ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 479/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 479/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată

înregistrată la Tribunalul București, secția a III-a civilă, sub nr. 16839/3/2011,

la data de 04 martie 2011, reclamantul D.B. a chemat în judecată pe pârâții

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Finanțelor Publice,

Municipiul București prin Primarul General, Primăria Municipiului București

prin Primar General, C.V., C.F. și B.R.L.S., solicitând instanței ca, prin

hotărârea pe care o va pronunța, să-i oblige pe primii 4 pârâți la plata către

reclamant, în calitate de creditor subrogator al debitorilor C., fie a valorii

de circulație fără îmbunătățiri a apartamentului dobândit prin contractul de

vânzare cumpărare din 16 octombrie 1996, încheiat în baza Legii nr. 112/1995,

conform dispozițiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2009,

fie a prețului plătit în sumă de 3261 RON, actualizat cu indicele de inflație,

conform art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. De asemenea, a solicitat

obligarea pârâtei B.R.L.S. la plata îmbunătățirilor aduse apartamentului nr. 12,

din B-dul N.B. nr. 25, colț cu str. D.D., sector 1 în baza contractului de

consolidare încheiat cu Municipiul București și prin lucrările ulterioare de

amenajare a acestuia (conform principiului despăgubirii pentru îmbogățire fără

justă cauză consacrat prin dispozițiile art. 991, 997, 1730 pct. 4 C. civ.

și/sau art. 40 din Legea nr. 10/2001) și instituirea unui drept de retenție în

favoarea sa până la plata despăgubirilor de către această pârâtă.

Prin sentința civilă nr.

342 din 22 februarie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a

civilă, au fost respinse ca neîntemeiate excepția necompetenței materiale a

tribunalului, excepția inadmisibilității cererii, excepția lipsei calității

procesuale active a reclamantului, excepția lipsei calității procesuale pasive

a pârâtei B.R.L.S. și excepția prescripției dreptului material la acțiune, a

fost respinsă acțiunea reclamantului ca neîntemeiată și au fost respinse

cererile reclamantului și pârâtei B.R.L.S. de acordare a cheltuielilor de

judecată.

Prin decizia civilă nr.

459/A din 18 decembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă,

a fost admis apelul reclamantului, a fost anulată în parte sentința apelată și

a fost trimisă cauza pentru judecata capătului de cerere privind obligarea

pârâtei B.R.L.S. la plata îmbunătățirilor aduse imobilului reprezentat de

apartamentul nr. 12 din București, B-dul N.B. nr. 12, colț cu str. D.D., sector

1, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

Curtea de Apel

București a constatat că deși primele două capete de cerere fuseseră formulate

de către reclamant pe calea acțiunii oblice iar soluția tribunalului de

respingere a acestora este corectă (din motivul neîntrunirii condițiilor legale

de intentare a acțiunii oblice), ultimele două capete de cerere fuseseră

formulate în nume propriu, în temeiul îmbogățirii fără justă cauză consacrat în

C. civ.

Instanța de apel a

mai constatat că deși reclamantul nu are un drept propriu care să izvorască din

dispozițiile art. 48 al Legii nr. 10/2001, acesta este îndreptățit să introducă

o acțiune de îmbogățire fără justă cauză din moment ce între el și pârâta

B.R.L.S. nu există nici un raport juridic legal sau convențional care să

justifice păstrarea de către pârâtă a îmbunătățirilor efectuate de cel dintâi.

Instanța de apel a

dispus ca rejudecarea cauzei să se facă exclusiv în privința capătului de

cerere având ca obiect plata îmbunătățirilor de către pârâta B.R.L.S., în

condițiile în care reclamantul nu a mai insistat în capătul de cerere având ca

obiect instituirea unui drept de retenție, dată fiind pierderea de către acesta

a posesiei asupra imobilului.

Prin decizia civilă nr.

4110 din 27 septembrie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția a I-a civilă, în Dosar nr. 16839/3/2011 s-a respins ca nefondat recursul

declarat de pârâta B.R.L.S. împotriva acestei decizii, reținându-se că

îmbogățirea fără justă cauză nu este consacrată printr-un text de lege în C.

civ. din 1864, dar că această instituție juridică a fost recunoscută în

literatura de specialitate și practica judiciară, care au tratat-o ca fapt

juridic licit producător de obligații, ceea ce permitea instanțelor să ia act

de temeiul juridic al acțiunii în îmbogățire fără justă cauză, fără a-i impune

reclamantului indicarea unui anumit articol.

În rejudecare, cauza

a fost înregistrată la Tribunalul București, secția a III-a civilă, sub nr. 5071/3/2014.

Prin sentința civilă nr.

980 din 09 iulie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a

civilă, în Dosar nr. 5071/3/2014 a fost admisă cererea reclamantului D.B. în

contradictoriu cu pârâta B.R.L.S. și a fost obligată aceasta din urmă să

plătească reclamantului suma de 154.140 RON reprezentând îmbunătățiri necesare

și utile, respectiv cheltuieli aferente cu consolidarea imobilului. Prin

aceeași sentință s-a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

În motivarea

sentinței s-a reținut că la data de 09 mai 2001 reclamantul a dobândit

apartamentul nr. 12, situat în București, B-dul N.B. nr. 25, colț cu str. D.D.,

sector 1, prin adjudecare în urma executării silite imobiliare a debitorilor

săi C.V. și C.F. În calitatea sa de proprietar al imobilului, reclamantul a

semnat cu Municipiul București contractul din 27 mai 2004 pentru finanțarea

cheltuielilor privind executarea lucrărilor de consolidare și restituirea, la

terminarea lucrărilor, a sumelor alocate din transferul de la bugetul de stat

în baza căreia a plătit până la momentul efectuării expertizei din Dosarul nr. 49687/3/2011,

având ca obiect asigurare de dovezi, suma de 17.055,14 RON. Acest din urmă

dosar s-a format la inițiativa reclamantului care a solicitat constatarea

stării de fapt a imobilului și asigurarea unor dovezi cu privire la

contravaloarea îmbunătățirilor efectuate la acesta.

Tribunalul a observat

că în urma admiterii acțiunii în revendicare, pârâta B.R.L.S. a devenit

proprietara apartamentului prin hotărâre judecătorească definitivă și

irevocabilă - decizia civilă nr. 1209/R din 29 septembrie 2010 pronunțată de

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. La data de 07 februarie 2012

reclamantul a predat pârâtei imobilul în litigiu.

