ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6095/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6095/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Judecătoriei Sectorului 2 București la data de 07 mai 2007 sub nr.

5213/300/2007, reclamanții D.M. și D.D., au chemat în judecată pe pârâții

Primăria Municipiului București, municipiul București prin Primarul General și

primarul General al Municipiului București solicitând obligarea pârâților la

restituirea în natură a imobilului teren în suprafață de 237 mp situat în

București, str. M., sector 2 având în vedere nesoluționarea notificării nr.

3518/2001 formulată în baza Legii nr. 10/2001.

Prin Sentința civilă

nr. 4620 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București s-a admis excepția

necompetenței materiale a acestei instanțe și a fost declinată competența de

soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Prin Sentința civilă

nr. 675 din data de 17 mai 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a

V-a civilă în Dosarul nr. 5213/300/2007, s-a admis cererea formulată de

reclamanții D.M., D.M.A., D.T. și D.E., dispunându-se obligarea pârâtului

Municipiul București să emită dispoziție prin care să acorde măsuri reparatorii

prin echivalent pentru imobilul situat în București, str. M., sectorul 3,

compus din teren în suprafață de 237 mp și pentru construcția demolată care s-a

aflat pe teren, din valoarea acestora urmând a se scădea valoarea

despăgubirilor de 59858,50 lei (ROL) încasate la 18 octombrie 1990, actualizată

cu coeficientul prevăzut de art. 1 alin. (1) din Titlul II al O.U.G. nr.

184/2002.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel atât reclamanții D.M., D.M.A., D.T. și D.E. cât și

pârâtul Municipiul București prin Primarul General.

Prin Decizia nr. 120

din 2 decembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a VII-a

civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale s-a

admis apelul formulat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General

împotriva Sentinței civile nr. 675 din 17 mai 2010 a Tribunalului București,

secția a V-a civilă, a fost schimbată sentința atacată în sensul că s-a admis

cererea și s-a dispus obligarea pârâtului să propună acordarea de despăgubiri

(în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a

despăgubirilor) pentru terenul în suprafață de 237 mp, situat în București,

str. M., sector 3, au fost înlăturate celelalte dispoziții din sentința

atacată.

S-a respins apelul

formulat de reclamanții D.M., D.M.A., D.T. și D.E. împotriva aceleiași

sentințe, ca nefondat.

În motivarea acestei

decizii, instanța de apel a reținut legalitatea și temeinicia soluției primei

instanțe cu privire la primul motiv de apel invocat de reclamanți potrivit căruia

în mod greșit prima instanță a respins cererea privind restituirea în natură a

imobilului situat în București, str. M., sectorul 3.

S-a arătat că, așa

cum reiese din actele de la dosar și cum s-a stabilit prin raportul de

expertiză topo, terenul în litigiu este afectat de detalii de sistematizare de

interes public. Astfel, este vorba despre o porțiune de 71 mp spațiu verde (cu

rol de parc) și de o suprafață de 153 mp, care este betonată și utilizată ca

parcare pentru autoturisme. Aceste lucrări au fost edificate de Primăria

Sectorului 3 în cursul anului 2006. În plus, în partea de sud terenul este

traversat de o rețea de termoficare circuit secundar (2DN2009 care ocupă o

suprafață de 11 mp.)

Instanța de apel a

reținut, date fiind prevederile imperative și de ordine publică ale art. 10 și

11 din Legea nr. 10/2001 republicată, că astfel de imobile nu pot fi restituite

în natură, în cazul lor fiind incidente doar prevederile art. 1 alin. (2) și

(3) din aceeași lege, referitoare la stabilirea de măsuri reparatorii prin

echivalent.

S-a arătat totodată,

că prin concluziile scrise depuse în apel, reclamanții nu au mai insistat în a

se dispune restituirea în natură a imobilului, ținând seama de mai multe

aspecte ce se desprind din probele administrate: terenul nu are ieșire la

stradă și este impropriu construirii (fiind respinsă cererea de emitere a

certificatului de urbanism în vederea obținerii autorizației de construcție);

porțiunea de spațiu verde nu își poate schimba destinația, fiind incidente din

acest punct de vedere dispozițiile art. 71 din O.U.G. nr. 195/2005.

Instanța de apel a

reținut că nu este întemeiat nici cel de-al doilea motiv de apel al

reclamanților, întrucât în speță nu sunt întrunite cerințele pentru a se acorda

măsuri reparatorii prin echivalent sub forma compensării cu terenul în

suprafață de aproximativ 404 mp situat în Aleea B., sector 3, București.

