invocat o serie de împrejurări ce constituie, în opinia sa, dovezi evidente ale relei-credințe cu care a acționat reclamantul atunci când a realizat lucrările de îmbunătățire și amenajări.

Pentru aceleași argumente de neîncadrare a motivelor legale de recurs, Înalta Curte de Casație și Justiție nu va analiza nici această parte a recursului căreia îi lipsește, în legătură cu chestiunile analizate la memoriului - anume, reaua-credință a intimatului - aspectul esențial care să o lege de dezlegarea instanței de apel, respectiv o critică îndreptată împotriva acesteia, care să susțină, eventual, utilitatea ori relevanța aspectului demonstrat (reaua-credință a intimatului) în economia litigiului. În absența unei atare critici, instanța de recurs nu va putea trece peste dezlegarea instanței de apel care, confruntată cu dovezile reiterate în recurs ale pretinsei rele-credințe a intimatului la momentul efectuării îmbunătățirilor, a apreciat că acestea sunt nerelevante față de obiectul cauzei, despăgubirea reclamantului pe temeiul îmbogățirii fără justă cauză.

Critica de înlăturare de către instanța de apel a temeiului de drept pe care reclamantul și-a fundamentat acțiunea, cu trimitere la dispozițiile art. 991, 997, 1730 pct. 4 C. civ. și/sau art. 48 din Legea nr. 10/2001 (texte de lege ce utilizează noțiunea de „cheltuieli”, iar nu pe aceea de „îmbunătățiri”)