Tribunalul a reținut

că în speță sunt îndeplinite condițiile materiale, dar și cele juridice pentru

admiterea unei acțiuni în restituirea sumelor care ar duce la îmbogățirea fără

justă cauză a pârâtei deoarece nu există temei juridic pentru mărirea

patrimoniului pârâtei în detrimentul reclamantului care nu are alt mijloc

juridic pentru recuperarea pierderii patrimoniale suferite. Prima instanță a

concluzionat asupra îndeplinirii în cauză a condițiilor de soluționare a unei

astfel de acțiuni.

Împotriva sentinței a

declarat apel pârâta.

În motivarea apelului

său, pârâta a arătat că într-un alt proces purtat între părți, instanța de

judecată l-a obligat pe reclamant prin hotărâre nedefinitivă la plata de despăgubiri

către apelanta B. reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilului

pentru perioada 03 decembrie 2009 – 01 aprilie 2011.

Apelanta a invocat

încălcarea dispozițiilor art. 129 C. proc. civ. deoarece prima instanță nu a

amânat judecata la cererea sa, pentru a se depune la dosar o copie a raportului

de expertiză întocmit în cauza menționată anterior (Dosar nr. 44945/299/2011,

care rămăsese în pronunțare la data de 17 aprilie 2014), în timp ce tot prima

instanța ar fi trebuit să observe că există diferențe între expertiza efectuată

în Dosarul nr. 49687/3/2011 și expertiza efectuată în Dosarul nr. 44945/299/2011.

După ce expune obiectivele expertizelor din cele două dosare, apelanta solicită

instanței să aibă în vedere că îmbunătățirile efectuate de către reclamant după

efectuarea consolidării nu erau necesare, ci voluptorii, mai ales că includeau

modificări ale alcătuirii inițiale și schimbări a destinației unor camere.

Apelanta susține

caracterul eronat, nejustificat, neclar și exagerat al calculelor prezentate în

expertiza administrată în procedura asigurării de dovezi, precizând că în anul

1999 imobilul suportase o reparație destul de amplă, astfel cum rezultă din

contractele încheiate între C.V. și T.P. SRL.

Susține că

reclamantul D.B. a fost de rea-credință încă de la momentul dobândirii

imobilului deoarece cunoștea faptul revendicării acestuia. De asemenea,

reclamantul cunoștea că apelanta introdusese acțiuni în anulare a titlurilor

reprezentate de contractele de vânzare cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995.

Prima instanță nu a aplicat în mod corect principiul îmbogățirii fără justă

cauză, suma acordată fiind mult prea mare și nedovedită, putându-se presupune o

greșită aplicare a denominării din anul 2005.

Prin decizia nr. 440A

din 10 noiembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost

respins, ca nefondat, apelul declarat.

În considerentele

hotărârii sale, instanța de apel a reținut că, potrivit încheierii de dezbateri

de la termenul de soluționare a cauzei în apel, a respins proba cu expertiză

solicitată de către apelantă și a încuviințat proba cu înscrisuri pentru

aceeași parte.

Întrucât

admisibilitatea acțiunii în îmbogățire fără justă cauză a fost stabilită cu

putere obligatorie în primul ciclu procesual, atât prin decizia civilă nr. 459/A/2012

a Curții de Apel București, cât și prin decizia nr. 4110 din 27 septembrie 2012

pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, nu au mai fost supuse

analizei criticile apelantei prin care s-a încercat se susține teza

inadmisibilității acțiunii pentru neîndeplinirea condițiilor juridice ale

acesteia.

În privința

susținerilor apelantei conform cărora, în speță nu ar fi îndeplinite nici

condițiile materiale pentru admiterea acțiunii în îmbogățire fără justă cauză,

instanța de apel a reținut că prin expertiza efectuată în dosarul de asigurare

de dovezi s-au stabilit care sunt îmbunătățirile necesare și utile efectuate de

către intimat la apartamentul apelantei și s-a arătat că patrimoniul pârâtei

s-a mărit, ca urmare a diminuării patrimoniului reclamantului care a plătit

contravaloarea cheltuielilor necesare și utile.

Criticile apelantei,

relative la expertiza efectuată în dosarul de asigurare de dovezi, nu au fost

primite de către Curte deoarece încheierea din data de 02 mai 2012 pronunțată

de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. 49687/3/2011, nu

a fost recurată de către apelantă și, mai mult, în încheierea din ședința din

Camera de Consiliu de la data de 02 mai 2012 s-a menționat expres faptul că

reprezentantul pârâtei B. nu a avut obiecțiuni la raportul de expertiză având

în vedere obiectul pricinii.

S-a arătat că nu

există nicio justificare pentru ca prima instanță ori cea de apel să nu fi

ținut, respectiv să nu țină seama de proba legal administrată în cadrul

procedurii de asigurare de dovezi reglementată de dispozițiile art. 235 și urm.

C. proc. civ. De altfel, acestea au fost și argumentele pentru care instanța de

apel a respins cererea apelantei de efectuare a unei noi expertize în ciclul

procesul al apelului, apreciindu-se că nu există motive rezonabile pentru

înlăturarea expertizei efectuate în cadrul procedurii de asigurare de dovezi.

Susținerile apelantei

conform cărora, prin expertiza efectuată într-un alt dosar s-ar fi făcut

constatări care combat cele constatate de către expertul care a efectuat

expertiza în cadrul procedurii asigurării de dovezi au fost considerate vădit

netemeinice, deoarece expertiza efectuată în Dosarul nr. 449445/299/2011 aflat

pe rolul Judecătoriei sector 1 București avea un alt obiectiv. Stabilirea

contravalorii lipsei de folosință a unui imobil (atât în varianta în care

acesta are îmbunătățiri, cât și în varianta în care acesta nu are

îmbunătățiri), respectiv determinarea chiriei care ar fi putut fi percepută pentru

imobil (în ambele variante) nu este identică cu constatarea stării de fapt a

imobilului, stabilirea valorii de circulație a acestuia, respectiv constatarea,

identificarea, inventarierea și evaluarea îmbunătățirilor constând în lucrări

de consolidare și amenajare aduse imobilului. Faptul că expertiza din Dosarul nr.

496878/3/2011 (având ca obiect asigurare de dovezi) a fost efectuată de către

un expert specializat în domeniul construcțiilor civile și industriale, la fel

ca și expertiza efectuată în Dosarul nr. 449445/299/2011 (având ca obiect plata

contravalorii lipsei de folosință) nu înseamnă că cele două expertize au

aceleași obiective sau că experții s-ar putea contrazice prin constatările

efectuate.

