ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1326/2019

Asupra recursului civil de față, prin raportare la dispozițiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă la data de 22 februarie 2016, sub nr. x/2016, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâtele C. și D., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună:

- obligarea pârâtei C. să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul - apartament nr. x, situat în București, str. x, Corp B, compus din 2 camere, hol, bucătărie, baie, wc și culoar în suprafață utilă de 68,01 mp, reprezentând o cotă indiviză de 25,25 % din imobil și părțile de folosință comună și terenul în suprafață de 41,97 mp situat sub construcție și evacuarea de îndată a pârâtei din imobil;

- obligarea pârâtei D. să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul - apartament/garsoniera nr. 5 situat în București, str. x, compus din 1 cameră, bucătărie, vestibul și boxa pivniță în suprafață utilă de 27,45 m.p. reprezentând cota indiviză de 30,11 % din imobil și părțile de folosință comună și terenul în suprafață de 27,45 mp situat sub construcție și evacuarea de îndată a pârâtei din imobil;

- obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Prin Sentința civilă nr. 98 din 27 ianuarie 2017, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins excepția lipsei calității procesuale active, excepția lipsei calității procesuale pasive, excepția lipsei de interes; a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâtele C. și D., ca neîntemeiată și a obligat reclamanții să plătească pârâtei C. suma de 9.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței primei instanțe au formulat apel reclamanții A. și B., solicitând admiterea apelului, schimbarea în parte a Sentinței civile nr. 98 din 27 ianuarie 2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă și, pe cale de consecință, admiterea acțiunii introductive, astfel cum a fost formulată față de ambele intimate-pârâte C. și D.

Prin Decizia nr. 482A din 11 mai 2018, Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat apelul declarat de apelanții-reclamanți A. și B. împotriva sentinței civile nr. 98 din data de 27 ianuarie 2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă în contradictoriu cu intimatele-pârâte E., (moștenitoarea defunctei C.) și D., apelanții fiind obligați la plata cheltuielilor de judecată, către intimata E., în sumă de de 3.000 RON.

Împotriva Deciziei nr. 482 A din 11 mai 2018 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie au formulat recurs, în termen legal, reclamanții A. și B., fiind invocate motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. Recurenții au solicitat admiterea recursului, casarea Deciziei civile nr. 482 din 11 mai 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția III civilă și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, iar, în subsidiar, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii acțiunii formulate.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenții au invocat, în esență, următoarele critici:

Decizia atacată este nelegală, întrucât instanța de apel s-a limitat doar la introducerea în cauză a intimatei E., fără însă a observa că aceasta nu este proprietar al apartamentului nr. x din București, str. x și al terenului de sub construcție, de la aceeași adresa. Instanța nu a analizat Certificatul de calitate de moștenitor nr. 80 din 27 noiembrie 2017 emis de B.I.N. F. depus, la dosarul cauzei, de către intimata E., la penultimul termen, sub aspectul examinării existenței/inexistenței dreptului de proprietate al acesteia în legătură cu imobilul revendicat și, respectiv, a necesității constatării preferabilității titlului reclamanților, ca urmare a comparării titlurilor exhibate de părțile litigante, care provin de la autori diferiți.

Apreciază că Certificatul de calitate de moștenitor nr. 80 din 27 noiembrie 2017 al intimatei nu face dovada dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat, cu atât mai mult cu cât în cuprinsul acestuia la pct. I. "masa succesorala", nu sunt declarate bunuri imobile. Or, criticile formulate, în apel, vizau nelegalitatea hotărârii cu referire la faptul că toate actele existente la dosarul cauzei nu pot conduce nici măcar la aparența dreptului în favoarea E. Apreciază, astfel, că în aceste condiții, instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală și netemeinică.

În ceea ce privește soluția pronunțată în contradictoriu cu intimata D., recurenții susțin că, înaintea ultimului termen de judecată, au depus înscrisuri din care rezultă că și-au intabulat dreptul de proprietate asupra întregului imobil teren în suprafață de 400 mp, respectiv asupra celor 3 corpuri de clădire, inclusiv corpul C3 (garsoniera) deținut, fără drept, de D., respectiv: încheierea de intabulare nr. x din 13 martie 2018 emisă de OCPI - BCPI Sector 1 București, referitor la imobilul din București, str. x, extras de carte funciară referitor încheierea de intabulare x din 13 martie 2018 la imobilul din București, str. x, anexa 1 la Partea I a încheierii de Intabulare x din 13 martie 2018. Cu toate acestea, instanța de apel, în cuprinsul deciziei atacate, nu a procedat la analizarea acestor înscrisuri care făceau dovada dreptului lor proprietate asupra imobilului revendicat, în contextul în care intimata D. nu a făcut dovada că are intabulat pretinsul drept de proprietate, împrejurare care, în accepțiunea recurenților, atrage nelegalitatea deciziei atacate.

