ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 950/2017

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 950/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Decizia nr. 950/2017

Asupra

recursului de față constată următoarele:

Fondul

și hotărârea instanței de fond în primul ciclu procesual:

Prin sentința civilă nr. 1046

din 16 iunie 2010, pronunțată în Dosarul nr. x/3/2008, Tribunalului

București, secția a III-a civilă, a admis excepția lipsei

calității procesuale active a reclamanților și a respins

acțiunea formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F. în

contradictoriu cu pârâta-reclamantă G., și pârâții H., I., J., K.,

L., M., N., O., P., R., S., T., U., V., X., Z., Y., Municipiul București

prin primarul general și cu chemații în garanție Statul Român

prin A.A., Municipiul București prin primar general, și B.B.

Instanța

de fond a reținut următoarele:

Prin cererea

înregistrată la data de 11 iunie 2008, sub nr. x/3/2008, reclamanții

au solicitat instanței să dispună, constatând că preluarea

imobilelor în litigiu s-a efectuat fără titlu valabil, obligarea pârâților

să le predea în deplină proprietate și posesie apartamentele

deținute, după cum urmează: pârâtul H. - apartamentul nr. 1

situat în București, compus din două camere și dependințe

în suprafață de 54,46 mp și 62,10 mp cota de teren în

folosință; pârâta I. - apartamentul nr. 5 situat în București,

compus din trei camere și dependințe în suprafață de 48,28

mp cota indiviză de 7,2% din suprafața de folosință

comună a imobilului, precum și cota indiviză de teren de 45 mp;

pârâții J. și K. - apartamentul nr. 8 situat în București,

compus din două camere, baie, bucătărie, debara, birou, dormitor

în suprafață de 53,60 mp împreună cu dreptul de coproprietate

asupra părților și dependințelor comune și terenul

aferent în cota indiviză în folosință în suprafață de

39 mp; pârâtul L. - apartamentul nr. 10 situat în București,; pârâta M.

apartamentul nr. 4 situat în București, compus din vestibul, hol, camera,

baie, bucătărie în suprafață de 36,07 mp și 15,08 mp

cotă de teren în folosință și cota indiviză din

folosința comună a imobilului de 15,79%; pârâtul N. - apartamentul nr.

6 situat în București, compus din vestibul, hol, camera, baie,

bucătărie în suprafață de 63,57 mp și 27,55 mp cota de

teren în folosință; pârâții O. și C.C. - apartamentul nr. 7

situat în București, compus din două camere și dependințe

în suprafață de 52,72 mp și cota indiviză de 2,72% din

suprafața de folosință comună a imobilului, precum și

cota indiviză de teren de 29,51 mp; pârâta D.D. - apartamentul nr. 9

situat în București, compus din vestibul, hol, două camere, baie,

bucătărie în suprafață de 28,10 mp și cota

indiviză de 12,18 mp din suprafața de folosință comună

a imobilului, precum și cota indiviză de teren de 6,98% mp; pârâta V.

- apartamentul nr. 13 (mansarda imobilului) situat în București, în

suprafață totală de 45,32 mp, cota de folosință

comună de 2,28% și cota indiviză de teren de 24,73 mp; pârâta G.

- partea sa din mansarda imobilului situat în București,; pârâtul X. -

partea sa din apartamentul nr. 13 (mansarda imobilului) situat în

București, în suprafață totală de 45,32 mp, cota de

folosință comună de 2,28% și cota indiviză de teren de

24,73 mp.

În motivarea

acțiunii, reclamanții au precizat că la data de 12 noiembrie 2001

au formulat notificarea nr. 3535 în baza Legii nr. 10/2001, în calitate de

moștenitori ai autoarei lor B., pe care au adresat-o pârâtei Primăria

Municipiului București, în vederea restituirii în natură a imobilelor

preluate de Stat în mod abuziv, compuse din clădiri cu apartamente de

locuit și a Cinematografului x din București.

S-a

arătat că în prezent, o parte din apartamentele de la această

adresă sunt libere, fiind ocupate de chiriași și nu fac obiectul

prezentei acțiuni, iar restul apartamentelor sunt vândute în baza Legii

nr. 4/1973 (apartamentele 1, 5, 8 și 10) sau în baza Legii nr. 112/1995

(apartamentele 4, 6, 7, 9 și mansarda) și că doar apartamentele

vândute în baza celor două legi fac obiectul prezentei acțiuni.

Cu privire la

dovada dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, reclamanții au

invocat: contractul de vânzare-cumpărare încheiat în data de 13 octombrie 1887,

prin care E.E., tatăl B. a dobândit o suprafață de teren pe Bd.

x în suprafață de 600 mp, actul de împărțeală

autentificat din 19 mai 1923; autorizația de construire nr. 130 G. din 10

iunie 1926 emisă de Primăria Orașului București în baza

căreia s-au edificat în spatele corpului de clădiri de apartamente localul

Cinematografului x; procesul verbal din 25 iunie 1943, întocmit în dosarul

Comisiei pentru înființarea cărților funciare din 1940 prin care

se înscrie pe numele B., dr. F.F. dreptul de proprietate asupra unei

suprafețe de 1.525 mp la adresa Bd. x și actele de preluare de

către stat respectiv Decretul nr. 303/1948 și Decretul nr. 92/1950 -

Poziția 524, prin care au fost preluate de la G.G. și H.H., 69

apartamente București.

