ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6095/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București la data de 07 mai 2007 sub nr. 5213/300/2007, reclamanții D.M. și D.D., au chemat în judecată pe pârâții Primăria Municipiului București, municipiul București prin Primarul General și primarul General al Municipiului București solicitând obligarea pârâților la restituirea în natură a imobilului teren în suprafață de 237 mp situat în București, str. M., sector 2 având în vedere nesoluționarea notificării nr. 3518/2001 formulată în baza Legii nr. 10/2001. Prin Sentința civilă nr. 4620 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București s-a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Prin Sentința civilă nr. 675 din data de 17 mai 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă în Dosarul nr. 5213/300/2007, s-a admis cererea formulată de reclamanții D.M., D.M.A., D.T. și D.E., dispunându-se obligarea pârâtului Municipiul București să emită dispoziție prin care să acorde măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în București, str. M., sectorul 3, compus din teren în suprafață de 237 mp și pentru construcția demolată care s-a aflat pe teren, din valoarea acestora urmând a se scădea valoarea despăgubirilor de 59858,50 lei (ROL) încasate la 18 octombrie 1990, actualizată cu coeficientul prevăzut de art. 1 alin. (1) din Titlul II al O.U.G. nr. 184/2002.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamanții D.M., D.M.A., D.T. și D.E. cât și pârâtul Municipiul București prin Primarul General. Prin Decizia nr. 120 din 2 decembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale s-a admis apelul formulat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General împotriva Sentinței civile nr. 675 din 17 mai 2010 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, a fost schimbată sentința atacată în sensul că s-a admis cererea și s-a dispus obligarea pârâtului să propună acordarea de despăgubiri (în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor) pentru terenul în suprafață de 237 mp, situat în București, str. M., sector 3, au fost înlăturate celelalte dispoziții din sentința atacată.

S-a respins apelul formulat de reclamanții D.M., D.M.A., D.T. și D.E. împotriva aceleiași sentințe, ca nefondat. În motivarea acestei decizii, instanța de apel a reținut legalitatea și temeinicia soluției primei instanțe cu privire la primul motiv de apel invocat de reclamanți potrivit căruia în mod greșit prima instanță a respins cererea privind restituirea în natură a imobilului situat în București, str. M., sectorul 3. S-a arătat că, așa cum reiese din actele de la dosar și cum s-a stabilit prin raportul de expertiză topo, terenul în litigiu este afectat de detalii de sistematizare de interes public. Astfel, este vorba despre o porțiune de 71 mp spațiu verde (cu rol de parc) și de o suprafață de 153 mp, care este betonată și utilizată ca parcare pentru autoturisme.

Aceste lucrări au fost edificate de Primăria Sectorului 3 în cursul anului 2006. În plus, în partea de sud terenul este traversat de o rețea de termoficare circuit secundar (2DN2009 care ocupă o suprafață de 11 mp.) Instanța de apel a reținut, date fiind prevederile imperative și de ordine publică ale art. 10 și 11 din Legea nr. 10/2001 republicată, că astfel de imobile nu pot fi restituite în natură, în cazul lor fiind incidente doar prevederile art. 1 alin. (2) și (3) din aceeași lege, referitoare la stabilirea de măsuri reparatorii prin echivalent.

S-a arătat totodată, că prin concluziile scrise depuse în apel, reclamanții nu au mai insistat în a se dispune restituirea în natură a imobilului, ținând seama de mai multe aspecte ce se desprind din probele administrate: terenul nu are ieșire la stradă și este impropriu construirii (fiind respinsă cererea de emitere a certificatului de urbanism în vederea obținerii autorizației de construcție); porțiunea de spațiu verde nu își poate schimba destinația, fiind incidente din acest punct de vedere dispozițiile art. 71 din O.U.G. nr. 195/2005. Instanța de apel a reținut că nu este întemeiat nici cel de-al doilea motiv de apel al reclamanților, întrucât în speță nu sunt întrunite cerințele pentru a se acorda măsuri reparatorii prin echivalent sub forma compensării cu terenul în suprafață de aproximativ 404 mp situat în Aleea B., sector 3, București.