Printr-un alt motiv de recurs, reclamanții au arătat că instanța de apel a făcut o motivare superficială și lapidară, fără a fi examinate probele aflate la dosarul cauzei. Or, o hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă în motivarea sa argumentele pro și contra care au format, în fapt și în drept, convingerea instanței cu privire la soluția pronunțată, argumente care, în mod necesar, trebuie să se raporteze, pe de o parte, la susținerile, probele și apărările părților, iar, pe de altă parte, la dispozițiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecații. În cazul în care nu sunt respectate aceste exigențe, hotărârea este lipsită de suport probator și pronunțată cu nerespectarea prevederilor art. art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Apreciază că decizia recurată nu respectă aceste dispoziții procedurale, astfel încât neregularitatea semnalată atrage casare deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, în temeiul prevederilor art. 498 alin. (2) C. proc. civ.

O altă critică se referă la împrejurarea că instanța de apel a considerat că unicul temei de drept al acțiunii este art. 480 C. civ., fără ca pricina să fie examinată și din perspectiva aplicării prioritare a dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului, respectiv ale art. 1 din Protocolul nr. 1 care consfințește dreptul de proprietate.

Susțin recurenții că sunt titularii unui "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 și solicită a se observa că acțiunea în revendicare imobiliară, promovată de adevărații proprietari (recurenții - reclamanți), nu este condiționată de anularea actului de vânzare perfectat de către vânzătorul neproprietar, atât timp cât acțiunea în revendicare pe care au formulat-o derivă, direct, din existența dreptului lor de proprietate, fiind mijlocul de protecție a acestui drept. Astfel, este fără relevanță juridică împrejurarea că reclamanții sau autorul G. acestora "nu au contestat titlurile de proprietate ale intimatelor", aspect eronat reținut în cauză, dat fiind faptul că instanța de apel era datoare să compare titlurile părților litigante, mai precis titlurile autorilor de la care provin, urmare a faptului cu titlurile opuse provin de la autori diferiți.

Recurenții susțin că pârâtele D. și C. nu au fost de bună credință cu ocazia perfectării contractelor de vânzare-cumpărare, iar autorul lor (G.) nu a stat în pasivitate, ci a întreprins demersurile necesare pentru redobândirea bunului confiscat de stat, prin promovarea încă din anul 1996 a unei acțiuni în revendicare, acțiune ce a fost admisă, prin Decizia civilă nr. 489 din 20 septembrie 2000 a Curții de Apel București, hotărâre pronunțată anterior Legii nr. 10/2001).

Raportându-se la Decizia nr. 33/2008 a instanței supreme, pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii, recurenții opinează că instanța de apel și cea de fond erau ținute să analizeze dacă reclamanții se pot prevala de existența unui "bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a jurisprudenței Curții europene. Or, cu privire la aceasta problema de drept, instanțele nu au efectuat o analiză efectivă a cauzei, în conformitate cu statuările obligatorii ale Deciziei nr. 33/2008 și jurisprudența CEDO.

Cum prin Decizia nr. 33/2008 se recunoaște admisibilitatea acțiunii în revendicare și necesitatea analizării, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, măsura în care legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului, recurenții pretind că autorul lor, G. a obținut o hotărâre judecătorească, definitivă și irevocabilă, respectiv Decizia civilă nr. 489 din 20 septembrie 2000 pronunțată de Curtea de apel București, anterior apariției Legii nr. 10/2001, prin care s-a constatat, cu autoritate de lucru judecat, că imobilul a fost preluat fără titlu valabil, imobil care i-a fost restituit ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare, inclusiv cele două apartamente deținute de intimate. Solicită a se observa că, prin Decizia nr. 489 din 20 septembrie 2000 a Curții de Apel București, s-a stabilit că întregul imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil și nu doar o parte din acesta, adică fără apartamentul 6. În acest context consideră că este irelevant faptul că G. a renunțat la judecată față de C., nu și la dreptul dedus judecații, sens în care apreciază că apărările formulate, inițial, de C. trebuie cenzurate și eliminate.