Nu era necesară

așteptarea soluționării dosarului aflat pe rolul Judecătoriei sectorului 1

București, deoarece acțiunea în îmbogățire fără justă cauză putea fi rezolvată

pe baza probelor administrate, iar soluția acesteia nu era influențată de

soluția care urma a se da în acțiunea prin care se solicita obligarea pârâtului

D.B. la plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului pentru o anumită

perioadă.

Faptul că în situația

admiterii ambelor acțiuni prin hotărâri irevocabile s-ar ajunge la existența

unor creanțe reciproce între părți, nu justifică susținerile apelantei în

sensul că prima instanță ar fi trebuit să nu soluționeze acțiunea în îmbogățire

fără justă cauză până când Judecătoria sectorului 1 București nu ar fi

pronunțat hotărârea în acțiunea având ca obiect obligarea pârâtului la plata contravalorii

lipsei de folosință.

Viitoarea compensare

a eventualelor creanțe reciproce este posibilă și nu este influențată de faptul

că respectivele creanțe nu s-au născut concomitent. Important este ca cele două

creanțe să fie certe, lichide și exigibile și să coexiste la un moment dat.

Reaua-credință a

intimatului D.B. la momentul efectuării îmbunătățirilor, pretinsă de către

apelantă, a fost considerată irelevantă întrucât regimul juridic al acțiunii în

îmbogățire fără justă cauză și admisibilitatea unei astfel de acțiuni nu

presupun ca reclamantul să fi fost de bună credință.

În mod similar cu

prima instanță, Curtea de Apel a constatat că lucrările de consolidare a unui

imobil construit în perioada interbelică (între primul și al doilea război

mondial) nu pot avea decât un caracter necesar și că îmbunătățirile

identificate la raportul de expertiză efectuat de către expertul B.A. țin de

buna funcționare a oricărui imobil cu destinație de locuință, niciuna dintre

aceste îmbunătățiri (28 de asemenea îmbunătățiri fiind identificate și evaluate

de către expert) neputând fi circumscrisă sferei cheltuielilor voluptorii sau

de lux.

Criticile apelantei

de neluare în calculul primei instanțe a faptului denominării din anul 2005 sau

a ușurinței în depășirea aspectelor care țin de teoria impreviziunii (creșterea

și scăderea puterii de cumpărare într-o anumită perioadă de timp) au fost

înlăturate ca neavând corespondent în raționamentele folosite de către prima

instanță la fundamentarea soluției, din moment ce tribunalul a stabilit pe baza

probelor administrate, exclusiv cu cât s-a mărit patrimoniul pârâtei, ca urmare

a diminuării patrimoniului reclamantului, evaluarea fiind făcută la momentul

efectuării expertizei.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal, a declarat recurs apelanta-pârâtă.

În motivarea

recursului declarat, recurenta a susținut o serie de critici „de nelegalitate

și netemeinicie” împotriva deciziei atacate.

În prealabil, aceasta

a arătat că apreciază justificat și întemeiat ca reclamantul D.B. să pretindă

suma de 17.055,14 RON pe care a achitat-o în baza contractului din 27 mai 2004

încheiat cu Primăria Municipiului București și a Actului adițional din 10 iunie

2008 la contract, având în vedere că lucrările de consolidare erau absolut

necesare și utile a se efectua. Restul sumei de 122.675,40 RON, reprezentând

valoarea totală a devizului lucrărilor de consolidare pentru apartamentul 12, a

fost suportat de către recurentă.

Pornind de la

observația instanței de apel, în sensul că nu a exercitat calea de atac

prevăzută de lege împotriva încheierii din 02 mai 2012 pronunțată în dosarul de

asigurare de dovezi, și că nici nu a formulat obiecțiuni la expertiza

administrată în acea cauză, recurenta a susținut că, aspectele semnalate prin

prezentele sale motive de recurs cu privire la netemeinicia și nelegalitatea

raportului de expertiză tehnică sunt de natură să contrazică interpretarea

subiectivă a instanței de apel, arătând și că, indiscutabil, orice parte a unei

proceduri are dreptul să prezinte judecătorului observațiile și argumentele

sale și să aibă pretenția examinării efective a acestora de către organul

judiciar.

Astfel, recurenta a

semnalat lipsa unui examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor

de probă și a unei examinări concrete, reale și logice a probei cu expertiză

tehnică administrată în Dosarul nr. 49687/3/2011, atât prima instanță cât și

cea de apel considerând pertinentă această probă, fără a constata, prin

raționamente logice și cu aplicarea normele juridice substanțiale și procedurale

incidente, că acest mijloc de probă este lipsit de temeinicie și legalitate și

nu stabilește împrejurările de fapt esențiale în cauză.

Față de această

împrejurare, a susținut că instanța de recurs este datoare să observe dacă

instanța de apel a stăruit, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni

orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor

și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri

temeinice și legale. Aceasta întrucât decizia de apel, care se rezumă la

constările și concluziile netemeinice din raportului de expertiză tehnică

întocmit în Dosarul nr. 49687/3/2011, nu cuprinde în motivarea sa argumentele

pro și contra care au format, în fapt și în drept, convingerea instanței cu

privire la soluția pronunțată.

Printr-o suită de

alte critici, expuse de-a lungul paginilor dosarului, recurenta a procedat la

analiza amănunțită a tuturor probatoriilor cauzei, invocând în esență

următoarele:

- în mod greșit

instanța de apel nu a sesizat că, deși contractul de reparații, amenajări și

modernizări din 20 februarie 2004, a fost încheiat între reclamant și SC A. SRL

în vederea efectuării lucrărilor de îmbunătățire la apartament, „Ca urmare a

finalizării lucrărilor de consolidare ale imobilului - bloc „W.", totuși

lucrările de consolidare ale imobilului din Bd. N.B. nr. 25 (Bloc W.) au fost

complet terminate abia la data de 25 noiembrie 2005, conform pct. 3.2 din

Procesul verbal de recepție finală din 26 martie 2009, așadar ignorându-se că

încheierea contractului s-a efectuat cu mult înainte de data terminării

complete a lucrărilor de consolidare. Nu s-a analizat nici dacă în perioada

cuprinsă între 20 februarie 2004 și 25 noiembrie 2005, respectiv, data

încheierii contractului cu SC A. SRL și data finalizării lucrărilor de

consolidare ale imobilului bloc „W.", se puteau realiza lucrările de

îmbunătățiri și amenajare convenite prin acest contract.

- greșit nu s-a

sesizat că, deși imobilul bloc de locuințe „W." necesita efectuarea de

lucrări de consolidare, justificat de încadrarea în clasa I de risc seismic,

totuși expertul tehnic B.A. nu consemnează că apartamentul nr. 12 necesita și

lucrări de îmbunătățire și amenajări.