Instanța, redând conținutul dispozițiilor art. 1 alin. (3) prima teză din Legea nr. 10/2001, ale art. 1 alin. (2) și art. 26 alin. (1) din aceeași lege, din interpretarea gramaticală, logică și sistematică, prin coroborare și cu celelalte prevederi relevante, în special cele ale art. 10 și 11 din Legea nr. 10/2001 republicată, a arătat că se pot stabili măsuri reparatorii prin echivalent sub forma compensării cu un imobil (în speță terenul din Aleea B.), doar dacă respectivul bun se află în domeniul privat al deținătorului ori al entității învestită cu soluționarea notificării și dacă este liber, adică nu este afectat de servituți legale, lucrări de investiții de interes public sau alte amenajări de utilitate publică ale localităților în care se află.

Deși instanța de apel a dat posibilitatea apelanților-reclamanți, potrivit prevederilor art. 1169 C. civ. și cele ale art. 129 alin. (1) C. proc. civ., de a administra dovezi pertinente și relevante privind chestiunea existenței în domeniul privat al Municipiului București sau Sectorului 3 a dreptului de proprietate asupra terenului vizat pentru compensare, aceștia nu s-au conformat. Astfel, s-a reținut că nu există niciun înscris sau document la dosar care să ateste în mod cert situația juridică actuală a terenului din Aleea B. ori faptul că acesta s-ar afla în patrimoniul Municipiului București ori al Sectorului 3 al Capitalei.

S-a constatat că prin raportul de expertiză topografică s-a relevat faptul că terenul în discuție este traversat de mai multe rețele edilitare, și anume rețea de termoficare (circuit secundar) 2Dn 200, rețea de gaze naturale de presiune redusă, rețea de apă Dn 150 mm, rețea de canalizare Dn 0, 50 m; or, toate acestea constituie amenajări de utilitate publică ale Municipiului București și fac parte din domeniul public local în conformitate cu prevederile art. III pct. 4 din anexa la Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică. În aceste condiții, instanța de apel a statuat că nu se poate pune problema ca terenul din Aleea B. să fie acordat în compensare reclamanților - persoane fizice pentru imobilul situat în București, str. M., Sectorul 3. Cu privire la criticile din apelul pârâtului Municipiul București, instanța de apel a constatat că acestea sunt întemeiate.

S-a arătat că prin notificarea nr. 3518/2001 formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, prin intermediul BEJ Asociați B., R. și B. (depusă în copie la dosar fond) și care este actul prin care s-a declanșat întregul demers procesual din pricina de față, s-a solicitat doar acordarea de despăgubiri bănești pentru terenul în suprafață de 237 mp din str. M. Acțiunea introductivă de instanță, adresată inițial Judecătoriei Sector 2, a vizat obligarea la restituirea în natură tot a imobilului teren de la adresa de mai sus; în același sens sunt și cele menționate în cererea completatoare de la dosar Tribunal, dar și concluziile scrise din același dosar. Instanța de apel a reținut că prima instanță nu a fost legal sesizată spre a dispune și cu privire la construcția ce a existat pe teren, construcție ce a fost demolată și pentru care s-au plătit despăgubiri în valoare de 59858, 50 RON la data de 18 octombrie 1990. Ținând seama de prevederile art. 129 alineat ultim.

C. proc. civ. și de faptul că procesul civil este guvernat de principiul disponibilității, s-a constatat că instanța de fond nu era îndreptățită să dispună acordarea de măsuri reparatorii și pentru construcția respectivă. În același timp, instanța de apel a statuat că, în acord cu prevederile art. 1 alin. (2) și 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, Municipiul București nu poate fi obligat să emită dispoziție prin care să acorde reclamanților măsuri reparatorii prin echivalent, ci cel mult el are posibilitatea și obligația "să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv". Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții D.M., D.E., D.T.

și D.M.A., întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea criticilor de recurs formulate, reclamanții arată următoarele: Conform art. 261 C. proc. civ. instanța are obligația de a motiva în fapt și în drept soluția adoptată. În speță, cu privire la motivul al doilea de apel, instanța a motivat în drept soluția prin indicarea dispozițiilor art. 10 și 11 din Legea nr. 10/2001 republicată. Instanța de apel a apreciat că nu ar exista la dosar niciun înscris sau document care să ateste în mod cert situația juridică actuală a terenului din Aleea B. ori faptul că acesta s-ar afla în patrimoniul Municipiului București ori al Sectorului 3 al Capitalei, invocând în acest sens și dispozițiile art. 1169 C. civ., abrogate la data soluționării cauzei.