Consideră că, în calitate de succesori cu titlu particular al întregului imobil, au la îndemâna acțiunea în revendicare, nefiind vorba despre nașterea unui nou drept de proprietate, ci de confirmarea cu efect retroactiv a celui anterior preluării abuzive de către stat, ceea ce înseamnă că, la data vânzării apartamentelor către intimatele-pârâte, imobilele litigioase se aflau în patrimoniul autorului lor, G.

Cum un imobilul preluat fără titlu constituie un "bun" în sensul Convenției, art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, recurenții apreciază că hotărârea prin care a fost constatată preluarea nelegală a bunului de către stat are ca efect recunoașterea, în mod indirect și cu efect retroactiv, a dreptului de proprietate al autorului lor și, implicit, a dreptului lor de proprietate, în calitate de succesori cu titlu de particular asupra imobilului litigios. Împrejurarea că dreptul de proprietate al autorului lor, G., asupra apartamentelor în discuție a fost recunoscut, în mod direct și explicit prin Decizia nr. 489/2000 a C.A.B. secția III civilă, definitivă și irevocabilă, anterioară apariției Legii nr. 10/2001, acest lucru conduce la concluzia că reclamanții dețin un "bun" în patrimoniul lor, în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, aspect care însă nu a fost analizat de instanța de apel.

Evocând hotărârea pronunțată în cauza Atanasiu și alții contra României, prin care Curtea europeană a stabilit că reclamanții se pot prevala de existența unui "bun actual" în patrimoniul lor doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă, recurenții arată că dețin Decizia civilă nr. 489 din 20 septembrie 2000 a Curții de Apel București prin care instanțele i-au recunoscut autorului lor, G., cu efect retroactiv, calitatea de proprietar și au admis acțiune în revendicare, dar și de Decizia civilă nr. 646/2009 a Curții de Apel București, prin care s-a constatat că între reclamanți și G. a intervenit vânzarea-cumpărarea imobilului litigios.

Pretinzând că în patrimoniul lor exista un "bun", în sensul Convenției europene, recurenții apreciază că instanța de apel trebuia sa efectueze compararea titlurilor de proprietare și să constate că titlul lor derivă de la adevăratul proprietar, în timp ce titlul intimatei D. provine de la un neproprietar, ceea ce denotă că titlul lor este preferabil, fiind mai caracterizat. Totodată opinează că și omisiunea instanței cu privire la analiza efectivă a înscrisurilor din dosarul cauzei care dovedesc precaritatea titlului asupra imobilului deținut de E., față de dreptul lor de proprietate care a fost intabulat în cartea funciară asupra Corp C3 (garsonieră), a condus la pronunțarea unei hotărâri nelegale.

Prin întâmpinare, intimata E. a solicitat respingerea recursului și obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată. A arătat că instanța de apel a statuat corect asupra faptului că legea specială are prioritate, reținând că nu s-a formulat acțiune pentru constatare nulității contractelor încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, în condițiile și termenul de prescripție reglementat de art. 45 din Legea nr. 10/2001.

Prin întâmpinare, intimata D. a solicitat respingerea recursului, arătând că nu pot fi încadrate în motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. criticile formulate de recurenți și că aceștia nu au probat că au intabulat dreptul lor de proprietate asupra apartamentului care se află în proprietatea sa.

Învestită cu soluționarea cererii de recurs, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului și, constatându-se că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., completul filtru a dispus comunicarea acestuia, pentru ca părțile să își exprime punctele de vedere, astfel cum prevăd dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ., nefiind formulate puncte de vedere la raport.

Înalta Curte a constatat că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și, reținând dispozițiile art. 493 alin. (5) și (6) și art. 493 alin. (7) C. proc. civ., a dispus admiterea în principiu a recursului declarat și a fixat termen de judecată în fond, la 30 mai 2019, în ședință publică.

Sintetizând criticile de nelegalitate din cererea de recurs, susceptibile de încadrare în cazurile de casare prevăzute de art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ. și examinând hotărârea atacată, în raport de dispozițiile legale de drept intern și reglementările europene, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamanții A. și B. pentru considerentele care succed:

Reclamanții au invocat nelegalitatea deciziei atacate, întrucât hotărârea pronunțată de instanța de apel nu respectă dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., care se referă la exigențele motivării, ca element esențial de validitate a hotărârilor judecătorești, precum și articolul 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care se referă la necesitatea examinării cererii pe cale judiciară.