Cu privire la

dobândirea de către pârâți a imobilelor în litigiu, reclamanții

au arătat că: H. a dobândit apartamentul nr. 1 în baza contractului

de vânzare-cumpărare din 30 august 2006 autentificat la B.N.P., I.I.,

primul dobânditor de la Stat al apartamentului nr. 1 fiind J.J. care a

cumpărat acest apartament în baza Legii nr. 4/1973; I. a dobândit

apartamentul nr. 5 conform contractului de vânzare-cumpărare din 1974,

apartamentul fiind dobândit în baza Legii nr. 4/1973; J. și K. au dobândit

apartamentul nr. 8 în baza contractului de vânzare-cumpărare din 2004 emis

de B.N.P., K.K., primul dobânditor al apartamentului fiind L.L. care a

cumpărat acest apartament în baza Legii nr. 4/1973; L. a dobândit apartamentul

nr. 10 în baza Legii nr. 4/1973; M. a dobândit apartamentul nr. 4 conform Legii

nr. 112/1995 cu contractul de vânzare-cumpărare din 26 mai 2000 emis de SC

M.M. SA; N. a dobândit apartamentul nr. 6 conform Legii nr. 112/1995 cu

contractul de vânzare-cumpărare din 15 octombrie 1999 emis de SC M.M. SA; O.

și C.C. au dobândit apartamentul nr. 7 conform contractului de

vânzare-cumpărare din 02 decembrie 2004 emis de B.N.P., N.N. iar primul

dobânditor de la Stat al apartamentului a fost O.O., în baza Legii nr. 112/1995,

contract de vânzare-cumpărare din 1999; D.D. a dobândit apartamentul nr. 9

în baza Legii nr. 112/1995 cu contractul de vânzare-cumpărare din 1999

emis de SC M.M. SA; V. a dobândit o parte din mansarda imobilului în baza Legii

nr. 112/1995 conform contractului de vânzare-cumpărare din 2003; X. a

dobândit o parte din mansarda imobilului în baza Legii nr. 112/1995, conform

contractului de vânzare-cumpărare din 2003; G. a dobândit o parte din

mansarda imobilului în baza Legii nr. 112/1995 conform contractului de

vânzare-cumpărare din 2003.

În drept,

acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., art.

6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, art. 1 din Protocolul 1 la Convenția pentru

apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

Pârâții N.,

I., Z. și Y. au depus întâmpinare solicitând respingerea acțiunii

și cerere de chemare în garanție a Statului Român prin A.A. și a

Municipiului București prin primarul general, solicitând obligarea

acestora la despăgubiri în ipoteza în care vor fi evinși prin

admiterea acțiunii reclamanților. Chematul în garanție

Municipiul București a formulat la rândul său cerere de chemare în

garanție a A.A. Pârâtul H. a formulat cerere de chemare în garanție a

numitului B.B., solicitând instanței ca, în cazul admiterii acțiunii

reclamanților, acesta să fie obligat la plata despăgubirilor

către pârât, în temeiul obligațiilor ce revin vânzătorului în

cadrul unui contract de vânzare-cumpărare, conform art. 1336, 1337, 1340

și 1341 C. civ. și art. 60-63 C. proc. civ.

La 26

noiembrie 2008 reclamanții și-au modificat cererea de chemare în

judecată, în sensul că înțeleg să se judece cu numiții

Z. și Y. în calitate de pârâți, pentru apartamentul nr. 10.

Pârâții V.

și X. au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepția

inadmisibilității acțiunii, excepția

prematurității, și excepția prescripției dreptului la

acțiune.

Pârâta M. a

formulat întâmpinare, invocând excepția lipsei calității

procesuale active și pasive, excepția prematurității

cererii și excepția inadmisibilității cererii de chemare în

judecată, solicitând respingerea acțiunii și cerere de chemare

în garanție a Statului Român prin A.A. și a Municipiului

București prin primarul general.

În ședința

publică din 30 septembrie 2009, tribunalul a luat act de decesul pârâtului

C.C. și a dispus introducerea în cauză a moștenitorilor

acestuia, respectiv O., P., R., S. și T.

Asupra

excepției lipsei calității procesuale active, tribunalul

reține următoarele:

Imobilul în

litigiu a fost proprietatea autorului reclamanților, numita B., care l-a

dobândit prin actul de împărțeală autentificat din 19 mai 1923,

fiind înscris în cartea funciară din 1940, conform procesului-verbal din

25 iunie 1943 (fila 214 dosar). Autoarea reclamanților a decedat la 09

februarie 1945, iar conform jurnalului din 12 martie 1945 al Tribunalului

Ilfov, au fost trimiși în posesie succesorii defunctei, respectiv E.E., G.G.

și H.H., fiecare cu câte 1/3 din averea rămasă de pe urma

defunctei.