Recurenții-reclamanți susțin că la dosarul cauzei există suficiente înscrisuri, date și informații care să arate regimul juridic al terenului respectiv, sens în care fac o enumerare a acestor documente. De asemenea, recurenții-reclamanți susțin că, din coroborarea acestor documente împreună cu datele și informațiile oferite de expertiza dispusă în cauză, rezultă următoarele: 1. Terenul situat în București, Aleea B. nu este revendicat de nicio persoană în baza Legii nr. 10/2001 sau a legilor fondului funciar. 2. Acest teren este edificabil, liber de construcții, nefiind afectat de instalații sau sarcini de asemenea natura încât să afecteze folosința sa conform destinației: teren de construcții.

3. Terenul a intrat în proprietatea statului ca urmare a aplicării Decretului de expropriere nr. 631 din 23 octombrie 1963, devenind proprietate de stat. 4. Terenul are regim juridic de proprietate privată a unității administrativ-teritoriale, fiind administrat de Consiliul General al Municipiului București acesta fiind doar subtraversat de anumite rețele de utilități care au regim de proprietate publică conform Legii nr. 213/1998. O astfel de situație arată că suprafața terenului nu este afectata de apartenența la domeniul public. Se mai susține de către recurenții reclamanți și faptul că, potrivit Legii nr. 213/1998 doar rețelele de apă, canalizare și termoficare sunt de utilitate publică, nu și terenul subtraversat de acestea.

Legea nr. 213/1998 arată că numai în cazul stațiilor de tratare și epurare a apelor uzate se include în domeniul public terenul aferent instalațiilor și construcțiilor respective (art. III, pct. 4 din anexa la Legea nr. 213/1998). Arată că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile legale cuprinse în anexa III, pct. 4 din Legea nr. 213/1998, neobservând că legiuitorul nu are în vedere terenuri aferente unor instalații publice decât cu privire la ultima categorie de bunuri - stațiile de tratare a apei uzate. Recurenții-reclamanți susțin că suprafața de teren a avut regim de proprietate de stat, iar în prezent are regim de proprietate privată a Municipiului București, fiind subtraversat de rețele ce aparțin domeniului public.

Apartenența la domeniul public a rețelelor nu este de natură a afecta acest teren, mutarea rețelelor antrenând și translația domeniului public pe amplasamentul noului traseu. O atare situație nu impune o hotărâre de scoatere din domeniul public a unui anumit bun (teren) ci doar o lucrare tehnică de specialitate, nefiind aplicabile dispozițiile Legii nr. 213/1998 în această situație. Simpla modificare a traseului face ca domeniul public, constituit din rețeaua de conducte (nu din terenurile subtraversate), să se manifeste pe alte amplasamente. Ca urmare, recurenții arată că regimul juridic al terenului este foarte clar, fiind proprietate privată a Municipiului București, în administrarea Consiliului General al Municipiului București, iar dovezile sunt anexate la dosar.

De asemenea, susțin că rețelele de utilități nu reprezintă un impediment la restituire, acestea neafectând terenul de asemenea natură încât să fie nerestituibil în compensare, sau neconstruibil, însăși autoritatea locală pe a cărei rază teritorială se afla terenul propunând acordarea sa în compensare și emițând la cererea reclamanților un certificat de urbanism favorabil construirii. De asemenea, arată că s-a dovedit în speță faptul că rețeaua de termoficare (lucrarea tehnică cel mai dificil de mutat) poate fi translatată la limita terenului, lucrarea putând fi proiectată și executată pe cheltuiala reclamanților. Aceeași este situația și pentru rețelele minore de apă și canal. Ca urmare, niciuna dintre rețele nu este dificil de mutat, acestea neavând caracterul unor construcții definitive imposibil de dezafectat sau translatat, ci a unor construcții ușoare ce pot fi modificate.