- pe baza unei minime

examinări a datelor prezentate de expertul tehnic B.A. în raportul de expertiză

întocmit în Dosarul nr. 49687/3/2011, greșit instanța de apel a refuzat să

rețină că lucrările de îmbunătățire și amenajări realizate de reclamantul D.B.

se încadrează în categoria de lucrări adăugate voluptuorii, ceea ce înseamnă

că, pe temeiul art. 585 C. civ., proprietarul de drept al imobilului, are

dreptul de a deveni proprietarul lucrărilor fără nicio obligație către

reclamantul D.B., autorul de rea-credință a lucrărilor de îmbunătățire și

amenajări.

- în mod greșit

instanța de apel nu a reținut faptul că, două din facturile fiscale

justificative ale lucrărilor de îmbunătățiri (din 03 mai 2004 și din 20 mai

2004) au fost emise SC A. SRL înainte de încheierea de contractului din 27 mai

2004 pentru executarea lucrărilor de consolidare, că unele chitanțe sunt emise

de SC A. SRL înainte de emiterea facturilor fiscale și că, în afara chitanțelor

menționate în raportul de expertiză din Dosarul nr. 49687/3/2011, nu mai există

niciun document justificativ întocmit conform reglementărilor contabile

(chitanță, bon de casă) care să ateste plata de către reclamantul D.B. a altor

facturi fiscale.

- în mod greșit

instanța de apel a omis să constate faptul că, pentru obiectele menționate în

raportul de expertiză tehnică întocmit în Dosarul nr. 49687/3/2011 de expertul

tehnic B.A., nu există niciun document justificativ întocmit conform

reglementărilor contabile (ordine de plată, chitanțe, bonuri de casă) care să

dovedească plata acestora de către reclamantul D.B.

- instanța de apel a

omis să constate faptul că, potrivit contractului de reparații, amenajări și

modernizări din 20 februarie 2004 și datelor aferente facturilor emise de

furnizori, lucrările de îmbunătățiri efectuate de reclamantul D.B. s-au întins

pe nu mai puțin de 5 ani.

- instanța de apel a omis

să rețină că nu există niciun proces-verbal de recepție la terminarea

lucrărilor și nici un procesul verbal de recepție finală la expirarea perioadei

de garanție, încheiate între SC A. SRL și reclamantul D.B., potrivit H.G. nr. 273/1994

privind aprobarea Regulamentului de recepție a lucrărilor de construcții și

instalații aferente acestora. În absența acestor documente preluarea lucrărilor

executate de către SC A. SRL și darea lor în folosință, nu puteau avea loc.

Instanța de apel a considerat toate aceste fapte irelevante pentru buna

funcționare a imobilului cu destinație de locuință.

- raportul de

expertiză tehnică întocmit în Dosarul nr. 49687/3/2011 nu consemnează că prin

realizarea lucrărilor de consolidare la blocul de locuințe „W." s-a produs

degradarea totală sau parțială a dotărilor din apartamentul 12 (ferestre, uși,

placaje faianță, gresie, instalații electrice, obiecte sanitare etc.). Or, în

condițiile în care toate unitățile funcționale componente din imobilul bloc de

locuințe „W.", printre care și apartamentul 12, au putut fi folosite pe

durata executării lucrărilor de consolidare a imobilului, asigurând exigențele

de locuit prevăzute de lege, reconstruirea și înlocuirea dotărilor din

apartamentul 12 sunt lipsite de justificare prin prisma necesității și a

utilității. În concluzie, lucrările de îmbunătățiri, amenajări și modernizări

realizate de reclamantul D.B. nu erau necesare și utile și cel mult ar putea fi

justificate de o creștere a gradului de confort.

- raportul de

expertiză nu a demonstrat clar și neechivoc caracterul necesar și util ori

sporirea valorii bunului ca urmare a lucrărilor adăugate sau îmbunătățirilor

făcute apartamentului de reclamantul D.B., fără încuviințarea proprietarului,

expertul precizând doar că numai o parte (neprecizată) din îmbunătățiri se

impuneau ca urmare a lucrărilor de consolidare a imobilului, fără însă a le

specifica.

- pe baza unei minime

examinări a celor constatate de expertul tehnic, instanța de apel putea

constata faptul că, lucrările de îmbunătățiri la imobil realizate de

reclamantul D.B. se încadrează în categoria de lucrări/reparații mari și

întrucât acesta nu a fost posesor al apartamentului în temeiul unui titlu

valabil, pârâta B.R.L.S. nu poate fi obligată să despăgubească pe reclamant

pentru cheltuielile efectuate lucrări/reparații mari efectuate fără

încuviințarea proprietarului,

- instanța de apel a

omis să constate că lucrările de îmbunătățiri efectuate de către reclamantul

D.B. au condus la modificări ale componenței apartamentului și suprafețelor

încăperilor, fără respectarea dispozițiile Legii nr. 50/1991, în lipsa unui

proiect tehnic pentru autorizarea executării lucrărilor de construcții (conform

art. 9 din Legea nr. 50/1991) și a unei autorizații de construire.

- instanța de apel a

omis să examineze modul eronat în care expertul tehnic B.A. a stabilit valoarea

totală a lucrărilor de îmbunătățire efectuate de reclamantul D.B., nu pe baza

documentelor ce atestă plata materialelor și obiectelor de către reclamant, ci

realizând un „deviz estimativ" al lucrărilor de îmbunătățire efectuate.

Expertul a stabilit în mod arbitrar valoarea de 137.083,89 RON, „valoarea

totală lucrări în RON, inclusiv TVA" pe baza unor estimări proprii și prin

luarea în considerare a unor norme de deviz, dar fără a lua în considerare

„devizul ofertă anexat la contractul de reparații, amenajări și modernizări din

20 februarie 2004 încheiat între reclamantul D.B. și SC A. SRL.

Din acest motiv,

instanța de apel a reținut în mod netemeinic și nelegal valoarea de 137.083,89 RON

stabilită de expertul tehnic B.A., fără ca aceasta să examineze dacă

concluziile expertului se bazează efectiv pe dovezi concludente, pertinente și

suficiente care dau valoare expertizei tehnice din Dosarul nr. 49687/3/2011.

Nu s-a observat nici

că prin simpla însumare a valorii de 17.055,14 RON - suma achitată de

reclamantul D.B. din valoarea totală a devizului lucrărilor de consolidare - cu

valoarea de 137.083,89 RON, stabilită estimativ, netemeinic și nelegal, ca

aferentă lucrărilor de îmbunătățire efectuate de reclamantul D.B., nu se ajunge

la suma totală la care a fost obligată pârâta și, de asemenea, expertul tehnic

nu a realizat calculul gradului de uzură al îmbunătățirilor, în raport cu

durata de viață normală a acestora.

