ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5839/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 787 din 4 iunie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis contestația formulată de reclamanta R.D. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin Primar General (Primăria Municipiului București); a obligat pe Primarul General al Municipiului București să emită o dispoziție prin care să o propună pentru reclamanta R.D. acordarea unor despăgubiri echivalente, reprezentând diferența dintre valoarea de piață a imobilului situat în București, str. P.S.

nr. X, sector 2, clădire cu subsol, parter și patru etaje compusă din cinci apartamente și suma de 273.588.480 ROL primită potrivit Legii nr. 112/1995, cu Ordinul de plată nr. 636 din 19 decembrie 1998, actualizată cu indicele statistic de inflație intervenit de la data de 19 decembrie 1998 și până la data stabilirii efective a despăgubirilor; a obligat pe Primarul General al Municipiului București să înainteze dispoziția, prezenta sentință și documentația aferentă către Comisia Centrală pentru Stabilirea și Plata Despăgubirilor; a obligat pe Primarul General al Municipiului București la 2.000 RON cheltuieli de judecată către reclamantă. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a analizat înscrisurile din dosar, reținând că prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 5835/1936, autorul reclamantei T.A.

a dobândit imobilul situat în Municipiul București, str. P.S. nr. X, de la acesta fiind naționalizat conform Decretului nr. 92/1950. Prin Hotărârea nr. 2003 din 22 noiembrie 1998 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, i s-au acordat reclamantei-moștenitoare, despăgubiri de 249.749.040 ROL, pe care le-a încasat prin Ordinul de plată nr. 636 din 19 decembrie 1998, în baza acestei legi, constatându-se că este imposibilă restituirea în natură, apartamentele componente fiind vândute cu respectarea Legii nr. 112/1995, către foștii chiriași. Prin Notificarea nr. 4228 din 22 octombrie 2001, adresată potrivit Legii nr. 10/2001, reclamanta-moștenitoare a solicitat despăgubiri corespunzătoare valorii de piață a imobilului, însă notificarea nu a fost soluționată până în prezent, deși au trecut peste opt ani de zile de la înregistrarea acesteia, astfel că cererea nu a fost rezolvată într-un termen rezonabil, în prezent procedura administrativă fiind suspendată.

Conform art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, „persoanele care au primit despăgubiri în condițiile Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, pot solicita restituirea în natură numai în cazul în care imobilul nu a fost vândut până la data intrării în vigoare a prezentei legi și numai după returnarea sumei reprezentând despăgubirea primită, actualizată cu indicele de inflație”. Totodată, alin. (2) din același articol, prevede că, „în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, persoana îndreptățită are dreptul numai la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piață corespunzătoare a întregului imobil, teren și construcții, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare.

Dacă persoanele îndreptățite au primit despăgubiri potrivit prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, ele au dreptul la diferența dintre valoarea încasată, actualizată cu indicele inflației, și valoarea corespunzătoare de piață a imobilului. Notificarea adresată de reclamantă a fost întemeiată potrivit acestei dispoziții legale, iar tergiversarea rezolvării acestei cereri nu reprezintă decât un refuz nejustificat de soluționare, așa cum s-a stabilit și prin Decizia nr. XX din 2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în cadrul recursului în interesul legii.

Având în vedere starea de fapt menționată și dispozițiile legale relevante menționate mai sus, tribunalul a admis acțiunea în justiție formulată de reclamanta-moștenitoare și a obligat pe Primarul General al Municipiului București să emită o Dispoziție prin care să propună acordarea unor despăgubiri echivalente, reprezentând diferența dintre valoarea de piață a imobilului situat în București, str. P.S. nr. X, sector 2, clădire cu subsol, parter și patru etaje compusă din cinci apartamente și suma de 273.588.480 ROL primită potrivit Legii nr. 112/1995, cu Ordinul de plată nr. 636 din 19 decembrie 1998, actualizată cu indicele statistic de inflație intervenit de la data de 19 decembrie 1998 și până la data stabilirii efective a despăgubirilor.