Critica recurenților, deși este susceptibilă de încadrare în motivul de recurs înscris în art. 488 pct. 6 C. proc. civ., care se referă la ipoteza în care "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei", nu este întemeiată și nu atrage casare deciziei atacate.

Examinând acest motiv de recurs, Înalta Curte are în vedere, în exercitarea controlului judiciar, că instanța de apel conform art. 477 C. proc. civ. trebuie să verifice, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță.

Într-adevăr, obligația instanței de a menționa, în mod expres și explicit, în considerentele hotărârii pronunțate, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței în soluția pronunțată, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților apare ca esențială din perspectiva dispozițiilor articolului 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., constituind un procedeu apt să înlăture orice arbitrariu, să convingă părțile din litigiu de temeinicia și legalitatea unei decizii, în sfârșit, să facă posibilă exercitarea controlului judecătoresc.

Cu toate acestea, obligația de motivare a hotărârii trebuie înțeleasă ca un silogism judiciar de natură a explica și fundamenta hotărârea pronunțată, însă nu poate avea semnificația unui răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, ci o expunere a argumentelor care demonstrează raționamentul judiciar al instanței și, care, prin conținutul lor, sunt susceptibile să fundamenteze soluția pronunțată. Astfel, obligația de motivare nu reclamă și obligația de a răspunde detaliat fiecărui argument invocat de părți, în considerarea uneia și aceleiași cereri, a unuia și aceluiași motiv de apel (Hotărârea Van de Hurc contra Olanda, Hotărârea Beian contra României).

Or, în cauză, se constată că instanța de apel a examinat motivele de apel formulate de reclamanți, apărările și susținerile părților în litigiu, instanța de prim control judiciar arătând, în contextul soluției legale, de respingere pe fond a acțiunii în revendicare, care este legea aplicabilă și modalitatea în care norma legală se aplică situației juridice stabilită în privința imobilelor litigioase și care sunt criteriile de soluționare a acțiunii în revendicare.

Prin urmare, după cum s-a arătat, hotărârea instanței de apel a fost motivată, sub toate aspectele cu a căror analiză instanța a fost legal învestită, fiind realizat un examen propriu al criticilor invocate prin cerea de apel, dar și o examinare reală și efectivă a elementele esențiale care i-au fost supuse verificării, modalitate în care se poate aprecia că cererea reclamanților, soluționată prin hotărârea atacată, respectă dreptul de acces liber la justiție și dreptul la un proces echitabil, garantate de articolul 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Așa fiind, constatându-se că decizia atacată cu recurs cuprinde motivele de fapt și de drept reținute de instanța de apel la adoptarea soluției, reiese că verificarea temeiniciei și legalității soluției primei instanțe, prin prisma criticilor formulate de apelanții - reclamanți, s-a efectuat cu respectarea exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., fiind evidentă justețea soluției adoptate, prin motivele arătate.

În realitate, nemulțumirea recurenților este legată de modalitatea de soluționare a acțiunii în revendicare, în contextul în care aceștia pretind că intimata E. nu deține niciun titlu asupra imobilului revendicat, iar în raport cu intimata D. susțin că au un "bun" în sensul Convenției europene și că titlul lor este preferabil celui deținut de intimată. Or, aceste aspecte, care aduc în discuție verificarea și compararea titlurilor de proprietate pe care părțile și le opun reciproc, nu reprezintă critici care ar putea fi examinate din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., ci chestiuni care vor face obiectul următorului motiv de recurs, susceptibil de încadrare în art. 488 pct. 8 C. proc. civ., în cadrul căruia va fi analizată această susținere.

Astfel, reclamanții au criticat decizia atacată sub aspectul modului în care, cu ocazia soluționării acțiunii în revendicare, instanțele au realizat compararea titlurilor exhibate de părțile litigante. Recurenții au pretins că dețin în patrimoniu lor un "bun" în sensul Convenției europene, astfel încât instanțele trebuiau să dea prevalență titlului lor de proprietate cu ocazia soluționării acțiunii în revendicare.

Critica recurenților, deși susceptibilă de încadrare în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu este întemeiată și nu poate conduce la modificarea deciziei atacată.