Instanța, redând

conținutul dispozițiilor art. 1 alin. (3) prima teză din Legea nr. 10/2001, ale

art. 1 alin. (2) și art. 26 alin. (1) din aceeași lege, din interpretarea

gramaticală, logică și sistematică, prin coroborare și cu celelalte prevederi

relevante, în special cele ale art. 10 și 11 din Legea nr. 10/2001 republicată,

a arătat că se pot stabili măsuri reparatorii prin echivalent sub forma compensării

cu un imobil (în speță terenul din Aleea B.), doar dacă respectivul bun se află

în domeniul privat al deținătorului ori al entității învestită cu soluționarea

notificării și dacă este liber, adică nu este afectat de servituți legale,

lucrări de investiții de interes public sau alte amenajări de utilitate publică

ale localităților în care se află.

Deși instanța de apel

a dat posibilitatea apelanților-reclamanți, potrivit prevederilor art. 1169 C.

civ. și cele ale art. 129 alin. (1) C. proc. civ., de a administra dovezi

pertinente și relevante privind chestiunea existenței în domeniul privat al

Municipiului București sau Sectorului 3 a dreptului de proprietate asupra

terenului vizat pentru compensare, aceștia nu s-au conformat. Astfel, s-a

reținut că nu există niciun înscris sau document la dosar care să ateste în mod

cert situația juridică actuală a terenului din Aleea B. ori faptul că acesta

s-ar afla în patrimoniul Municipiului București ori al Sectorului 3 al

Capitalei.

S-a constatat că prin

raportul de expertiză topografică s-a relevat faptul că terenul în discuție

este traversat de mai multe rețele edilitare, și anume rețea de termoficare

(circuit secundar) 2Dn 200, rețea de gaze naturale de presiune redusă, rețea de

apă Dn 150 mm, rețea de canalizare Dn 0, 50 m; or, toate acestea constituie

amenajări de utilitate publică ale Municipiului București și fac parte din

domeniul public local în conformitate cu prevederile art. III pct. 4 din anexa

la Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică.

În aceste condiții,

instanța de apel a statuat că nu se poate pune problema ca terenul din Aleea B.

să fie acordat în compensare reclamanților - persoane fizice pentru imobilul

situat în București, str. M., Sectorul 3.

Cu privire la

criticile din apelul pârâtului Municipiul București, instanța de apel a

constatat că acestea sunt întemeiate.

S-a arătat că prin

notificarea nr. 3518/2001 formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, prin

intermediul BEJ Asociați B., R. și B. (depusă în copie la dosar fond) și care

este actul prin care s-a declanșat întregul demers procesual din pricina de

față, s-a solicitat doar acordarea de despăgubiri bănești pentru terenul în

suprafață de 237 mp din str. M.

Acțiunea introductivă

de instanță, adresată inițial Judecătoriei Sector 2, a vizat obligarea la

restituirea în natură tot a imobilului teren de la adresa de mai sus; în

același sens sunt și cele menționate în cererea completatoare de la dosar

Tribunal, dar și concluziile scrise din același dosar.

Instanța de apel a

reținut că prima instanță nu a fost legal sesizată spre a dispune și cu privire

la construcția ce a existat pe teren, construcție ce a fost demolată și pentru

care s-au plătit despăgubiri în valoare de 59858, 50 RON la data de 18

octombrie 1990.

Ținând seama de

prevederile art. 129 alineat ultim. C. proc. civ. și de faptul că procesul

civil este guvernat de principiul disponibilității, s-a constatat că instanța

de fond nu era îndreptățită să dispună acordarea de măsuri reparatorii și

pentru construcția respectivă.

În același timp,

instanța de apel a statuat că, în acord cu prevederile art. 1 alin. (2) și 26

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, Municipiul București nu poate fi obligat să

emită dispoziție prin care să acorde reclamanților măsuri reparatorii prin

echivalent, ci cel mult el are posibilitatea și obligația "să propună

acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de

stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod

abuziv".

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamanții D.M., D.E., D.T. și D.M.A., întemeiat pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

criticilor de recurs formulate, reclamanții arată următoarele:

Conform art. 261 C.

proc. civ. instanța are obligația de a motiva în fapt și în drept soluția

adoptată. În speță, cu privire la motivul al doilea de apel, instanța a motivat

în drept soluția prin indicarea dispozițiilor art. 10 și 11 din Legea nr.