Totodată, Primarul General al Municipiului București a fost obligat să înainteze dispoziția, prezenta sentință și documentația aferentă, către Comisia Centrală pentru Stabilirea și Plata Despăgubirilor, iar conform art. 274 C. proc. civ., a fost obligat la 2.000 RON cheltuieli de judecată către reclamantă, reprezentând onorariul de avocat.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel Primarul General al Municipiului București iar prin Decizia civilă nr. 801 din 16 noiembrie 2011 a Curții de Apel București secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie s-a respins apelul, reținându-se următoarele considerente: Potrivit art. 16 din Legea nr. 247/2005 deciziile sau dispozițiile emise de entitățile învestite cu soluționarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinele conducătorilor administrației publice centrale învestite cu soluționarea notificărilor și în care s-au consemnat sume care urmează a se acorda ca despăgubire, însoțite, după caz, de situația juridică actuală a imobilului obiect al restituirii și întreaga documentație aferentă acestora, inclusiv orice înscrisuri care descriu imobilele construcții demolate depuse de persoana îndreptățită și/sau regăsite în arhivele proprii, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale, pe județe, conform eșalonării stabilite de aceasta, dar nu mai târziu de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi.

Notificările formulate potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare care nu au fost soluționate în sensul arătat la alin. (1) până la data intrării în vigoare a prezentei legi, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de deciziile/dispozițiile emise de entitățile învestite cu soluționarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinelor conducătorilor administrației publice centrale conținând propunerile motivate de acordare a despăgubirilor, după caz, de situația juridică actuală a imobilului obiect al restituirii și de întreaga documentație aferentă acestora, inclusiv orice acte juridice care descriu imobilele construcții demolate depuse de persoana îndreptățită și/sau regăsite în arhivele proprii, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziilor/dispozițiilor sau după caz, a ordinelor.

Dispozițiile autorităților administrației publice locale vor fi centralizate pe județe la nivelul prefecturilor, urmând a fi înaintate de prefect către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de referatul conținând avizul de legalitate al instituției prefectului, ulterior exercitării controlului de legalitate de către acesta. Deciziile/dispozițiile sau, după caz, ordinele prevăzute la alin. (2) vor fi însoțite de înscrisuri care atestă imposibilitatea atribuirii, în compensare, total sau parțial, a unor alte bunuri sau servicii disponibile, deținute de entitatea învestită cu soluționarea notificării.

În termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, Biroul Central constituit prin Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 1329/2003 va proceda la predarea, pe bază de proces-verbal de predare-primire, către Secretariatul Comisiei Centrale a tuturor documentațiilor depuse de către titularii deciziilor/dispozițiilor motivate prin care s-a stabilit ca măsură reparatorie acordarea de titluri de valoare nominală și care nu au fost soluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi. Pe baza situației juridice a imobilului pentru care s-a propus acordarea de despăgubiri, Secretariatul Comisiei Centrale procedează la analizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) și (2) în privința verificării legalității respingerii cererii de restituire în natură.

Instanța de apel a reținut astfel că Secretariatul Comisiei Centrale va proceda la centralizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) și (2), în care, în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, după care acestea vor fi transmise, evaluatorului sau societății de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare. După primirea dosarului, evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată va efectua procedura de specialitate și va întocmi raportul de evaluare pe care îl va transmite Comisiei Centrale. Acest raport va conține cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire.

În raport de dispozițiile legale arătate mai sus, se constată că dispoziția instanței de obligare a apelantului să înainteze dispoziția, prezenta sentință și documentația aferentă către Comisia Centrală pentru Stabilirea și Plata Despăgubirilor este corectă, deoarece nu exclude obținerea avizului de legalitate al prefectului, nefiind în sarcina instanței să identifice în concret toate etapele ce trebuie urmate, referirea la documentația aferentă incluzând și obținerea acestui aviz. Instanța de apel a mai reținut că hotărârea prin care s-a reținut calitatea reclamantei de persoană îndreptățită la despăgubiri și imposibilitatea restituirii în natură nu pot fi cenzurate pe calea avizului de legalitate al prefectului, ci exclusiv în căile de atac prevăzute de lege.