Din perspectiva examinării acestui motiv de nelegalitate, contrar susținerilor reclamanților, Înalta Curte reține că acțiunea în revendicare, având ca temei juridic dispozițiile dreptului comun, înscrise în art. 563 C. civ. și urm. C. civ. și art. 1 Protocolul 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, a fost corect examinată de instanțele de fond, pe baza regulilor clasice de comparare a titlurilor, după ce au fost analizate titlurilor pe care părțile și le-au opus reciproc

În privința titlului reclamanților, instanța de apel a avut în vedere Decizia civilă nr. 646/A/2009, prin care Curtea de Apel București, secția a III-a civilă a constatat că între reclamanții, în calitate de cumpărători și numitul G., în calitate de vânzător, a intervenit vânzarea-cumpărarea imobilului compus din teren, în suprafață de 400 mp (488,3 mp din măsurători) și 3 (trei) corpuri de clădire situat în București, str. x (fost str. x), instanța reținând, în considerentele acestei decizii, că, prin Antecontractul de vânzare-cumpărare nr. x din 19 mai 2008, G. s-a obligat să vândă imobilul menționat în dispozitivul Deciziei civile nr. 489/A/2000 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă.

Astfel, prin Decizia civilă nr. 489/A/2000, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, stabilind că imobilul teren și construcții din str. x (fosta str. x) a trecut în proprietatea statului, prin decretul nr. 92/1951, fără titlu valabil, a admis acțiunea în revendicare formulată de G. (autorul reclamanților), obligând pârâții Consiliul General al Municipiului București și SC H. SA să lase reclamantului G. în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în str. x (fost str. x), compus din teren, în suprafață de 400 mp și trei corpuri de clădire, cu excepția apartamentului nr. x, situat la aceeași adresă corp B, proprietatea pârâtei C.

a. Relativ la titlul exhibat de pârâta C., decedată în cursul judecății și a cărei moștenitoare este E., instanțele de fond au avut în vedere Contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 28 iulie 1997 prin care aceasta a cumpărat, în baza Legii nr. 112/1996, apartamentul nr. x, situat în București.

Prin urmare, chiar dacă relativ la imobilului teren și construcții din str. x (fosta str. x), prin hotărâre judecătorească s-a constatat că bunul a fost trecut în proprietatea statului, prin Decretul nr. 92/1951, fără titlu valabil, Înalta Curte reține că acest lucru nu atrage, după sine și în mod automat, un drept la restituire în natură a bunului respectiv. Cert este că, în speță, autorului reclamanților nu i s-a recunoscut, de către instanțele judecătorești sau de către autoritățile administrative, dreptul de a i se restitui, în natură, apartamentul nr. x, proprietatea pârâtei-defuncte C.

Cum Decizia civilă nr. 489/A/2000 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă (prin care a fost soluționată acțiunea în revendicarea formulată de G. este opozabilă recurenților, în calitate de succesori cu titlu particular) și având în vedere efectele Deciziei civile nr. 646/A/2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, evocată de recurenți în justificarea dreptului lor de proprietate, rezultă că, în circumstanțele arătate, instanțele de fond și de apel au reținut corect că reclamanții nu sunt beneficiarii unui "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, relativ la apartamentul nr. x, proprietatea intimatei E., moștenitoare a defunctei pârâte C. În acest context reiese că acțiunea reclamanților privind revendicarea apartamentului nr. x a fost corect respinsă, ca neîntemeiată.

Din această perspectivă, se vădesc a fi nefondate și alegațiile recurenților potrivit cărora intimata E. nu ar fi făcut dovada calității sale de moștenitoare a defunctei C. și a împrejurării că apartamentul nr. x de la adresa sus menționată ar fi intrat în patrimoniul acesteia.

Cum în cauză, pe parcursul judecării litigiului desfășurat în faza apelului, a intervenit decesul pârâtei C., curtea de apel a dispus, la termenul de judecată din 19 ianuarie 2018, introducerea în cauză a moștenitorilor defunctei în vederea continuării judecății. Astfel, în raport de Certificatul de calitate de moștenitor nr. 80 din 27 noiembrie 2017 care stabilește calitatea și întinderea drepturilor moștenitorilor legali și testamentari, instanța a dispus introducerea în cauză a intimatei E., în calitate de moștenitor testamentar și legatar universal al defunctei C., căreia i-a revenit întreaga masă succesorală de pe urma defunctei. Mai mult chiar, Certificatul de moștenitor suplimentar nr. 77 din 7 august 2018, eliberat în Dosarul succesoral nr. x/2017, înregistrat ca urmare a decesului defunctei C., certifică faptul că din masa succesorală face parte și apartamentul nr. x situat în București, str. x, Corp B, imobil intabulat în CF nr. x-C2-U1 A a localității București. Cum intimata E. a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. x prin moștenire testamentară, reiese că susținerile recurenților, relativ la transmiterea proprietății către această intimată, se vădesc a fi nefondate.

b. În privința acțiunii în revendicare formulată împotriva pârâtei D., intimata-pârâtă s-a opus prevalat de Contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 20 aprilie 2000 prin care a achiziționat, în baza Legii nr. 112/1995, apartamentul nr. x situat în București, str. x, corp A.