10/2001 republicată.

Instanța de apel a

apreciat că nu ar exista la dosar niciun înscris sau document care să ateste în

mod cert situația juridică actuală a terenului din Aleea B. ori faptul că

acesta s-ar afla în patrimoniul Municipiului București ori al Sectorului 3 al

Capitalei, invocând în acest sens și dispozițiile art. 1169 C. civ., abrogate

la data soluționării cauzei.

Recurenții-reclamanți

susțin că la dosarul cauzei există suficiente înscrisuri, date și informații

care să arate regimul juridic al terenului respectiv, sens în care fac o

enumerare a acestor documente.

De asemenea, recurenții-reclamanți

susțin că, din coroborarea acestor documente împreună cu datele și informațiile

oferite de expertiza dispusă în cauză, rezultă următoarele:

București, Aleea B. nu este revendicat de nicio persoană în baza Legii nr.

10/2001 sau a legilor fondului funciar.

edificabil, liber de construcții, nefiind afectat de instalații sau sarcini de

asemenea natura încât să afecteze folosința sa conform destinației: teren de

construcții.

în proprietatea statului ca urmare a aplicării Decretului de expropriere nr.

631 din 23 octombrie 1963, devenind proprietate de stat.

juridic de proprietate privată a unității administrativ-teritoriale, fiind

administrat de Consiliul General al Municipiului București acesta fiind doar

subtraversat de anumite rețele de utilități care au regim de proprietate

publică conform Legii nr. 213/1998. O astfel de situație arată că suprafața

terenului nu este afectata de apartenența la domeniul public.

Se mai susține de

către recurenții reclamanți și faptul că, potrivit Legii nr. 213/1998 doar

rețelele de apă, canalizare și termoficare sunt de utilitate publică, nu și

terenul subtraversat de acestea. Legea nr. 213/1998 arată că numai în cazul

stațiilor de tratare și epurare a apelor uzate se include în domeniul public

terenul aferent instalațiilor și construcțiilor respective (art. III, pct. 4

din anexa la Legea nr. 213/1998).

Arată că instanța de

apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile legale cuprinse în anexa III,

pct. 4 din Legea nr. 213/1998, neobservând că legiuitorul nu are în vedere

terenuri aferente unor instalații publice decât cu privire la ultima categorie

de bunuri - stațiile de tratare a apei uzate.

Recurenții-reclamanți

susțin că suprafața de teren a avut regim de proprietate de stat, iar în

prezent are regim de proprietate privată a Municipiului București, fiind

subtraversat de rețele ce aparțin domeniului public. Apartenența la domeniul

public a rețelelor nu este de natură a afecta acest teren, mutarea rețelelor

antrenând și translația domeniului public pe amplasamentul noului traseu. O

atare situație nu impune o hotărâre de scoatere din domeniul public a unui

anumit bun (teren) ci doar o lucrare tehnică de specialitate, nefiind aplicabile

dispozițiile Legii nr. 213/1998 în această situație. Simpla modificare a

traseului face ca domeniul public, constituit din rețeaua de conducte (nu din

terenurile subtraversate), să se manifeste pe alte amplasamente.

Ca urmare, recurenții

arată că regimul juridic al terenului este foarte clar, fiind proprietate

privată a Municipiului București, în administrarea Consiliului General al

Municipiului București, iar dovezile sunt anexate la dosar.

De asemenea, susțin

că rețelele de utilități nu reprezintă un impediment la restituire, acestea

neafectând terenul de asemenea natură încât să fie nerestituibil în compensare,

sau neconstruibil, însăși autoritatea locală pe a cărei rază teritorială se

afla terenul propunând acordarea sa în compensare și emițând la cererea

reclamanților un certificat de urbanism favorabil construirii.

De asemenea, arată că

s-a dovedit în speță faptul că rețeaua de termoficare (lucrarea tehnică cel mai

dificil de mutat) poate fi translatată la limita terenului, lucrarea putând fi

proiectată și executată pe cheltuiala reclamanților. Aceeași este situația și

pentru rețelele minore de apă și canal. Ca urmare, niciuna dintre rețele nu

este dificil de mutat, acestea neavând caracterul unor construcții definitive

imposibil de dezafectat sau translatat, ci a unor construcții ușoare ce pot fi

modificate.

Astfel,

recurenții-reclamanți susțin că instanța de apel a interpretat greșit situația

juridică a terenului propus la schimb, neobservând ca acesta este în domeniul

privat al unității administrativ-teritoriale.