De altfel, rațiunea legii este aceea de a accelera procedura administrativă și obținerea efectivă a despăgubirilor de către persoanele îndreptățite, în acest sens fiind și dispoziția instanței de trimitere a dosarului către Comisia Centrală. S-a mai apreciat ca nefondată și critica vizând greșita obligare a apelantei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată aferente fondului, fiind incidente dispozițiile art. 274 C. proc. civ. în raport de care partea ce cade în pretenții datorează, la cerere cheltuielile. Pe de altă parte, reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată este o chestiune de apreciere a instanței, raportat la munca depusă de avocat și nu o obligație care se impune în toate cazurile.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Primarul General al Municipiului București. Criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Astfel pârâtul susține că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii, prin raportare la dispozițiile Deciziei nr. 52/2007 dată în recurs în interesul legii de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și la dispozițiile art. 16 alin. (1) al Titlului VII al Legii nr. 247/2005. Se mai susține că nu poate fi instituită obligația de înaintare directă a dispoziției primarului către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, deoarece o astfel de soluție ar priva instituția Prefectului de exercitarea controlului de legalitate, atribuție conferită de Legea nr. 215/2001.

O altă critică vizează cuantumul cheltuielilor de judecată, raportat la criteriile pentru stabilirea onorariului de avocat în condițiile art. 132 din Statutul persoanei de avocat. Examinând hotărârea instanței de apel prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte reține următoarele Acțiunea reclamantei a fost întemeiată pe dispozițiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, față de Hotărârea nr. 2.003 din 22 noiembrie 1998 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, (prin care i s-au acordat reclamantei-moștenitoare, despăgubiri de 249.749.040 ROL, pe care le-a încasat prin Ordinul de plată nr. 636 din 19 decembrie 1998, în baza acestei legi, constatându-se că este imposibilă restituirea în natură, apartamentele componente fiind vândute cu respectarea Legii nr. 112/1995, către foștii chiriași) dar și raportat la nesoluționarea Notificării nr. 4228 din 22 octombrie 2001, formulată de reclamantă în temeiul Legii nr. 10/2001.

Astfel, conform art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, „persoanele care au primit despăgubiri în condițiile Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, pot solicita restituirea în natură numai în cazul în care imobilul nu a fost vândut până la data intrării în vigoare a prezentei legi și numai după returnarea sumei reprezentând despăgubirea primită, actualizată cu indicele de inflație”. Totodată, alin. (2) din același articol, prevede că, „în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, persoana îndreptățită are dreptul numai la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piață corespunzătoare a întregului imobil, teren și construcții, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare.

Dacă persoanele îndreptățite au primit despăgubiri potrivit prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, ele au dreptul la diferența dintre valoarea încasată, actualizată cu indicele inflației, și valoarea corespunzătoare de piață a imobilului. Cum notificarea formulată de reclamantă în temeiul Legii nr. 10/2001 și întemeiată pe dispozițiile legale sus-evocate, nu a fost soluționată în termenul legal prevăzut de dispozițiile Legii nr. 10/2001, tergiversarea soluționării ei constituie într-adevăr un refuz nejustificat de soluționare, raportat și la dispozițiile Deciziei nr. XX din 2007, pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție Secțiile Unite.

Or, față de obiectul dedus judecății, nu sunt incidente dispozițiile Deciziei nr. 52/2007 dată în recurs în interesul legii de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici dispozițiile art. 16 alin. (1) al Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

Astfel prin art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a reglementat că "imobilele preluate în mod abuziv de către stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite, se restituie, în natură, în condițiile prezentei legi”, iar prin alin. (2) din aceleași articol s-a prevăzut că „în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent”, precizându-se, în continuarea aceluiași alineat, că "măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite, sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv". Tot astfel, în conformitate cu alin. (3) din același articol, „măsurile reparatorii prin echivalent constând în compensare cu alte bunuri sau servicii se acordă prin decizia sau, după caz, dispoziția motivată a entității învestite potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării”,