În consecință,

recurenta a susținut că instanța de apel a preluat concluziile consemnate de

expertul tehnic B.A. în mod nejustificat și nefondat, convingerea sa fiind

formată pe o cunoaștere incompletă a datelor cauzei și care, pe baza unor probe

îndoielnice, a dus la o hotărâre neîntemeiată și nelegală. În plus, în speță se

regăsește împrejurarea vădită de fapt și de drept de natură să producă o

îndoială serioasă asupra prezumțiilor de autenticitate și veridicitate pe care

le întrunește Contractul de reparații, amenajări și modernizări din 20

februarie 2004, lucrările efectuate, facturile fiscale și chitanțele emise, și

pe această bază motivarea instanței de apel este lipsită de temeinicie și

legalitate.

Recurenta a mai

criticat modul de soluționare a cauzei de către instanța de apel ca urmare a

înlăturării temeiului de drept pe care a fost întemeiată acțiunea

reclamantului, respectiv „art. 991, 997, 1730 pct. 4 C. civ. și/sau art. 48 din

Legea nr. 10/2001", în toate aceste dispoziții legale, legiuitorul

reglementând condițiile de plată a „cheltuielilor", normele legale fiind

imperative și de strictă interpretare.

Dând eficiență

dispozițiilor art. 48 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, instanța de apel era

datoare să rețină faptul că, prin îmbunătățiri se înțeleg cheltuielile necesare

și utile, dispoziția legală fiind imperativă și de strictă interpretare chiar

dacă reclamantul D.B. nu are un drept care să izvorască din dispozițiile art. 48

al Legii nr. 10/2001.

Prin urmare, dacă

actualul proprietar, pârâta B.R.L.S., beneficiază de îmbunătățirile efectuate

de reclamantul D.B., ceea ce echivalează cu o îmbogățire fără justă cauză,

atunci instanța era datoare să oblige pârâta să plătească reclamantului

cheltuielile necesare și utile stabilite pe bază de expertiză și realizate

efectiv de către reclamant conform documentelor justificative care probează

plata acestora. Instanța de apel a omis să rețină faptul că, lucrările de

îmbunătățire și amenajări la apartamentul nr. 12 realizate de reclamantul D.B.

nu pot fi încadrate în categoria de lucrări adăugate necesare și utile și au

fost efectuate cu rea-credință și fără încuviințarea proprietarului de drept al

apartamentului 12 și cu încălcarea dreptului pârâtei B.R.L.S.

S-a ignorat că

reclamantul a realizat lucrările de îmbunătățire și amenajări fără a fi

proprietar, fără a deține un dezmembrământ al dreptului de proprietate statuat

prin înscris de către proprietar și fără o autorizare de a realiza aceste

lucrări din partea proprietarului pârâta B.R.L.S.

Pornind de la

statuarea instanței de apel în sensul că este irelevantă reaua-credință a

intimatului D.B. la momentul efectuării îmbunătățirilor, în raport de obiectul

acțiunii, recurenta a făcut referire la întreg istoricul litigiilor dintre ea

și intimat, prezentând mai multe exemple care vădesc, în opinia sa,

reaua-credință a acestuia, care nu a fost niciun moment proprietar de bună

credință al apartamentului în cauză.

În tot acest context,

prezentat cu trimiteri amănunțite la soluțiile și considerentele hotărârilor ce

au finalizat litigiile dintre ea și reclamant în legătură cu proprietatea

apartamentului și predarea posesiei acestuia, recurenta a susținut că instanța

de apel era datoare să rețină faptul că D.B. a cunoscut că bunul nu a aparținut

niciodată acestuia, dovada în acest sens fiind dată tocmai de numeroasele cauze

pe rolul instanțelor pentru predarea apartamentului în litigiu în deplină

proprietate și liniștită posesie pârâtei B.R.L.S.

Afirmând că lucrările

adăugate sau îmbunătățirile făcute apartamentului de reclamantul D.B., fără

încuviințarea proprietarului, intră în categoria de lucrări/reparații mari,

care sunt exclusiv în sarcina proprietarului, recurenta a susținut că acestea

ar fi putut intra în sarcina reclamantului doar în cazul în care pârâta

B.R.L.S. ar fi constituit un drept de uzufruct reclamantului asupra

apartamentului, iar acesta nu efectua reparațiile de întreținere la care era

obligat.

Or, lucrările de

îmbunătățire și amenajări efectuate de reclamantul D.B. nu intră în categoria

de reparații de întreținere, iar cheltuielile făcute nu au fost realizate

pentru conservarea lucrului (apartamentului 12) după cum precizează legiuitorul

la art. 997 C. civ. Prezumția că lucrările de îmbunătățire și amenajări

efectuate și cheltuielile făcute au crescut prețul apartamentului 12 fiind

înlăturată de lipsa unor probe evidente care să dovedească acest fapt.

La obiectivul 2 din

raportul de expertiză tehnică întocmit în Dosarul nr. 49687/3/2011, expertul

tehnic a stabilit valoarea de circulație a imobilului la data raportului fără a

specifica explicit și fără echivoc în ce măsură cheltuielile făcute cu

lucrările de îmbunătățire și amenajări efectuate de reclamantul D.B. au condus

la creșterea prețului apartamentului 12. Din acest motiv, concluzia expertului

tehnic B.A. că lucrările de îmbunătățiri, amenajări și modernizări realizate de

reclamantul D.B. „au adus un spor de valoare apartamentului" este

nejustificată, iar reținerea ei de către prima instanță și instanța de apel

este nefondată și neîntemeiată.

Instanța de apel era

datoare să constate faptul că niciun moment nu se face o evaluare a dotărilor

și instalațiilor existente în apartament la data începerii lucrările de

îmbunătățiri la imobil efectuate de către reclamantul D.B., neexistând un

raport de expertiză tehnică la începerea lucrărilor de îmbunătățiri la imobil

care să probeze pe deplin întemeiat și motivat că aceste categorii de

lucrări/reparații mari erau absolut și indispensabil necesare.

În ipoteza că

apartamentul necesita aceste categorii de lucrări/reparații mari datorită

vechimii imobilului și a uzurii fizice și morale, reclamantul D.B. nu era

obligat să reconstruiască ceea ce s-a depreciat din folosința normală a bunului

sau ca urmare a vechimii și acesta nu era îndreptățit să aibă conduita pe care

a urmat-o de a abuza de posesia bunului fără încuviințarea proprietarului.