Întrucât ambele părți litigante au opus câte un titlu de proprietate pentru același imobil, instanțele de fond și de apel au avut în vedere judicios dezlegările obligatorii ale Deciziei nr. 33/2008 în soluționarea recursului în interesul legii, în cuprinsul căreia instanța supremă a statuat, printre altele, și în privința soluționării neconcordanței dintre dispozițiile din dreptul intern și dispozițiile convenționale în materia revendicării imobilelor preluate abuziv. Astfel, în cuprinsul Deciziei de îndrumare nr. x/2008, se reține că existența Legii nr. 10/2001 nu exclude de plano, în toate situațiile, posibilitatea formulării unei acțiuni în revendicare, în măsura în care reclamantul se prevalează de un "bun actual" în sensul normei europene, ipoteză în care trebuie să i se asigure accesul la justiție. Instanța supremă consideră însă, că "este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și, dacă, admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit ori securității raporturilor juridice".

Ținând cont de raționamentul judiciar expus în considerentele deciziei pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii, instanța de apel a procedat judicios la examinarea, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, a modalității în care a fost soluționată acțiunea în revendicare, sens în care a procedat la verificarea împrejurării dacă - în raport de titlul exhibat - reclamanții, precum și pârâta D. dețin un "bun" în patrimoniul lor, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană.

Cum, în urma stabilirii situației de fapt, instanțele au concluzionat - în contextul actual al jurisprudenței europene - că ambele părți litigante se bucură de existența în patrimoniul lor a unui "bun actual" în sensul Convenției europene, în mod corect s-a avut în vedere că, edificator în soluționarea acțiunii în revendicare ce formează obiectul prezentului dosar sunt criteriile indicate în Decizia nr. 33/2008 dată în soluționarea recursului în interesul legii cu privire la admisibilitatea acțiunii în revendicare.

Trebuie remarcat faptul că protecția pe care o oferă articolul 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție este acordată proprietarului pentru "bunurile sale", protecție care se referă, în genere, la proprietar fără a face distincție între modul în care proprietatea a fost dobândită, singura precizare fiind cea în legătură cu legalitatea dobândirii.

În cauză, reclamanții s-au prevalat, în susținerea acțiunii în revendicare, de efectele Deciziei civile nr. 646/A/2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și ale Deciziei civile nr. 489/A/2000 pronunțată de aceeași instanță.

În legătură cu aceste hotărâri judecătorești se impune a se sublinia faptul că, relativitatea efectelor obligatorii și a lucrului judecat ale unei hotărâri judecătorești nu antrenează consecința inopozabilității actului jurisdicțional față de terți, care, întocmai ca și în cazul convențiilor, nu pot nega situația juridică născută din existența unei hotărâri judecătorești, ca fapt juridic. Aceștia sunt ținuți să respecte rezultatul dezbaterilor judiciare, chiar dacă nu au participat la acestea, dar pot să demonstreze, în justiție, contrariul.

Din perspectiva naturii probatorii a puterii lucrului judecat, dacă în relația dintre părțile procesului, prezumția de lucru judecat are valoare absolută, irefragabilă, neputând fi primită nicio dovadă împotriva ei, în ceea ce-i privește pe terți, opunerea hotărârii judecătorești, ca mijloc de probă și sub aspectul efectelor substanțiale pe care le va produce, nu va însemna însă și posibilitatea invocării obligativității acestor efecte față de ei, astfel încât să nu le poată combate în cadrul unui nou proces.

Pentru terți, prezumția de lucru judecat are valoare relativă, ei putând face dovada contrară celor stabilite printr-o hotărâre judecătorească pronunțată într-un litigiu la care nu au participat.

În concluzie, față de toate aceste argumente, în materia drepturilor reale, care se dispută în cauza de față, hotărârile invocate de reclamanți, prin care se constată existența dreptului de proprietate în patrimoniul acestora, pot fi opuse pârâtei D., dar nu într-o manieră incontestabilă, aceasta din urmă având posibilitatea să combată cele tranșate în litigiile în care nu a fost parte.