iar „măsurile reparatorii în echivalent constând în despăgubiri acordate în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate mod abuziv se propun a fi acordate prin decizia sau, după caz, dispoziția motivată a entității învestite potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării”. Pentru asigurarea ducerii la îndeplinire a acestor măsuri într-un spirit rezonabil pentru părțile implicate în astfel de litigii, prin titlul VII din Legea nr. 247/2005 a fost reglementat regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Astfel, în titlul menționat, prin art. 16 alin. (1) din cap. V, privind procedurile administrative pentru acordarea despăgubirilor, s-a stabilit că „deciziile/dispozițiile emise de entitățile învestite cu soluționarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinele conducătorilor administrației centrale învestite cu soluționarea notificărilor și în care s-au consemnat sume care urmează a se acorda ca despăgubire, însoțite, după caz, de situația juridică actuală a imobilului obiect al restituirii și întreaga documentație aferentă acestora, inclusiv orice înscrisuri care descriu imobilele construcții demolate depuse de persoana îndreptățită și/sau regăsite în arhivele proprii, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale, pe județe, conform eșalonării stabilite de aceasta, dar nu mai târziu de 60 de zile de la data intrării în vigoare a acestei legi”.

Tot în acest cadru s-a mai precizat, în cuprinsul alin. (2) al aceluiași articol, că „notificările formulate potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, care nu au fost soluționate în sensul arătat la alin. (1) până la data intrării în vigoare a prezentei legi, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de deciziile/dispozițiile emise de entitățile învestite cu soluționarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinele conducătorilor administrației publice centrale conținând propunerile motivate de acordare a despăgubirilor, după caz, de situația juridică actuală a imobilului obiect al restituirii și de întreaga documentație aferentă acestora, inclusiv orice acte juridice care descriu imobilele construcții demolate depuse de persoana îndreptățită și/sau regăsite în arhivele proprii, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziilor/dispozițiilor sau, după caz, a ordinelor”.

Într-adevăr, așa cum reiese din cele două alineate menționate ale art. 16 din titlul VII al Legii nr. 247/2005, legiuitorul a înțeles să facă distincție între notificările ce erau deja soluționate la data intrării în vigoare a acestei legi, prin consemnarea în cuprinsul unor decizii/dispoziții a sumelor ce urmau a fi acordate ca despăgubire, ipoteză la care se referă alin. (1), și notificările care nu erau încă soluționate într-o asemenea modalitate, în privința cărora s-a reglementat, în cuprinsul alin. (2), să fie predate Secretariatului Comisiei Centrale, însoțite de documentele cu propuneri de acordare a despăgubirilor.

Dar, din perspectiva reglementării de ansamblu a conținutului art. 16 alin. (1) și (2) din titlul VII al Legii nr. 247/2005, prin notificări soluționate până la data intrării în vigoare a noii legi nu pot fi înțelese decât acele notificări pe baza cărora entitățile învestite au emis decizii sau dispoziții motivate prin care au stabilit acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, precum și cuantumul acestora, neatacate în instanță în termenul prevăzut în art. 24 din Legea nr. 10/2001 (devenit art. 26 după modificare).

De aceea, deciziile sau dispozițiile care se aflau pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a noii legi, ca urmare a atacării lor cu contestație, ca și cele care au fost ulterior atacate pe această cale, în termenul prevăzut de lege, nu mai pot fi trimise Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, ci rămân supuse controlului instanțelor judecătorești, sub aspectul legalității și temeiniciei, atât timp cât acestea au fost învestite cu o cale de atac legal exercitată, în raport cu prevederile art. 24 din Legea nr. 10/2001, astfel cum acestea erau în vigoare la data emiterii actului.

A da o altă interpretare dispozițiilor art. 16 alin. (1) și (2) din titlul VII al Legii nr. 247/2005 ar însemna să se contravină prevederilor art. 3 C. civ., potrivit căreia judecătorului nu îi este îngăduit să refuze a judeca, precum și dreptului de acces liber la justiție reglementat prin art. 21 din Constituție, republicată, și art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. Or, refuzul de a se da curs căii de atac legal exercitate în temeiul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 împotriva deciziei sau, după caz, a dispoziției de respingere a notificării ar constitui o ingerință nepermisă în dreptul celor având vocația de a primi despăgubirea, incompatibilă cu reglementarea dată protecției proprietății prin art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Evident, în măsura în care, în cazul notificărilor soluționate înainte de intrarea în vigoare a noii legi, contestațiile formulate privesc nu doar îndreptățirea persoanelor la măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv, ci și, după caz, natura sau întinderea acestora, instanțele se vor pronunța asupra contestațiilor în limitele învestirii lor, în baza principiului plenitudinii de competență. Prin Decizia nr. 52/2007 dată în recurs în interesul legii de ICCJ - Secțiile Unite s-a statuat că “prevederile cuprinse în art. 16 și următoarele din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.