Ulterior,

prin Decretul nr. 92/1950 (poz. 524) imobilul în litigiu a fost preluat în

proprietatea statului de la numiții G.G. și H.H. (conform

relațiilor comunicate de Primăria Municipiului București -

adresa din 30 martie 2007), fii lui P.P. decedat în Franța (conform

certificatului de moștenitor din 12 noiembrie 2001, a cărui

succesiune a fost dezbătută și în Franța la 01 decembrie 1969,

așa cum rezultă din cuprinsul certificatului de moștenitor.

Având în

vedere că preluarea imobilului în litigiu s-a făcut de la 2

cetățeni francezi, aceștia fiind trimiși în posesie în anul

1945 și în raport de prevederile Acordului încheiat în 1959 între România

și Franța privind acordarea de despăgubiri compensatorii ratificat

prin Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 363 din 25 martie 1959,

tribunalul apreciază că potrivit art. 5 din Legea nr. 10/2001

reclamanții nu sunt îndreptățiți la restituirea în

natură întrucât au primit despăgubiri conform acordurilor

internaționale încheiate de România privind reglementarea problemelor

financiare în suspensie.

Potrivit art.

1 din Acordul din 09 februarie 1959, statul român a plătit statului

francez 21 milioane dolari SUA, cu titlu de indemnizație globală,

forfetară și definitivă pentru bunurile, drepturile sau

interesele statului francez și ale persoanelor fizice sau juridice

bucurându-se de naționalitate franceză, care au fost atinse de

măsurile române de naționalizare, expropriere, rechiziție

și alte măsuri restrictive similare, plata integrală a acestei

sume având efect eliberatoriu pentru statul român. Potrivit art. 2 din

același acord, din momentul aplicării acordului, statul român ca

și persoanele fizice sau juridice române au fost eliberate de orice

obligație față de statul francez și de persoanele fizice

sau juridice franceze pentru revendicările prevăzute la art. I din

acord. Dovada plății, este chiar actul normativ de ratificare a

acordului publicat prin Ordinul nr. 2877/2007 în M. Of. nr. 179/2008, iar

conform relațiilor comunicate de Ministerul Afacerilor Externe respectivul

acord a intrat în vigoare de la data semnării - 09 februarie 1959 și

nu a fost denunțat de niciuna dintre părți. Ca urmare,

tribunalul a reținut că reclamanții nu au calitate

procesuală activă să solicite restituirea în natură a

imobilului în litigiu, neexistând identitate între persoana reclamanților

și dreptul dedus judecății.

Apelul

și hotărârea instanței de apel în primul ciclu procesual:

Împotriva

sentinței au declarat apel reclamanții A., B., C., E., F.

Prin

sentința civilă nr. 7497 din 9 decembrie 2011 pronunțată în

Dosarul nr. x/3/2008* al Curții de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, s-a respins ca neîntemeiată

excepția de nelegalitate a dispozițiilor din pct. 5.1 și 5.2 din

H.G. nr. 498/2003 și pct. 5.1 și pct. 5.2 din H.G. nr. 250/2003

formulată de apelanții reclamanți. Sentința a rămas

definitivă prin Decizia civilă nr. 2887 din 8 iunie 2012

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

contencios administrativ și fiscal, prin respingerea excepției autorității

de lucru judecat și a recursului, ca nefondate.

Prin Decizia civilă

nr. 101/A din 15 martie 2013 pronunțată în Dosarul nr. x/2/2012 al

Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, apelul a

fost respins ca nefondat.

Recursul

și hotărârea instanței de recurs în primul ciclu procesual:

Împotriva

deciziei au formulat recurs reclamanții.

Prin Decizia civilă

nr. 1927 din 17 iunie 2014, pronunțată în Dosarul nr. x/2/2012, Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția a I-a civilă, s-a

admis recursul s-a modificat Decizia nr. 101/A/2013 în sensul că s-a admis

apelul împotriva sentinței civile nr. 1046/2010, a desființat

sentința civilă nr. 1046/2010 și s-a trimis cauza spre

rejudecare la Tribunalul București.

Pentru a

dispune în acest sens s-au reținut următoarele:

Instanța

de recurs a reținut că deși în Anexa la Decretul nr. 92/1950 nu

a fost menționat și E.E. ca proprietar de la care s-au preluat

apartamentele, deși acesta face dovada calității sale, acest

aspect nu creează o prezumție absolută în sensul că acesta

nu era proprietar la data preluării întrucât aplicarea prevederilor art. 24

din Legea nr. 10/2001 operează numai în absența unor probe contrare.

Or, recurenta-reclamantă A. a depus la dosar probe contrare, care

răstoarnă prezumția prevăzută de textul legal

enunțat, respectiv înscrisuri în dovedirea calității de

proprietar la data preluării imobilului în litigiu pentru autorul său

E.E., care a dobândit imobilul alături de ceilalți doi succesori ai

autoarei lor comune. Drept urmare, sarcina probei proprietății asupra

apartamentelor în litigiu la momentul deposedării abuzive a fost

făcută de către reclamanți, conform art. 1169 C. civ.