La momentul obținerii hotărârii judecătorești de către reclamanți, dar și de către autorul acestora, G., intimata avea perfectat Contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 20 aprilie 2000, astfel încât, hotărârile judecătorești exhibate de recurenții-reclamanți în prezenta cauză au un caracter relativ față de intimata-pârâtă, care nu a participat în respectivele litigii, aceasta având posibilitatea de a le combate din punct de vedere juridic cu ocazia soluționării prezentei acțiuni în revendicare. În acest sens a și procedat pârâta-intimată D., în raport cu care cele două hotărâri judecătorești nu reprezintă titlu de recunoaștere a dreptului de proprietate deținut de către reclamanți.

Ca atare, verificările specifice stabilirii dreptului de proprietate în favoarea uneia sau alteia dintre părțile care își dispută acest drept nu se pot realiza decât în cadrul acțiunii în revendicare, care formează obiectul cauzei de față

Astfel, specific soluționării acțiunii în revendicare, întemeiate pe dispozițiile art. 563 C. civ., este procedeul comparării titlurilor invocate de părți, având câștig de cauză partea al cărei drept este preferabil.

Situația premisă de la care s-a pornit în soluționarea acțiunii în revendicare dedusă judecății a fost tocmai valabilitatea titlurilor de proprietate pe care părțile și le-au opus reciproc relativ la bunul revendicat, impunându-se, astfel, compararea titlurilor exhibate în cauză, cum corect a procedat instanța de apel.

Astfel, operațiunea de comparare a titlurilor trebuie însă realizată din perspectiva Deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, procedeu judiciar necesar de vreme ce, după cum deja s-a arătat, reclamanții au un "bun" în sensul Convenției ce se impune a fi comparat cu titlul pârâtei, scopul acestei operațiuni fiind acela de a verifica dacă și în ce măsură - printr-o eventuală admitere a acțiunii în revendicare - s-ar aduce atingere dreptului de proprietate al acesteia din urmă sau securității circuitului civil.

Sub acest aspect trebuie subliniat că, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că exigențele art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și al cumpărătorului de bună-credință. Ideea reținută în jurisprudența instanței de contencios european, este aceea că încercarea instanțelor de atenuare a consecințelor anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de fostul regim comunist nu trebuie să creeze noi neajunsuri disproporționate, iar persoanele care și-au dobândit cu bună-credință bunurile nu trebuie să fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri (cauza Raicu contra României).

Se observă că instanța europeană a stabilit că exigențele art. 1 Protocol 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și al cumpărătorului de bună credință. Ca urmare, niciunul dintre aceștia nu poate fi lipsit de proprietate decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

În cauză atât reclamanții, cât și pârâta D. se prevalează de titluri de proprietate valabile, aspect care reclamă analiza comparativă a situației juridice a părților litigante.

Valabilitatea titlului de proprietate a pârâtei - chiriaș cumpărător a imobilului litigios în baza Legii nr. 112/1998 - nu poate fi pusă la îndoială, de vreme ce, Contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 20 aprilie 2000, al cărui beneficiar este pârâta D. (precum și Contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 28 iulie 1997, al cărui beneficiar este E., moștenitoarea defunctei C.) nu a fost contestat și anulat înlăuntrul termenului de prescripție prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. În atare condiții, valabilitatea titlului, opus recurenților, a fost consolidat, prin expirarea termenului de prescripție extinctivă a dreptului material la acțiunea în declararea nulității acestora, motiv pentru care acestea se pot prevala de un "bun actual", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1

Cum dreptul de proprietate al pârâta D. s-a consolidat, pârâta-intimată deținând, în accepțiunea Convenției, un "bun" în patrimoniul său care o îndreptățește să păstreze posesia asupra imobilului achiziționat în baza Legii nr. 112/1998, drept garanție a respectării principiului securității raporturilor juridice. În atare situație, cât privește compararea titlurilor de proprietate, în mod corect instanțele de fond au stabilit prevalența titlului subdobânditorului de bună credință, respingând acțiunea în revendicare formulată de reclamanți.