De asemenea,

apreciază recurenții că instanța de apel a interpretat greșit și dispozițiile

art. III pct. 4 din anexa la Legea nr. 213/1998, neobservând că nu terenul este

domeniu public ci rețelele de utilități din subteran. Aceste rețele nu fac

obiectul compensării propuse și acceptate, ele urmând a rămâne de utilitate

publică; nu s-a reținut un aspect deosebit de important și anume existența unei

oferte acceptate privind compensarea, ceea ce presupune existența unui

consimțământ reciproc asupra formei de măsuri reparatorii oferite. Asupra

acestui consimțământ instanța nu putea interveni, întrucât reprezintă o

ingerință în voința părților. Chiar municipiul București, prin comisia de

analiză a fost de acord cu oferirea de măsuri reparatorii, direcțiile de

specialitate au confirmat că nu există impedimente la oferta de compensare,

terenul oferit nefiind notificat de alte persoane, fiind edificabil și liber de

construcții.

Arată că Municipiul

București nu a susținut că terenul nu i-ar aparține, astfel încât, neexistând

nicio contestare sub acest aspect, nu era nevoie de nicio altă probă

suplimentară celor deja depuse la dosar.

În consecință,

recurenții susțin că, atât situația de fapt cât și cea de drept reținută de

instanța de apel sunt greșite, sens în care solicită admiterea recursului și

modificarea deciziei recurate cu consecința admiterii apelului declarat de

reclamanți și a acordării în compensare a terenului situat în Aleea B., sector

3.

În privința admiterii

apelului pârâtului Municipiului București, recurenții susțin că hotărârea

atacată a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a legii speciale.

În opinia acestora,

este necesar ca atât interpretarea cât și soluționarea notificării să se facă

în conformitate cu principiul voinței reale a părții, astfel încât se impune

identificarea acestei voințe reale, astfel cum rezultă aceasta atât din

notificare cât și din actele și susținerile părții din documentația anexă la

notificare și cererile ulterioare.

Recurenții fac

trimitere la dispozițiile art. 1, art. 2, art. 6 și art. 22 din Legea nr.

10/2001, arătând că, în mod evident, legiuitorul nu a condiționat dreptul

notificatorului la restituire de formularea unei cereri de despăgubire

formulată expres în cuprinsul notificării în cazul în care construcția inițială

existentă pe teren a fost demolată de stat, neexistând nicio dispoziție expresă

în acest sens; au făcut referire și la dispozițiile art. 22 alin. (4) din legea

specială, susținând că o astfel de opțiune legislativă dovedește lipsa

intenției legiuitorului de sancționare a notificatorului pentru o pretinsă

descriere incompletă a obiectului pretențiilor.

Susțin că singura

condiție cu referire la termenul de imobile se referă la obligația de formula

cereri diferite dacă imobilele au adrese diferite, deci ceea ce contează în

identificarea pretențiilor notificatorului este faptul indicării

adresei/situării imobilului, o astfel de acțiune semnificând îndeplinirea

condițiilor necesare și suficiente pentru ca imobilul, în sensul legii, adică

terenul și cu accesoriile sale, să facă obiectul pretențiilor de despăgubire

ale notificatorului.

Astfel,

recurenții-reclamanți arată că notificarea formulată cuprinde elementele strict

obligatorii prevăzute de lege, formalismul excesiv al instanței neavând o bază

legală suficientă în legislația națională pentru a conduce la anihilarea unui

drept fundamental cum este dreptul de proprietate, sens în care invocă și

hotărârea pronunțată în cauza Atanasiu și alții c. României.

Se mai susține de

către recurenți și faptul că, verificând notificarea, se poate constata că

aceasta este adresată prin executor judecătoresc, conform art. 22 alin. (3) din

lege, solicitându-se restituirea prin despăgubiri a imobilului în sensul Legii

nr. 10/2001, adică a terenului, care a aparținut autoarei reclamanților,

conform actului de proprietate, expropriat prin Decretul nr. 217/1989 și

arătându-se expres că terenul și construcția au fost dobândite prin

vânzare-cumpărare și prin Sentința civilă nr. 6920/1981 imobilul a fost atribuit

autoarei acestora. În dovedirea drepturilor lor, reclamanții arată că au depus

ca anexe ale notificării documente care privesc și construcția demolată,

intenția reală fiind aceea de a obține restituirea proprietății care a

aparținut autorului lor.