În temeiul

dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 10/2001, nu sunt îndreptățite

la restituire în natură sau la măsuri reparatorii în echivalent

persoanele care au primit despăgubiri potrivit acordurilor

internaționale încheiate de România privind reglementarea problemelor

financiare în suspensie, enunțate în anexa nr. 1, care face parte

integrantă din lege. Or, în prezenta pricină, nu s-a făcut

dovada plății către reclamanți a unor despăgubiri în

baza Acordului încheiat între România și Franța în anul 1959,

menționat în anexa nr. 1 a Legii nr. 10/2001.

Potrivit

regulilor probațiunii (art. 1169 C. civ.), sarcina probei incumbă

celui care afirmă ceva, iar nu celui care neagă (probatio incumbit ei

qui dicit non ei qui negat). Cum intimații-pârâți sunt cei care

susțin că recurenții-reclamanți au încasat despăgubiri

în baza Acordului româno-francez din anul 1959, acestora le revine sarcina

probei pe aspectul în discuție, potrivit principiului și regulilor

probațiunii mai sus-menționate. Doar simpla invocare a

existenței acordului nu este suficientă pentru a se face dovada

încasării unor despăgubiri de către reclamanți. Reclamanții

au depus la dosarul cauzei declarații pe proprie răspundere din care

rezultă că nu au primit despăgubiri potrivit acordurilor

internaționale pentru nici un imobil naționalizat de statul român de

la autorii lor.

Aceste

declarații răstoarnă prezumția prevăzută de art. 5

din Legea nr. 10/2001, în acest sens pronunțându-se și Înalta Curte

de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ

și fiscal, prin Decizia nr. 2887 din 8 iunie 2012. Având în vedere

considerentele reținute în această decizie, instanța de recurs a

constatat că reclamanții F., D., A., B., E., C. au calitate

procesuală activă în cauză.

Cum pricina a

fost soluționată în baza unei excepții procesuale, atât la fond,

cât și în apel, instanța de recurs a casat decizia recurată

și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul

București, pentru cercetarea fondului pricinii.

Cauza a fost

reînregistrată sub nr. x/3/2014 la Tribunalul București, secția

a III-a civilă.

Prin

sentința civilă nr. 306 din 15 martie 2016, pronunțată în Dosarul

nr. x/3/2014, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a

respins excepția inadmisibilității și excepția

prematurității cererii în revendicare, a admis excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâtului Municipiului București

în privința cererii în revendicare și a respins cererea pe acest

motiv ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană

fără calitate procesuală pasivă în privința pârâtului

Municipiul București, a respins excepția lipsei calității

procesuale active a reclamanților reiterată de H., a calificat

excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de

pârâții H., N., U., I., Z. și Y. și M. ca fiind apărare de

fond. Totodată, a respins cererea în revendicare a apartamentelor

litigioase din imobilul situat în București, în contradictoriu cu

pârâta-reclamantă G. și pârâții H., I., J., K., L., M., N., O., P.,

R., S., T., U., V., X., Z., Y. și Municipiul București prin primarul

general și cu chemații în garanție Statul Român prin A.A.,

Municipiul București - prin primar general și B.B., ca

neîntemeiată. S-a respins cererea reconvențională formulată

de pârâta G. ca rămasă fără obiect și cererea de

chemare în garanție formulată de pârâții N., U., I., Z., Y.

și M. împotriva Statului Român prin R.R. și împotriva Municipiului

București prin primar general, ca lipsită de obiect. S-a respins

cererea de chemare în garanție formulată de Municipiul București

împotriva Statului Român prin R.R. ca lipsită de obiect. S-a respins

excepția lipsei de interes invocată de pârâții J., K. și H.

cu referire la cererea în constatarea nulității absolute a

contractului de vânzare-cumpărare din 16 septembrie 2004 și a

contractului de vânzare cumpărare din 30 august 2006 ca neîntemeiată.

S-a respins cererea în constatarea nulității absolute a contractelor

de vânzare cumpărare din 30 august 2006, din 16 septembrie 2004, din 02

decembrie 2004 ca neîntemeiată. S-a respins cererea în constatarea nulității

absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 02 octombrie 2003

încheiat de pârâții V. și X. ca prescrisă. Au fost obligați

reclamanții la plata către pârâții V. și X. a sumei de 5.000

lei cheltuieli de judecată, parțiale, și la plata către

pârâții J. și K. a sumei de 4.000 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a

dispune în acest sens s-au reținut următoarele:

Aspectele

asupra cărora a statuat Înalta Curte în mod irevocabil nu mai pot fi

supuse analizei de către instanța de fond. Cauza a fost trimisă

pentru ca instanța de fond să se pronunțe pe fondul pricinii. O

astfel de dezlegare este obligatorie pentru judecătorul fondului și

impune o anumită soluție în privința excepției

inadmisibilității și excepției prematurității

acțiunii în revendicare.

În

privința acestora tribunalul va constata netemeinicia argumentelor aduse

în susținerea lor.