Astfel, recurenții-reclamanți susțin că instanța de apel a interpretat greșit situația juridică a terenului propus la schimb, neobservând ca acesta este în domeniul privat al unității administrativ-teritoriale. De asemenea, apreciază recurenții că instanța de apel a interpretat greșit și dispozițiile art. III pct. 4 din anexa la Legea nr. 213/1998, neobservând că nu terenul este domeniu public ci rețelele de utilități din subteran. Aceste rețele nu fac obiectul compensării propuse și acceptate, ele urmând a rămâne de utilitate publică; nu s-a reținut un aspect deosebit de important și anume existența unei oferte acceptate privind compensarea, ceea ce presupune existența unui consimțământ reciproc asupra formei de măsuri reparatorii oferite.

Asupra acestui consimțământ instanța nu putea interveni, întrucât reprezintă o ingerință în voința părților. Chiar municipiul București, prin comisia de analiză a fost de acord cu oferirea de măsuri reparatorii, direcțiile de specialitate au confirmat că nu există impedimente la oferta de compensare, terenul oferit nefiind notificat de alte persoane, fiind edificabil și liber de construcții. Arată că Municipiul București nu a susținut că terenul nu i-ar aparține, astfel încât, neexistând nicio contestare sub acest aspect, nu era nevoie de nicio altă probă suplimentară celor deja depuse la dosar.

În consecință, recurenții susțin că, atât situația de fapt cât și cea de drept reținută de instanța de apel sunt greșite, sens în care solicită admiterea recursului și modificarea deciziei recurate cu consecința admiterii apelului declarat de reclamanți și a acordării în compensare a terenului situat în Aleea B., sector 3. În privința admiterii apelului pârâtului Municipiului București, recurenții susțin că hotărârea atacată a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a legii speciale. În opinia acestora, este necesar ca atât interpretarea cât și soluționarea notificării să se facă în conformitate cu principiul voinței reale a părții, astfel încât se impune identificarea acestei voințe reale, astfel cum rezultă aceasta atât din notificare cât și din actele și susținerile părții din documentația anexă la notificare și cererile ulterioare.

Recurenții fac trimitere la dispozițiile art. 1, art. 2, art. 6 și art. 22 din Legea nr. 10/2001, arătând că, în mod evident, legiuitorul nu a condiționat dreptul notificatorului la restituire de formularea unei cereri de despăgubire formulată expres în cuprinsul notificării în cazul în care construcția inițială existentă pe teren a fost demolată de stat, neexistând nicio dispoziție expresă în acest sens; au făcut referire și la dispozițiile art. 22 alin. (4) din legea specială, susținând că o astfel de opțiune legislativă dovedește lipsa intenției legiuitorului de sancționare a notificatorului pentru o pretinsă descriere incompletă a obiectului pretențiilor.

Susțin că singura condiție cu referire la termenul de imobile se referă la obligația de formula cereri diferite dacă imobilele au adrese diferite, deci ceea ce contează în identificarea pretențiilor notificatorului este faptul indicării adresei/situării imobilului, o astfel de acțiune semnificând îndeplinirea condițiilor necesare și suficiente pentru ca imobilul, în sensul legii, adică terenul și cu accesoriile sale, să facă obiectul pretențiilor de despăgubire ale notificatorului. Astfel, recurenții-reclamanți arată că notificarea formulată cuprinde elementele strict obligatorii prevăzute de lege, formalismul excesiv al instanței neavând o bază legală suficientă în legislația națională pentru a conduce la anihilarea unui drept fundamental cum este dreptul de proprietate, sens în care invocă și hotărârea pronunțată în cauza Atanasiu și alții c. României.

Se mai susține de către recurenți și faptul că, verificând notificarea, se poate constata că aceasta este adresată prin executor judecătoresc, conform art. 22 alin. (3) din lege, solicitându-se restituirea prin despăgubiri a imobilului în sensul Legii nr. 10/2001, adică a terenului, care a aparținut autoarei reclamanților, conform actului de proprietate, expropriat prin Decretul nr. 217/1989 și arătându-se expres că terenul și construcția au fost dobândite prin vânzare-cumpărare și prin Sentința civilă nr. 6920/1981 imobilul a fost atribuit autoarei acestora. În dovedirea drepturilor lor, reclamanții arată că au depus ca anexe ale notificării documente care privesc și construcția demolată, intenția reală fiind aceea de a obține restituirea proprietății care a aparținut autorului lor.