În lipsa acestor

lucrări adăugate de reclamant nu exista riscul pierii sau deteriorării

apartamentului, iar lucrările adăugate de nu sunt utile, în sensul că ar

contribui la sporirea valorii economice a imobilului. Este de domeniul

evidenței că lucrările de îmbunătățiri la imobil efectuate de reclamantul D.B.

nu au fost realizate în favoarea proprietarului imobilului și cu încuviințarea

acestuia.

Netemeinic și nelegal

și-a format convingerea instanța de apel pe prezumția că raportul de expertiză

întocmit în Dosarul nr. 49687/3/2011 de asigurare de dovezi este un mijloc de

probă de natură să demonstreze valoarea lucrărilor de îmbunătățiri realizate de

reclamantul D.B. Acest raport este o probă îndoielnică și care, prin aspectele

sesizate, este irefragabil înlăturată.

Ceea ce s-a probat cu

documente justificative că s-a achitat de către reclamant, au fost sumele de

17.055,14 RON – parte din valoarea totală a devizului lucrărilor de consolidare

pentru apartamentul 12 din blocul „W.", București, sector 1 și de

25.494,09 RON, care corespunde valorilor înscrise în facturilor fiscale emise

de SC A. SRL în temeiul contractului de reparații, amenajări și modernizări din

20 februarie 2004.

Nu s-a probat în

niciun fel de către reclamant că sumele aferente facturilor fiscale consemnate

la raportul de expertiză tehnică întocmit în Dosarul nr. 49687/3/2011, au fost

efectiv plătite pe bază de documente justificative legale (ordine de plată,

chitanțe, bonuri de casă) și au fost folosite exclusiv pentru a se produce o

îmbogățire a pârâtei B.R.L.S. În lipsa acestor documente justificative legale

(ordine de plată, chitanțe, bonuri de casă) se prezumă că reclamantul D.B. a

efectuat plata acestor cheltuieli care sunt în valoare totală de 32.812,54 RON.

Nu s-a probat în niciun fel de către expertul tehnic B.A. că valoarea totală a

lucrărilor de îmbunătățire de 137.083,89 RON au fost cheltuieli efectiv plătite

de către reclamantul D.B. pe baza documentelor justificative de plată (ordine

de plată, chitanțe, bonuri de casă) a facturilor fiscale primite de la

furnizori și de la constructorul SC A. SRL și au fost folosite exclusiv pentru

a se produce o îmbogățire a pârâtei B.R.L.S.

Instanța de apel nu a

reținut faptul că obligația de restituire întemeiată pe îmbogățirea fără justă

cauză are o dublă limită: cel care și-a mărit patrimoniul nu poate fi obligat

să restituie decât în măsura creșterii patrimoniului său și cel care și-a

micșorat patrimoniul nu poate pretinde mai mult decât diminuarea patrimoniului

său, deoarece altfel s-ar îmbogăți fără un temei legitim.

Or, în speță nu

există dovezi că reclamantul și-a micșorat patrimoniul în cuantumul de 137.083,89

RON stabilit de expertul tehnic B.A. pentru lucrările de îmbunătățire și

amenajări. Nu se poate reține o mărire a patrimoniului proprietarului B.R.L.S.

în detrimentul reclamantului având în vedere că lucrările de îmbunătățire și

amenajări la apartamentului 12 au fost realizate de către autorul de

rea-credință, reclamantul D.B., fără încuviințarea proprietarului.

Instanța de apel nu a

motivat care este faptul juridic licit al îmbogățirii fără justă cauză a

proprietarului B.R.L.S. care dă reclamantului dreptul la restituire și din care

rezultă și obligația proprietarului de restituire a îmbogățirii fără justă

cauză.

Pentru promovarea

unei acțiuni bazată pe îmbogățirea fără justă cauză se cer îndeplinite atât

condiții materiale (îmbogățirea pârâtului, sărăcirea reclamantului, corelație

directă între acestea, nu neapărat legătura cauzală), cât și condiții juridice

(lipsa temeiului juridic pentru îmbogățire, respectiv sărăcire, buna-credință a

îmbogățitului și lipsa altui mijloc juridic la îndemâna însărăcitului pentru

recuperarea pagubei).

Instanța de apel nu a

efectuat controlul judiciar a hotărârii instanței de fond în ceea ce privește

îndeplinirea condițiilor materiale și condițiilor juridice necesare pentru

intentarea acțiunii în restituire a reclamantului și a omis să rețină aplicarea

dispozițiilor art. 1644 C. civ. în cazul de față, reținând nefondat și

neîntemeiat că, prin expertiza efectuată în dosarul de asigurare de dovezi,

s-au stabilit care sunt îmbunătățirile necesare și utile efectuate de către intimat

la apartament și s-a arătat că patrimoniul pârâtei s-a mărit, ca urmare a

diminuării patrimoniului reclamantului care a plătit contravaloarea

cheltuielilor necesare și utile.

Susținerile și

concluziile instanței de apel privind îmbogățirea fără justă cauză a pârâtei

B.R.L.S. și diminuarea patrimoniului reclamantului, nu constituie aspecte care

reies din raportul de expertiză întocmit în Dosarul nr. 49687/3/2011 sau din

probele administrate în cauză.

Hotărârea instanței

de apel nu este motivată, fiind evident că aceasta nu a realizat un control

judiciar și o examinare atentă și reală a cauzei supuse judecății. Hotărârea

unei instanțe trebuie să se explice părților, atât în fapt, cât și în drept,

care au fost rațiunile care au condus la adoptarea soluției, în lipsa motivării

nici părțile nefiind în măsură să analizeze legalitatea și temeinicia hotărârii

judecătorești și nici instanța de control neputând să exercite controlul

judiciar în limitele stabilite de lege. Prin nemotivarea hotărârii se aduce atingere

și prevederilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 47

din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene privind procesul

echitabil.