Prin raportarea

normei generale la caracterul special al acceptării succesiunii ca urmare a

aplicabilității legii speciale, în opinia recurenților se poate concluziona că

nici în cadrul legii speciale, odată acceptată moștenirea, nu este posibil ca

aceasta să acționeze pro parte, acceptarea prin notificare consolidând

calitatea de moștenitor pentru întreg bunul, nu numai pentru o parte a

acestuia, așa încât notificarea privește întregul bun.

Se mai susține că

măsura eliminării dreptului la restituirea contravalorii de piață a

construcției este una disproporționată prin raportare la scopul urmărit și care

în mod vădit contravine obligației statului român și autorităților sale

administrative și judiciare de a asigura previzibilitatea (predictibilitatea)

legii în sensul autonom al Convenției și al jurisprudenței Curții Europene a

Drepturilor Omului; orice limitare a dreptului notificatorului pentru culpa în

redactarea/omisiunea de explicitare a actului normativ de către stat, prin

intermediul puterii legiuitoare, reprezintă o vădită încălcare a dreptului la

accesibilitatea legii și o măsura disproporționata în raport de scopul urmărit

prin reglementarea supusă interpretării instanței de judecată.

Arata că o astfel de

situație reprezintă o încălcare a principiilor Convenției, de natură a afecta

drepturi fundamentale, situație inacceptabilă într-un stat de drept, precum și

o încălcare a Cartei Drepturilor Fundamentale ale Uniunii europene (art. 17 și

art. 47 din Carta).

Conform art. 11 din

Constituție, statul român trebuie să execute cu bună-credință obligațiile care

îi revin din tratatele la care este parte semnatară, iar prin raportare la art.

20 alin. (2) și 148 alin. (2) din Constituție, obligațiile internaționale în

materia drepturilor fundamentale prevalează asupra oricărei norme sau

interpretări interne de natură a limita drepturile fundamentale.

Recurenții susțin că

instanța de apel a interpretat și aplicat în mod greșit dispozițiile Legii nr.

10/2001, în special cele ale art. 22 alin. (2) și (5), considerând în mod

nejustificat că reclamanții nu au formulat notificare în condițiile legii

speciale și pentru construcție.

Recurenții-reclamanți

arată că prin cererea precizatoare au completat cadrul procesual cu un capăt

subsidiar, care arată ce înțelegeau să solicite, dacă restituirea în natură nu

este posibilă, fără a înlătura primul petit al acțiunii, care nu se referea

strict la teren.

Recurenții solicită

instanței să facă aplicarea dispozițiilor art. 1 din Protocolul adițional nr. 1

la Convenția europeană a Drepturilor Omului și ale art. 17 și 47 din Carta

Drepturilor Fundamentale ale Uniunii europene, asigurând îndeplinirea

obligațiilor de restituire a bunurilor preluate abuziv de către statul român.

Susțin totodată, că

legea specială trebuie să reprezinte o cale efectivă de realizare a scopului

propus și anume restituirea imobilelor preluate abuziv, însă în prezent,

acordarea de despăgubiri bănești nu este posibilă, întrucât această procedură a

fost suspendată până în luna iulie 2012 și nu se poate ști dacă și când vor

putea beneficia de aceasta despăgubire. De asemenea, în prezent Fondul

Proprietatea este epuizat, statul nemaiavând participație disponibilă în

vederea convertirii în acțiuni pentru persoanele îndreptățite, astfel încât

nici sub acest aspect nu pot beneficia de restituire.

Arată că singura

formă rămasă efectivă este aceea a acordării unor bunuri în compensare, sens în

care solicită admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în sensul

respingerii apelului Municipiului București, a admiterii apelului reclamanților

cu consecința modificării sentinței pronunțate de tribunal în sensul acordării

ca măsură reparatorie prin compensare a terenului în suprafața de 403,91 mp,

situat în București, Aleea B., sector 3, identificat în raportul de expertiză întocmit

în cauza pentru terenul situat în București, str. M., sector 3 și acordării de

măsuri reparatorii pentru construcția demolată.

Analizând recursul

formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta

este nefondat pentru următoarele considerente:

Contrar susținerilor

recurenților-reclamanți, instanța de apel a arătat motivele pentru care s-au

înlăturat detaliat criticile formulate în apel, instanța pronunțând o hotărâre

legală asupra căreia se poate realiza controlul judiciar. Motivarea hotărârii

instanței de apel este clară, precisă, cuprinde argumente referitoare la

aplicarea dispozițiilor legale în materie, răspunzând în fapt și în drept la

toate pretențiile formulate.