Excepția

inadmisibilității și excepția prematurității au

fost susținute pe argumentul că existența dosarului

administrativ format ca urmare a depunerii notificării nr. 3535/2001 în

temeiul Legii nr. 10/2001 împiedică formularea unei acțiuni în

revendicare în temeiul principiului electa una via. Argumentul este nefondat

întrucât o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun nu este

de plano exclusă în baza dreptului de acces la instanță garantat

de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dar, pentru a

se analiza pe fond o astfel de cerere trebuie îndeplinită condiția

existenței unui drept de proprietate a cărei protecție se impune

din perspectiva garanțiilor impuse de art. 1 Protocolul nr. 1

adițional la convenție.

Excepția

lipsei calității procesuale pasive invocată de Municipiul

București în privința sa va fi admisă de tribunal în

privința cererii în revendicare constatând că obiectul

revendicării îl constituie apartamentele dintr-un imobil naționalizat

care au fost deja vândute, fie în temeiul Legii nr. 4/1973, fie în temeiul

Legii nr. 112/1995. În cadrul acțiunii în revendicare pot avea calitate

procesuală pasivă exclusiv persoanele care sunt în posesia imobilului

revendicat, care opun posesia ca stare de fapt sau posesia izvorâtă

dintr-un titlu de proprietate distinct de al reclamantului. Or, pârâtul

Municipiul București nu se află în posesia unora dintre apartamentele

revendicate încât nu are calitate procesuală pasivă în cauză.

Excepția

lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâții H., N.,

U., I., Z. și Y. și M. calificată de tribunal ca fiind o

apărare de fond este nefondată întrucât, în cadrul acțiunii în

revendicare pot sta în judecată în calitate de pârâți persoanele

care, având posesia asupra imobilului, invocă titluri de proprietate

asupra acestuia pe care le opun reclamantului. Există așadar

identitate între persoanele chemate în judecată în prezenta acțiune

și persoanele care opun un titlu de proprietate propriu, implicit posesia

asupra apartamentelor revendicate. În argumentarea excepției lipsei

calității procesuale pasive pârâții au invocat însă că

în calitatea lor de cumpărători de bună credință nu

pot fi acționați în judecată într-o acțiune în revendicare

pentru restituirea apartamentelor ai căror proprietari sunt. Aspectul

invocat reprezintă o apărare pe fondul acțiunii în revendicare,

în sensul că pârâții înțeleg să opună fostului

proprietar al imobilului naționalizat titlurile lor de proprietate,

respectiv contractele de vânzare de cumpărare încheiate în privința

apartamentelor revendicate.

Excepția

lipsei de interes invocată de pârâții J. și H. este

neîntemeiată, întrucât interesul reclamantei este acela de a obține

lipsirea pârâților de titlul de proprietate pe care l-au opus

acțiunii în revendicare. Pe fondul capătului de cerere în constatarea

nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare din 30

august 2006, din 16 septembrie 2004 și din 02 decembrie 2004, se

notează că pârâții J., H. și P. sunt cumpărătorii

succesivi prin aceste contracte, ai apartamentelor nr. 8, nr. 1 și nr. 7,

cumpărătorii inițiali fiind persoane care au achiziționat

apartamentele în temeiul Legii nr. 4/1973. Reclamanta a invocat față

de aceste contracte de vânzare-cumpărare frauda la lege, fără

însă a proba eludarea, la încheierea contractelor de vânzare cumpărare,

a vreunei dispoziții legale imperative. În privința acestor contracte

nu sunt incidente dispozițiile Legii nr. 112/1995 pentru a se impune

analiza încălcării termenului de 10 ani de interdicție la

vânzare și nici nu se impune analiza bunei sau relei credințe la

cumpărare prin prisma dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și a

Legii nr. 10/2001, argumentele aduse de reclamantă în acest sens pentru a

se dispune anularea acestor contracte fiind neîntemeiate.

Referitor la

cererea în constatarea nulității absolute a contractului de

vânzare-cumpărare din 02 octombrie 2003 încheiat de pârâții V.

și. X. în temeiul Legii nr. 112/1995, tribunalul va reține ca

întemeiată excepția prescripției invocată de aceștia.

Conform art. 45 alin. (1) Legea nr. 10/2001 actele juridice de

înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de

privatizare, având ca obiect imobile care cad sub incidența prevederilor

prezentei legi, sunt valabile dacă au fost încheiate cu respectarea

legilor în vigoare la data înstrăinării. Potrivit art. 45 alin. (4),

actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele întocmite în cadrul

procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate cu titlu valabil,

sunt lovite de nulitate absolută dacă au fost încheiate cu

încălcarea dispozițiilor imperative ale legilor în vigoare la data

înstrăinării, iar conform alin. (5), prin derogare de la dreptul

comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în

termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi. Termenul

de un an a fost prelungit până la 12 februarie 2002 prin O.U.G. nr. 145/2001.