Sub acest aspect, este de subliniat că instanța supremă a reținut în cuprinsul deciziei în interesul legii nr. 33/2008, relativ la respectarea principiului bazat pe securitatea raporturilor juridice, că "dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe, garantat de art. 6 alin. (1) din Convenție, trebuie interpretat în lumina preambulului acesteia, care enunță preeminența dreptului ca element de patrimoniu comun statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care înseamnă, între altele, că o soluție definitivă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată (Cauza Brumărescu contra României, paragraful 61). Din cauza inconsecvenței și deficiențelor legislative, precum și a eventualelor litigii anterior soluționate, nu este exclus ca într-o astfel de acțiune în revendicare ambele părți să se poată prevala de existența unui bun în sensul Convenției, instanțele fiind puse în situația de a da preferabilitate unuia în detrimentul celuilalt, cu observarea, în același timp, a principiului securității raporturilor juridice. În atare situație, soluția ar avea efectul privării uneia dintre părți de un bun în sensul Convenției, ceea ce va însemna ca nu statul să suporte consecințele adoptării unor norme legale neconforme cu Convenția, ci un particular".

Pretinzând ignorarea dreptului lor de proprietate, recurenții au invocat, subsumat criticilor de nelegalitate, lipsa bunei credințe a intimatelor în perfectarea contractelor de vânzare-cumpărare și stabilirea greșită a prevalenței titlului acestora în soluționarea acțiunii în revendicare, atât timp cât dreptul de proprietate al pârâtelor este fondat pe un titlu viciat.

În contextul cadrului procesual cu care instanța este învestită în dosarul pendinte, este lipsit de relevanță juridică argumentul recurenților prin care încearcă a contura reaua-credință a intimatelor la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare și nu este de natură a anihila forța juridică a titlului intimatelor, atât timp cât buna sau reaua-credință prezintă relevanță numai în cazul unei acțiuni în constatarea nulității contractelor respective, în raport de prevederile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Edificator în soluționarea acțiunii în revendicare, ce formează obiectul prezentului dosar, sunt criteriile indicate în decizia dată în recursul în interesul legii cu privire la admisibilitatea cererii în revendicare, care au fost deja examinate.

Nici critica recurenților, potrivit căreia titlul lor de proprietate ar fi preferabil, întrucât au îndeplinit cerințele de publicitate imobiliară, nu poate fi primită. Astfel cum susțin și recurenții, titlurile de proprietate opuse de părți nu provin de la același autor, astfel încât este lipsită de relevanță împrejurarea potrivit căreia recurenții ar fi îndeplinit formalitățile de publicitate imobiliară, de vreme ce criteriul de preferabilitate al părții care a îndeplinit prima formalitățile de publicitate imobiliară, pentru opozabilitatea dreptului său față de terți, se ridică doar în ipoteza în care titlurile provin de la același autor, ipoteză care nu se regăsește în cauză.

În ceea ce privește susținerile referitoare la lipsa de imparțialitate a judecătorilor din apel, invocată de recurenți în legătură cu modalitatea în care au gestionat desfășurarea dezbaterilor, aceasta nu poate fi dedusă din simpla relatare a părții pretins vătămate, ci trebuie să rezulte din acte sau fapte concrete ale judecătorilor, săvârșite în timpul instrumentării procesului, privit în ansamblul său, care să creeze o suspiciune rezonabilă asupra nepărtinirii acestora în judecarea cauzei. În cauză, însă, la termenul de judecată din 20 aprilie 2018, instanța de apel a pus în discuția părților solicitarea intimatei E. privind încuviințarea probei cu înscrisuri. După încuviințarea probei, dezbaterile au fost închise, în condițiile art. 394 C. proc. civ., instanța acordând cuvântul în susținerea și combaterea apelului. Or, dacă atitudinea judecătorilor, în ceea ce privește tratamentul procesual acordat părților, ar fi fost de natură să creeze o îndoială legitimă în legătură cu imparțialitatea acestora, recurenții ar fi avut posibilitatea formulării unei cereri de recuzare în condițiile art. 42 C. proc. civ., sens în care aceștia nu au procedat. În consecință, nici această critică nu va fost primită de prezenta instanță.

În concluzie, față de considerentele arătate, constatând netemeinicia criticilor formulate și corecta soluționare a acțiunii în revendicare în raportat de dispozițiile art. 563 C. civ. și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamanții A. și B., conform dispozițiilor art. 496 C. proc. civ.

Reținând culpa procedurală a recurenților, în temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ. aceștia vor fi obligați să plătească intimatei-pârâte E. suma de 4.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată (onorariu de avocat) în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamanții A. și B. împotriva Deciziei nr. 482 A din 11 mai 2018 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă pe recurenți la plata sumei de 4.500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs, către intimata - pârâtă E.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 iunie 2019.

GGC - LM