În partea finală a

recursului său, recurenta a reluat într-o formă comprimată exact aceleași

considerente dezvoltate și în partea de început a memoriului, arătând că

justificarea necesității și utilității lucrărilor de îmbunătățiri la apartament

nu se poate regăsi în efectuarea lucrărilor de consolidare la imobilul din care

face parte acesta, că la dosarul cauzei nu există nicio dovadă, document

justificativ contabil (ordine de plată, chitanțe, bonuri de casă) care să

probeze plata de către reclamantul D.B. a cheltuielilor aferente facturilor

fiscale pentru achiziția de materiale și dotări, că este evident că lucrările

de consolidare ale imobilului - bloc „W." nu au condus la degradarea

totală sau parțială a dotărilor din apartamentul 12 (ferestre, uși, placaje

faianța, gresie, instalații electrice, obiecte sanitare etc.) pentru ca lucrările

de îmbunătățiri și amenajare realizate să devină necesare și utile; că pe

durata lucrărilor de consolidare a blocului, acesta nu a fost evacuat, că nu

există nicio dovadă care să ateste că lucrările de consolidare au produs

degradarea totală sau parțială a amenajărilor și dotărilor din apartamentul 12

ori din alte apartamente, că nici expertul tehnic B.A. nu a fost în măsură să

identifice și să nominalizeze în mod expres care din lucrările de îmbunătățiri

se impuneau ca urmare a lucrărilor de consolidare a imobilului, că, astfel

fiind, lucrările de îmbunătățire și amenajări realizate de reclamantul D.B. pot

fi justificate de o creștere a gradului de confort, motiv pentru care se

încadrează în categoria de lucrări voluptorii, fiind realizate pe durata

litigiului în Dosarul nr. 24150/2005 având ca obiect revendicarea imobilului de

către pârâta B.R.L.S.; că, în acest context, reclamantul D.B. nu a notificat

pârâtei necesitatea efectuării reparațiilor și lucrărilor de îmbunătățire și

amenajări la apartamentul 12, deși notificarea era obligatorie, având în vedere

sentința civilă nr. 9484 din 04 octombrie 2005 pronunțată în Dosarul nr. 24150/2005

de Judecătoria sector 1 București, prin care instanța a obligat pe D.B. să

predea în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul în litigiu, că

reclamantul D.B. este autor de rea-credință a lucrărilor de îmbunătățire și

amenajări la apartamentul 12, iar proprietarul apartamentului pârâta B.R.L.S.,

are dreptul de a deveni proprietarul lucrărilor fără nicio obligație.

Instanța de apel nu a

sesizat faptul că achiziționarea materialelor și dotărilor s-a realizat în

perioada iunie 2005 - iulie 2009, potrivit datelor de emitere a facturilor

fiscale, în timp ce plățile efectuate de reclamantul D.B. către constructorul

SC A. SRL s-au realizat în perioada mai - august 2004, conform mențiunilor din

contract.

Fără a avea

materialele și dotările necesare pentru a le pune în operă, constructorul SC A.

SRL era în imposibilitatea de a realiza lucrările de îmbunătățiri și amenajare

stabilite la obiectul contractului - reparații și înlocuiri uși și montare

ferestre termopan; montaj parchet, gresie și faianță, oglinzi, obiecte sanitare

și accesorii; instalații electrice, înlocuiri calorifere etc.

În consecință, pentru

motivele de nelegalitate și netemeinicie expuse, recurenta a solicitat

modificarea hotărârii recurate în sensul obligării sale la plata către

reclamant a sumei de 42.549,23 RON, reprezentând cheltuielile achitate din

devizul lucrărilor de consolidare efectuate în baza contractului din 27 mai

2004 încheiat cu Primăria Municipiului București și cheltuielile achitate în

temeiul contractului de reparații, amenajări și modernizări din 20 februarie

2004.

În drept, au fost

indicate prevederile art. 304 pct. 6, pct. 7 și pct. 8, art. 312 alin. (3) C.

proc. civ.

Intimatul-reclamant

nu a formulat întâmpinare, depunând la dosar doar note scrise, iar în recurs nu

au fost administrate probe suplimentare.

Analizând criticile

susținute în cuprinsul memoriului de recurs, Înalta Curte constată, cu prioritate,

că prin conținutul lor, acestea ridică problema încadrării în motivele legale

de recurs prevăzute limitativ de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. și pe aceea a

formulării lor omisso medio, potrivit celor ce urmează.

Deși la finalul

memoriului său de recurs, recurenta-pârâtă precizează că își încadrează

criticile „de netemeinicie și nelegalitate” susținute împotriva deciziei de

apel în prevederile art. 304 pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte de

Casație și Justiție reține că, cu excepția temeiului legal al art. 304 pct. 7

C. proc. civ., celelalte dispoziții legale nu sunt incidente cauzei.

Astfel, se constată

că în cuprinsul celor 23 de pagini ale memoriului său de recurs,

recurenta-pârâtă nici măcar nu și-a propus să demonstreze, cu referire la cazul

dedus judecății, incidența ipotezelor legale de aplicare a normelor pe care

le-a invocat, art. 304 pct. 6 C. proc. civ. – „dacă instanța a acordat mai mult

decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut” sau pe cea a art. 304 pct. 8 C. proc.

civ. – „când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a

schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia”.

De altfel, datele

litigiului – a cărui cauzalitate se regăsește în faptul juridic licit al

efectuării de către reclamant a o serie de lucrări de îmbunătățiri la

apartamentul ce s-a stabilit pe cale judiciară că este proprietatea pârâtei –

face și incompatibilă acestuia invocarea celui din urmă temei legal, art. 304 pct.

8 C. proc. civ., care presupune, în esență, ca la baza raporturilor juridice

dintre părți să se fi aflat un act juridic ca negotim iuris, a cărui

interpretare greșită de către instanță să fi condus la o dezlegare nelegală a

situației litigioase a părților.

Înalta Curte de

Casație și Justiție mai constată că, în mod contrar exigențelor căii de atac

promovate, dar într-o măsură consistentă a memoriului său de recurs,

recurenta-reclamantă a criticat aspectele de fapt ale cauzei, probatoriile

administrate sau, dimpotrivă, neanalizarea probelor de către instanța de apel,

invocând „lipsa unui examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor

de probă și a unei examinări concrete, reale și logice a probei cu expertiza

tehnică administrată în Dosarul nr. 49687/3/2011”.

Plecând de la premisa

că orice parte a unei proceduri are dreptul să prezinte judecătorului

observațiile și argumentele sale și să beneficieze de o examinare efectivă a

acestora din partea unui organ judiciar, în cuprinsul memoriului său de recurs,

recurenta-reclamantă a procedat la o examinare amănunțită a tuturor

probatoriilor cauzei, începând cu clauzele contractelor încheiate de reclamant

cu Primăria Municipiului București și SC A. SRL, raportul de expertiză

administrat în dosarul de asigurare de dovezi și înscrisurile pe care expertul

tehnic judiciar și-a fundamentat concluziile, toate acestea pentru ca în

finalul amplei sale analize să reproșeze instanței de apel „o cunoaștere

incompletă a datelor cauzei și care, pe baza unor probe îndoielnice a dus la o

hotărâre netemeinică și nelegală”.