Termenul de un an constituie termenul de prescripție instituit de legea

specială în privința contractelor de vânzare-cumpărare încheiate

în baza unor dispoziții legale și care au privit imobile

naționalizate, Legea nr. 112/1995 constituind o atare lege. Legea

specială a reglementat durata termenului în privința

prescripției acțiunii în nulitate absolută a acestor contracte,

însă aceste contracte au fost încheiate și ulterior duratei de un an

vizate de legiuitor de la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Termenul de

un an astfel reglementat reprezintă o dispoziție specială care

rămâne însă incidentă și în privința contractelor de

vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 ulterior datei

de 12 februarie 2002, în temeiul principiului interpretării similare a

drepturilor și intereselor persoanelor aflate în aceleași

situații juridice, în speță cumpărătorii în baza Legii

nr. 112/1995. Din această perspectivă, acțiunea în nulitatea

contractului de vânzare-cumpărare din 02 octombrie 2003 încheiat în

temeiul Legii nr. 112/1995 de către V. și X. este prescrisă.

Privitor la

fondul cererii în revendicare, în cadrul comparării titlurilor de

proprietate invocate de părți, se notează că reclamanții

s-au prevalat de actul de partaj autentificat din 19 mai 1923 prin care

autoarea B. preia în proprietate imobilul din București, compus din

clădire cu trei etaje și teren de 1.180 mp, pârâții opunând contracte

de vânzare cumpărare încheiate în privința apartamentelor

revendicate. Acestea din urmă sunt fie contracte de vânzare-cumpărare

încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, anume apartamentul nr. 12

cumpărat G. prin contractul din 2000, apartamentul nr. 6 cumpărat de N.

prin contractul din 1999, apartamentul nr. 9 cumpărat de U. prin

contractul din 1999, apartamentul nr. 4 cumpărat de M. prin contractul din

26 mai 2000; fie contracte de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii

nr. 4/1973 anume apartamentul nr. 5 cumpărat de I. prin contractul din 1974;

fie contracte de vânzare-cumpărare încheiate succesiv, ultimii

cumpărători fiind pârâți în litigiu, autorii achiziționând

apartamentele în temeiul Legii nr. 4/1973: apartamentul nr. 10 cumpărat de

autorii pârâților Z. și Y. în 1975, iar aceștia, prin contractul

din 1994; apartamentul nr. 8 cumpărat de autorii pârâților J. în

1974, iar aceștia prin contractul din 16 septembrie 2004 au

achiziționat apartamentul de la cumpărători succesivi;

apartamentul nr. 1 cumpărat de autorii pârâtului H. în temeiul Legii nr. 4/1973

iar acesta din urmă prin contractul din 30 august 2006, apartamentul nr. 7

cumpărat de autorii pârâților P. în temeiul Legii nr. 112/1995 prin

contractul din 2004, pârâții indicați achiziționând apartamentul

nr. 7 prin contractul autentificat din 02 decembrie 2004.

Tribunalul a

reținut că reclamanții au invocat exclusiv actul de partaj

autentificat din 19 mai 1923 ca titlu de proprietate în vederea admiterii

cererii de revendicare a apartamentelor enumerate mai sus, din imobilul

naționalizat prin Decretul nr. 92/1950.

Din

perspectiva principiilor statuate în decizia Maria Athanasiu și alții

împotriva României, se constată că reclamanții nu se pot prevala

de o recunoaștere definitivă și retroactivă în

privința dreptului de proprietate pretins printr-o hotărâre

judecătorească care să dispună restituirea imobilului în

natură ca obligație în sarcina unei autorități a statului (în

speță Consiliul General al Municipiului București).

Reclamanții

au invocat o atingere adusă dreptului lor la respectarea bunurilor (art. 1

din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție), prin faptul că

autoritățile naționale nu le-au soluționat

notificările formulate în baza Legii nr. 10/2001. RIL nr. 33/2008 a

statuat că doar în situația în care se constată că reclamantul

beneficiază de un bun în sensul Convenției Europene a Drepturilor

Omului se naște obligația pentru instanțe de a analiza în ce

măsură nerecunoașterea unui astfel de bun (în concret a

dreptului de proprietate pretins în baza art. 480 C. civ.) încalcă art. 1

Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Pentru a putea invoca o

ingerință adusă unui bun în sensul art. 1 Protocolul nr. 1

adițional la Convenție, reclamanta trebuie să invoce și

să probeze stabilirea printr-o hotărâre judecătorească

irevocabilă a caracterului abuziv al preluării și

dispoziția de restituire în sarcina autorității

deținătoare. Această condiție trebuie verificată

că a fost îndeplinită anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001,

deoarece RIL nr. 33/2008 obligă la acest aspect.

Curtea

Europeană, în decizia Maria Atanasiu și alții împotriva

României, stabilește fără echivoc că art. 1 Protocolul nr. 1

adițional la Convenție nu garantează dreptul în sine la

restituirea imobilului în sensul de a naște un drept în patrimoniul

reclamantului. Noțiunea de bun în sensul art. 1 Protocolul nr. 1

adițional la Convenție semnifică un bun actual sau o

creanță suficient de bine stabilită în dreptul intern în baza

cărora un reclamant să poată pretinde că are cel puțin

o speranță legitimă de a obține beneficiul efectiv al unui

drept de proprietate (Gratzinger și Gratzingerova c. Republicii Cehe, parag.

69).