În materia imobilelor

preluate în mod abuziv de statul comunist, în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, legiuitorul intern a stabilit procedura legală în cadrul căreia

persoanele îndreptățite pot fi cere măsuri.

Așa cum s-a reținut

în etapa devolutivă a procesului, instanța nu poate dispune obligarea unității

administrativ-teritoriale să atribuie un bun în compensare a cărui situație

juridică nu este lămurită.

Prin urmare, în

absența terenului disponibil, în mod corect s-a statuat că nu se poate pune

problema, în speță, a prevalenței compensării, singura modalitate de reparație

fiind, în această situație, acordarea de despăgubiri în echivalent în

condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru imobilul teren în

suprafață de 237 mp, situat în București, str. M., sector 3, imposibil de

restituit în natură, despăgubirile limitându-se doar la imobilul teren întrucât

pentru construcția demolată, s-au plătit despăgubiri în valoare de 59858,50 RON

la data de 18 octombrie 1990.

Este neîntemeiată

susținerea recurenților potrivit căreia solicitarea de restituire cuprinsă în

notificarea transmisă conform Legii nr. 10/2001, ar fi fost greșit

interpretată.

Încercând să

demonstreze o nesocotire a limitelor învestirii de către entitatea căreia i-a

fost trimisă notificarea, reclamanții pretind că au cerut ca măsurile

reparatorii să fie acordate nu numai pentru teren, ci și pentru construcția

demolată.

Potrivit art. 22

alin. (2) din Legea nr. 10/2001, notificarea va cuprinde "denumirea și

adresa persoanei notificate, elementele de identificare a persoanei

îndreptățite, elementele de identificare a bunului imobil solicitat, precum și

valoarea estimată a acestuia".

Raportându-se la

aceste dispoziții legale și la conținutul notificării, la acțiunea introductivă

și la cererea completatoare a acțiunii, instanța de apel a stabilit în mod

corect, față de mențiunea expresă a notificatorului, că acesta a solicitat doar

acordarea de despăgubiri bănești pentru terenul în suprafață de 237 mp din str.

M., sector 3, București.

Împrejurarea că în

conținutul notificării se face referire la faptul că terenul și construcția au

fost dobândite prin vânzare-cumpărare, că prin Sentința civilă nr. 6920/1981

imobilul a fost atribuit autoarei acestora, precum și faptul că au depus ca

anexe ale notificării documente care privesc și construcția demolată și pentru

care s-a primit o despăgubire bănească, nu poate avea semnificația pretinsă de

recurenți decât cu încălcarea dispozițiilor art. 22 alin. (2) din Legea nr.

10/2001 menționate anterior.

Este vorba de

asemenea, de eludarea prevederilor art. 22 alin. (1) din legea menționată, în

condițiile în care imobilul-construcție nefiind solicitat prin notificare, s-ar

admite discutarea pretențiilor asupra acestuia direct în instanță, cu

nesocotirea astfel, a procedurii prealabile.

Rezultă că, în

determinarea limitelor învestirii sub aspectul fondului măsurilor reparatorii

și ulterior, în procedura judiciară, instanța de apel a făcut o corectă

aplicare a normelor de drept material incidente, acest motiv de recurs

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. fiind neîntemeiat.

Urmare a hotărârii

Curții europene a Drepturilor Omului din cauza Atanasiu ș.a. împotriva

României, circumstanțele factuale de natura celor din speță, nu impun un drept

de restituire în natură, ci doar a unui drept de creanță valorificabil în

condițiile legii speciale. Acest drept la despăgubire a fost recunoscut

independent de nefuncționalitatea Fondului "Proprietatea".

Prin cauza pilot s-a

instituit în sarcina Statului român obligația de a adopta, într-un termen de 18

luni, măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art.

6 parag. 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1.

Stabilirea obligației

Statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor prin

amendarea mecanismului de restituire actual și instituirea de proceduri

simplificate și eficiente (parag. 232) echivalează, în același timp, cu

validarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Înalta Curte, pentru

cele ce preced, reținând că dispozițiile legii au fost aplicate corespunzător

situației de fapt reținută de instanța de apel, va respinge recursul în temeiul

dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții D.M., D.E., D.T. și D.M.A. împotriva

Deciziei nr. 120 din data de 2 decembrie 2011 a Curții de Apel București,

secția a VIII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări

sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 9 octombrie 2012.

Procesat

de GGC - NN