De o manieră mai

extinsă ori mai restrânsă, sub forma unor scurte trimiteri la probatoriile

cauzei, și cea de-a doua parte a memoriului de recurs conține reluări ale

ideilor exprimate în această primă parte.

Înalta Curte de

Casație și Justiție reține însă că astfel de critici, total străine de

temeiurile legale indicate de parte – art. 304 pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ. –

nu corespund exigențelor căii de atac a recursului în actuala sa reglementare

legală, ce a fost concepută ca un mijloc procesual menit să asigure un control

în legalitate asupra hotărârilor instanței de apel, exclusiv pentru motivele

limitativ enumerate la pct. 1-9 ale art. 304 C. proc. civ.

Acționând în baza

concepției de maximă generalitate potrivit căreia, ca parte a procedurii de

față, dar și a aceleia în asigurare de dovezi, are dreptul să prezinte

observațiile și argumentele proprii și să beneficieze de o examinare efectivă a

acestora din partea organului judiciar, recurenta-pârâtă dovedește că ignoră

total regimul formal – propriu căilor extraordinare de atac – al căii de atac

pe care a declanșat-o împotriva hotărârii pronunțate în apel, comportându-se în

această etapă procesuală ca într-o a treia judecată de fond, ceea ce este nu

doar impropriu, dar și inadmisibil judecății pe care o presupune recursul.

Vechile dispoziții

ale art. 304 pct. 10 și 11 C. proc. civ., ce permiteau în recurs reanalizarea

situației de fapt a cauzei, îndreptarea erorilor de fapt săvârșite de

instanțele de apel ori corectarea modului de interpretare și apreciere a

probelor, au fost abrogate, așa încât critici similare celor invocate de

recurenta-pârâtă în memoriul său de recurs sunt incompatibile cu temeiurile

legale indicate în finalul motivării căii de atac, dar și cu structura actuală

a recursului, în ansamblul său.

În principal pentru

acest motiv, dar și întrucât cea mai mare parte a dezvoltărilor memoriului

regăsite sunt invocate și omisso medio, fără ca acestea să fi fost supuse

analizei și cenzurii instanței de apel – cu a cărei procedură devolutivă de

judecată criticile invocate ar fi fost și compatibile – instanța de recurs nu

va proceda la examinarea acelor argumente ale părții deduse din interpretarea

probelor și nu va cenzura criticile ce reproșează neexaminarea probelor de

către instanța de apel.

De altfel, pentru

demonstrarea netemeiniciei și nelegalității raportului de expertiză administrat

în procedura asigurării de dovezi – ce a constituit obiectul declarat al

acestor critici - recurenta-pârâtă a beneficiat, după cum corect a semnalat

instanța de apel, de posibilitatea fie a formulării de obiecțiuni la expertiză

(spre exemplu, pentru înlăturarea sau remedierea erorilor de calcul, pentru

aducerea unor precizări asupra caracterului necesar al realizării lucrărilor,

etc.) fie a exercitării căii de atac a recursului împotriva încheierii

pronunțate la finalul acestei proceduri, posibilități de care însă aceasta nu a

uzat.

Este adevărat că

orice parte a unei proceduri are dreptul să prezinte organului judiciar

propriile argumente și observații și să beneficieze din partea acestuia de o

examinare efectivă a mijloacelor sale de apărare, însă nu în orice condiții și

pe orice cale, ci cu respectarea cadrului legal și a ordinii procesuale

reglementate anume de legiuitor pentru organizarea exercitării dreptului la apărare

ori a dreptului de acces la instanță. Aceasta înseamnă, pentru recurenta-pârâtă

din prezenta cauză, că argumentele sale de netemeinicie și nelegalitate

împotriva raportului de expertiză tehnică întocmit de expert B.A. în Dosarul nr.

49687/3/2011 al Tribunalului București ar fi trebuit să fie prezentate în

cadrul acestei proceduri organului judiciar care a instrumentat acea cauză, fie

pe calea obiecțiunilor la expertiză, fie pe calea recursului la încheierea ce a

finalizat procedura de asigurare de dovezi, iar nu direct în calea de atac a

recursului exercitat în procedura distinctă de fond, ce a valorificat

respectiva probă în soluționarea cererii în pretenții a intimatului-reclamant.

În aceeași ordine de

idei, aceasta mai înseamnă pentru recurenta-pârâtă că orice nesocotire a

cadrului legal de soluționare a actualei cereri în pretenții a

intimatului-reclamant și, în general, orice nemulțumire față de rezolvarea dată

acesteia de instanțele de fond ar fi trebuit să îmbrace, în mod necesar, forma

unor critici de nelegalitate, iar nu și de netemeinicie, care să permită

încadrarea lor în motivele legale de recurs prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C.

proc. civ.

Constituie, de

asemenea, analiză și interpretare a probatoriilor cauzei acea parte a

recursului prin care recurenta-pârâtă, plecând de la considerentul instanței de

apel - ce arăta că susținerile aceste părți relative la reaua-credință a

intimatului D.B. la momentul efectuării îmbunătățirilor sunt irelevante

soluționării cauzei – a invocat o serie de împrejurări ce constituie, în opinia

sa, dovezi evidente ale relei-credințe cu care a acționat reclamantul atunci

când a realizat lucrările de îmbunătățire și amenajări. Pentru aceleași

argumente de neîncadrare a motivelor legale de recurs, Înalta Curte de Casație

și Justiție nu va analiza nici această parte a recursului căreia îi lipsește,

în legătură cu chestiunile analizate la memoriului - anume, reaua-credință a

intimatului - aspectul esențial care să o lege de dezlegarea instanței de apel,

respectiv o critică îndreptată împotriva acesteia, care să susțină, eventual,

utilitatea ori relevanța aspectului demonstrat (reaua-credință a intimatului)

în economia litigiului.

În absența unei atare

critici, instanța de recurs nu va putea trece peste dezlegarea instanței de

apel care, confruntată cu dovezile reiterate în recurs ale pretinsei

rele-credințe a intimatului la momentul efectuării îmbunătățirilor, a apreciat

că acestea sunt nerelevante față de obiectul cauzei, despăgubirea reclamantului

pe temeiul îmbogățirii fără justă cauză.

Critica de înlăturare

de către instanța de apel a temeiului de drept pe care reclamantul și-a

fundamentat acțiunea, cu trimitere la dispozițiile art. 991, 997, 1730 pct. 4

C. civ. și/sau art. 48 din Legea nr. 10/2001 (texte de lege ce utilizează

noțiunea de „cheltuieli”, iar nu pe aceea de „îmbunătățiri”)