Prin raportarea normei generale la caracterul special al acceptării succesiunii ca urmare a aplicabilității legii speciale, în opinia recurenților se poate concluziona că nici în cadrul legii speciale, odată acceptată moștenirea, nu este posibil ca aceasta să acționeze pro parte, acceptarea prin notificare consolidând calitatea de moștenitor pentru întreg bunul, nu numai pentru o parte a acestuia, așa încât notificarea privește întregul bun.

Se mai susține că măsura eliminării dreptului la restituirea contravalorii de piață a construcției este una disproporționată prin raportare la scopul urmărit și care în mod vădit contravine obligației statului român și autorităților sale administrative și judiciare de a asigura previzibilitatea (predictibilitatea) legii în sensul autonom al Convenției și al jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului; orice limitare a dreptului notificatorului pentru culpa în redactarea/omisiunea de explicitare a actului normativ de către stat, prin intermediul puterii legiuitoare, reprezintă o vădită încălcare a dreptului la accesibilitatea legii și o măsura disproporționata în raport de scopul urmărit prin reglementarea supusă interpretării instanței de judecată.

Arata că o astfel de situație reprezintă o încălcare a principiilor Convenției, de natură a afecta drepturi fundamentale, situație inacceptabilă într-un stat de drept, precum și o încălcare a Cartei Drepturilor Fundamentale ale Uniunii europene (art. 17 și art. 47 din Carta). Conform art. 11 din Constituție, statul român trebuie să execute cu bună-credință obligațiile care îi revin din tratatele la care este parte semnatară, iar prin raportare la art. 20 alin. (2) și 148 alin. (2) din Constituție, obligațiile internaționale în materia drepturilor fundamentale prevalează asupra oricărei norme sau interpretări interne de natură a limita drepturile fundamentale. Recurenții susțin că instanța de apel a interpretat și aplicat în mod greșit dispozițiile Legii nr. 10/2001, în special cele ale art. 22 alin. (2) și (5), considerând în mod nejustificat că reclamanții nu au formulat notificare în condițiile legii speciale și pentru construcție.

Recurenții-reclamanți arată că prin cererea precizatoare au completat cadrul procesual cu un capăt subsidiar, care arată ce înțelegeau să solicite, dacă restituirea în natură nu este posibilă, fără a înlătura primul petit al acțiunii, care nu se referea strict la teren. Recurenții solicită instanței să facă aplicarea dispozițiilor art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția europeană a Drepturilor Omului și ale art. 17 și 47 din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii europene, asigurând îndeplinirea obligațiilor de restituire a bunurilor preluate abuziv de către statul român. Susțin totodată, că legea specială trebuie să reprezinte o cale efectivă de realizare a scopului propus și anume restituirea imobilelor preluate abuziv, însă în prezent, acordarea de despăgubiri bănești nu este posibilă, întrucât această procedură a fost suspendată până în luna iulie 2012 și nu se poate ști dacă și când vor putea beneficia de aceasta despăgubire.

De asemenea, în prezent Fondul Proprietatea este epuizat, statul nemaiavând participație disponibilă în vederea convertirii în acțiuni pentru persoanele îndreptățite, astfel încât nici sub acest aspect nu pot beneficia de restituire. Arată că singura formă rămasă efectivă este aceea a acordării unor bunuri în compensare, sens în care solicită admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în sensul respingerii apelului Municipiului București, a admiterii apelului reclamanților cu consecința modificării sentinței pronunțate de tribunal în sensul acordării ca măsură reparatorie prin compensare a terenului în suprafața de 403,91 mp, situat în București, Aleea B., sector 3, identificat în raportul de expertiză întocmit în cauza pentru terenul situat în București, str. M., sector 3 și acordării de măsuri reparatorii pentru construcția demolată.