Curtea a

reamintit că art. 1 Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul

că ar impune statelor contractante o obligație generală de a

restitui bunurile ce au fost preluate înainte să ratifice Convenția

(Jantner c. Slovaciei, par. 34). În schimb, atunci când un stat contractant,

după ce a ratificat Convenția, inclusiv Protocolul nr. 1

adițional la Convenție, adoptă o legislație care prevede

restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un

regim anterior, se poate considera că acea legislație generează

un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în

beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de restituire.

În cauza

Atanasiu, Curtea a constatat că părțile au puncte de vedere

divergente în ce privește interpretarea prevederilor legilor de

reparație și, în special, în ceea ce privește momentul de la

care persoana care s-a prevalat de legile de reparație devine titularul

unui drept la restituirea bunului sau la despăgubire. Curtea nu a

considerat necesar să soluționeze această controversă

deoarece ținea de teoria și practica internă, dar a reamintit

că trebuie să se țină seama de conținutul autonom al

noțiunii de bun și de criteriile reținute în jurisprudența

Curții. Existența unui bun actual în patrimoniul unei persoane este

în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă

și executorie, instanțele au recunoscut acestei persoane calitatea de

proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii au dispus în mod

expres restituirea bunului. Curtea a mai constatat în decizia Maria Atanasiu

și alții împotriva României că dreptul intern, de la intrarea în

vigoare a legilor de reparație, Legea nr. 10/2001, Legea nr. 1/2000

și Legea nr. 247/2005, prevede un mecanism care trebuie să

conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei

despăgubiri. Curtea a apreciat prin urmare că transformarea într-o

valoare patrimonială, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional

la Convenție a interesului patrimonial ce rezultă din simpla

constatare a ilegalității naționalizării este

condiționată de întrunirea cerințelor legale în cadrul

procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea

acestei proceduri.

În cauza de

față, reclamantele au pretins încălcarea art. 1 Protocolul nr. 1

adițional la Convenție, într-o manieră continuă, dar

fără a face dovada unui bun actual. Scopul urmărit, acela de a

obține la momentul actual, la 15 ani de la intrarea în vigoarea a legii speciale

de reparație, o constatare a preluării ilegale și restituirea în

natură nu își mai poate afla temei juridic în art. 480 C. civ.

și nici în art. 1 Protocolul nr. 1 adițional, acesta din urmă

neputând constitui garanție pentru nașterea unui drept, ci doar

pentru a nu fi încălcat un drept deja recunoscut în mod definitiv și

căruia trebuie i se dea eficiență în mod concret.

În

speță, nu se constată nici existența unui bun actual

și nici existența unei creanțe care să fie suficient de

bine stabilită în dreptul intern în sensurile statuate de Curtea

Europeană în deciziile enunțate. Curtea a stabilit în

jurisprudența sa că speranța de a obține recunoașterea

subzistenței unui fost drept de proprietate ce s-a aflat o perioadă

lungă de timp în imposibilitate de exercitare efectivă nu poate fi

considerată un bun în sensul art. 1 Protocolul nr. 1. (Prințul

Hans-Adam II de Liechtenstein c. Germaniei, Viașu împotriva României). Prevederea

în legi speciale de reparație a dreptului la restituire, totală sau

parțială, obligă însă statele contractante la respectarea

dreptului astfel generat, dacă el a fost pretins în cadrul procedurii

speciale. (Viașu împotriva României).

Reclamanților

din speță, dreptul la restituire nu le-a fost confirmat prin nici o

decizie administrativă și nici prin o hotărâre

judecătorească irevocabilă și executorie. Așadar,

aceștia nu se pot pretinde titularele unui drept de proprietate în sensul art.

1 Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, iar preluarea abuzivă

nu constituie o ingerință în sensul statuat de Curtea Europeană

raportat la art. 1 Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, prin

urmare nu poate sluji ca temei pentru restituire în temeiul dreptului comun.

Dreptul

pretins de reclamantă nu putea fi recunoscut că subzistă decât

în măsura în care a fost supus recunoașterii în acord cu legile

speciale de reparație, iar o ingerință în respectarea dreptului

ar fi fost doar refuzul de emitere a unei decizii. Mai departe, acest refuz

putea fi sancționat doar în conformitate cu statuările din RIL nr. 20

din 2007 în sensul că instanțele interne ar fi soluționat ele

însele notificarea depusă cu privire la imobil dacă

autoritățile refuzau emiterea unei decizii.

Deoarece nu

este îndeplinită condiția prealabilă a existenței unui bun

în sensul celor statuate de RIL nr. 33/2008 și decizia Maria Atanasiu c.

României, respectiv să fi fost stabilită în mod definitiv prin

hotărâre judecătorească irevocabilă ori decizie

administrativă definitivă obligația unității administrative

competente de a restitui în natură imobilul, singur actul de partaj

invocat de reclamantă nu poate constitui titlu de proprietate preferabil

față de contractele de vânzare cumpărare încheiate de pârâți.