Cum în cauză însă nu suntem în prezența unei astfel de situații, este nefondată critica recurentului legată de incidența Deciziei nr. 52/2007 a ICCJ - Secțiile Unite dată în recurs în interesul legii. În ce privește critica legată de obligația de înaintare directă a dispoziției primarului către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, sunt de reținut următoarele, față de obiectul dedus judecății. Prin dispozițiile art. 24 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 se reglementează situația în care, în urma reanalizării potrivit Legii nr. 10/2001, a proceselor-verbale întocmite prefecturi prin care s-au consemnat sume ce urmează a se acorda ca despăgubiri, cu consecința păstrării acestei forme de reparație, ca urmare a imposibilității restituirii imobilului în natură, se înaintează dosarul întocmit la Secretariatul Comisiei Central, însoțit de situația juridică actuală a imobilului și de ordinul conținând propunerea motivată a prefectului de acordare a despăgubirii.

În speța de față însă nu se regăsește o atare situație ci s-a dispus obligarea pârâtului la emiterea unei dispoziție cu propunere pentru reclamanta R.D. de acordare a unor despăgubiri echivalente, reprezentând diferența dintre valoarea de piață a imobilului situat în București, str. P.S. nr. X, sector 2, clădire cu subsol, parter și patru etaje compusă din cinci apartamente și suma de 273.588.480 ROL primită potrivit Legii nr. 112/1995, cu Ordinul de plată nr. 636 din 19 decembrie 1998, actualizată cu indicele statistic de inflație intervenit de la data de 19 decembrie 1998 și până la data stabilirii efective a despăgubirilor; în condițiile legii speciale, respectiv Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

În acest caz devine incident art. 16 alin. (2 1 ) din titlul sus-menționat, în sensul ca dispozițiile autoritarilor administrației publice locale vor fi centralizate pe județe, la nivelul prefecturilor, urmând a fi înaintate de prefect către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de referatul conținând avizul de legalitate al instituției prefectului, ulterior exercitării controlului de legalitate, de către acesta. În consecința, Primarul Municipiului București nu poate înainta el dispoziția cu propuneri la despăgubiri împreună cu dosarul întocmit către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, astfel cum a dispus instanța, ci trebuie să înainteze dispoziția către Instituția Prefectului, prefectul fiind abilitat să înainteze dispoziția respectivă către Comisie, după exercitarea controlului de legalitate, sens în care va emite, dacă este cazul, și avizul de legalitate.

Din această perspectivă apare ca nelegală dispoziția prin care a fost obligat Primarul Municipiului București la înaintarea dispoziției, a sentinței și a documentației aferente către Comisia Centrală pentru Stabilirea și Acordarea Despăgubirilor, întrucât realizarea efectivă a dreptului nu poate avea loc decât cu respectarea cadrului legal prezentat anterior. Ca atare, doar din această perspectivă și doar cu privire la aspectele expuse, constatând incidența dispozițiilor prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în baza art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., urmează a se admite recursul, a se modifica în tot hotărârea instanței de apel, în sensul admiterii apelului pârâtului Primarul General al Municipiului București, împotriva Sentinței nr. 787 din 4 iunie 2010 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, ce urmează a fi schimbată în parte, în sensul înlăturării măsurii obligării Primarului Municipiului București privind înaintarea dispoziției, sentinței și documentației către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor. Astfel ca urmare a admiterii apelului pârâtului urmează a se înlătura și obligația privind plata cheltuielilor de judecată în apel, menținându-se celelalte dispoziții ale sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Primarul General al Municipiului București, împotriva Deciziei nr. 801/A din 16 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Modifică în tot decizia recurată. Admite apelul pârâtului Primarul General al Municipiului București, împotriva Sentinței nr. 787 din 4 iunie 2010 a Tribunalului București, secția a V-a civilă. Schimbă în parte sentința, în sensul că înlătură măsura obligării Primarului Municipiului București privind înaintarea dispoziției, sentinței și documentației către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor. Înlătură obligația apelantului privind plata cheltuielilor de judecată în apel.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 octombrie 2012. Procesat de GGC - LM