Analizând recursul formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente: Contrar susținerilor recurenților-reclamanți, instanța de apel a arătat motivele pentru care s-au înlăturat detaliat criticile formulate în apel, instanța pronunțând o hotărâre legală asupra căreia se poate realiza controlul judiciar. Motivarea hotărârii instanței de apel este clară, precisă, cuprinde argumente referitoare la aplicarea dispozițiilor legale în materie, răspunzând în fapt și în drept la toate pretențiile formulate. În materia imobilelor preluate în mod abuziv de statul comunist, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, legiuitorul intern a stabilit procedura legală în cadrul căreia persoanele îndreptățite pot fi cere măsuri.

Așa cum s-a reținut în etapa devolutivă a procesului, instanța nu poate dispune obligarea unității administrativ-teritoriale să atribuie un bun în compensare a cărui situație juridică nu este lămurită. Prin urmare, în absența terenului disponibil, în mod corect s-a statuat că nu se poate pune problema, în speță, a prevalenței compensării, singura modalitate de reparație fiind, în această situație, acordarea de despăgubiri în echivalent în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru imobilul teren în suprafață de 237 mp, situat în București, str. M., sector 3, imposibil de restituit în natură, despăgubirile limitându-se doar la imobilul teren întrucât pentru construcția demolată, s-au plătit despăgubiri în valoare de 59858,50 RON la data de 18 octombrie 1990. Este neîntemeiată susținerea recurenților potrivit căreia solicitarea de restituire cuprinsă în notificarea transmisă conform Legii nr. 10/2001, ar fi fost greșit interpretată.

Încercând să demonstreze o nesocotire a limitelor învestirii de către entitatea căreia i-a fost trimisă notificarea, reclamanții pretind că au cerut ca măsurile reparatorii să fie acordate nu numai pentru teren, ci și pentru construcția demolată. Potrivit art. 22 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, notificarea va cuprinde "denumirea și adresa persoanei notificate, elementele de identificare a persoanei îndreptățite, elementele de identificare a bunului imobil solicitat, precum și valoarea estimată a acestuia". Raportându-se la aceste dispoziții legale și la conținutul notificării, la acțiunea introductivă și la cererea completatoare a acțiunii, instanța de apel a stabilit în mod corect, față de mențiunea expresă a notificatorului, că acesta a solicitat doar acordarea de despăgubiri bănești pentru terenul în suprafață de 237 mp din str. M., sector 3, București.

Împrejurarea că în conținutul notificării se face referire la faptul că terenul și construcția au fost dobândite prin vânzare-cumpărare, că prin Sentința civilă nr. 6920/1981 imobilul a fost atribuit autoarei acestora, precum și faptul că au depus ca anexe ale notificării documente care privesc și construcția demolată și pentru care s-a primit o despăgubire bănească, nu poate avea semnificația pretinsă de recurenți decât cu încălcarea dispozițiilor art. 22 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 menționate anterior. Este vorba de asemenea, de eludarea prevederilor art. 22 alin. (1) din legea menționată, în condițiile în care imobilul-construcție nefiind solicitat prin notificare, s-ar admite discutarea pretențiilor asupra acestuia direct în instanță, cu nesocotirea astfel, a procedurii prealabile.

Rezultă că, în determinarea limitelor învestirii sub aspectul fondului măsurilor reparatorii și ulterior, în procedura judiciară, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a normelor de drept material incidente, acest motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. fiind neîntemeiat. Urmare a hotărârii Curții europene a Drepturilor Omului din cauza Atanasiu ș.a. împotriva României, circumstanțele factuale de natura celor din speță, nu impun un drept de restituire în natură, ci doar a unui drept de creanță valorificabil în condițiile legii speciale. Acest drept la despăgubire a fost recunoscut independent de nefuncționalitatea Fondului "Proprietatea". Prin cauza pilot s-a instituit în sarcina Statului român obligația de a adopta, într-un termen de 18 luni, măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 parag.

1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1. Stabilirea obligației Statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor prin amendarea mecanismului de restituire actual și instituirea de proceduri simplificate și eficiente (parag. 232) echivalează, în același timp, cu validarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001. Înalta Curte, pentru cele ce preced, reținând că dispozițiile legii au fost aplicate corespunzător situației de fapt reținută de instanța de apel, va respinge recursul în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții D.M., D.E., D.T. și D.M.A. împotriva Deciziei nr. 120 din data de 2 decembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 octombrie 2012. Procesat de GGC - NN