Nu

prezintă relevanță așadar în speță buna ori

reaua-credință a cumpărătorilor apartamentelor în temeiul

Legii nr. 112/1995, analiza acestui aspect prezentând relevanță doar

în situația în care reclamanții din acțiunea în revendicare a

imobilului naționalizat ar fi fost beneficiarii unei dispoziții

dintr-o hotărâre judecătorească de restituire în natură a

imobilului sau a unei dispoziții administrative emise anterior

vânzării apartamentelor. Prin urmare, nefiind îndeplinită

situația premisă a existenței unui drept de proprietate

recunoscut în mod definitiv, cererea în revendicare este neîntemeiată.

Ca urmare a

respingerii cererii în revendicare, cererea reconvențională

formulată de pârâta Prejma Viorica prin care a solicitat obligarea

reclamanților la plata sporului de valoare adus imobilului prin

îmbunătățirile aduse a rămas fără obiect. Cât

privește cererea de chemare în garanție formulată de

pârâții N., U., I., Z., Y. și M. împotriva Statului Român prin R.R.

și Municipiului București, aceasta apare de asemenea ca lipsită

de obiect, ca o consecință a respingerii cererii în revendicare ca neîntemeiată.

În temeiul art.

274 C. proc. civ., vor fi obligați reclamanții la plata către

pârâții V. și X. a sumei de 5.000 lei cheltuieli de judecată

parțiale și către pârâții J. și K. a sumei de 4.000

lei cheltuieli de judecată.

Apelul

și soluția instanței de apel în al doilea ciclu procesual.

Împotriva

sentinței au declarat apel reclamanții. Pârâtul H. a formulat apel

aderent împotriva încheierilor din ședințele de la 23 septembrie 2014

și 18 noiembrie 2016 și împotriva sentinței civile nr. 306 din

15 martie 2016.

Instanța

de apel a apreciat că apelul aderent formulat de pârâtul H. este lipsit de

interes iar apelul reclamanților este nefondat.

În

esență, s-au reținut următoarele argumente:

Referitor la

apelul aderentului H., curtea constată că primul capăt de cerere

a fost respins, apreciindu-se ca prescris dreptul material la acțiunea în

nulitatea contractelor de vânzare - cumpărare încât s-au păstrat

efectele contractelor de vânzare cumpărare, printre care și

dobândirea dreptului de proprietate asupra apartamentelor. Capătul de

cerere în revendicare a fost respins ca nefondat, considerându-se că

pârâții dețin un titlu și că reclamanții nu dețin

un bun în sensul Convenției.

Curtea

observă că prin exercitarea apelului aderent împotriva sentinței

civile nr. 306 din 15 martie 2016 pârâtul H. nu a dovedit un interes determinat

și actual pe care l-ar putea obține prin exercitarea căii de

atac a apelului. Constată că interesul disputat de părți îl

constituie dreptul de proprietate asupra apartamentelor și că acest

drept/interes se află, la data exercitării căi de atac a

apelului, în patrimoniul pârâtului H.

Referitor la

motivele de apel formulate de reclamanți s-au reținut

următoarele:

În ce

privește motivul de apel referitor la greșita soluționare a

nulității contractului de vânzare cumpărare din 02 octombrie 2003,

la greșita soluționare a excepției lipsei calității

procesule pasive a Municipiului București și la apărările

intimaților X. și V., instanța de apel constată că

admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a

Municipiului București s-a decis numai în raport de acțiunea în

revendicare, nu și în raport de capătul de cerere de constatare a

nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare încât

critica potrivit căreia s-a admis greșit excepția lipsei

calității procesului pasive a Municipiului București în raport

de capătul de cerere privind nulitatea absolută a contractului de

vânzare cumpărare din 02 octombrie 2003 este nefondată.

În ce

privește critica privind greșita aplicare a dispozițiilor art. 45

alin . (5) din Legea nr. 10/2001, instanța de apel a constatat că

instanța de fond s-a pronunțat pe prescripția reglementată

de art. 45 (5) din Legea nr. 10/2001 încât, sub acest aspect, critica este

fondată, pentru că, contractul din 02 octombrie 2003 s-a încheiat

după expirarea termenului prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr.

10/2001, iar pe de altă parte reclamanții au invocat ca motiv de

nulitate încălcarea art. 44 din O.G. nr. 40/1999 și art. 3 din Legea nr.

247/2005. Potrivit art. 44 din O.G. nr. 40/1999, actele juridice de

înstrăinare care nu au fost atacate în condițiile art. 41 alin. (1)

din Legea nr. 10/2001, republicată, pot fi atacate în termen de 12 luni de

la data intrării în vigoare a titlului I al Legii nr. 247/2005 sau,

după caz, de la data luării la cunoștință despre

încheierea contractului. Or, reclamanții au luat la

cunoștință despre existența contractului de vânzare

cumpărare din 2 octombrie 2003 în martie 2007, potrivit adresei SC M.M. SA.

Față de data formulării cererii completatoare, 21 ianuarie 2009,

prin care s-a solicitat constatarea nulității absolute a contractului

din 2 octombrie 2003, dreptul material la acțiune este prescris.

Curtea

constată că în faza apelului, reclamanții au invocat și

dispozițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, pe care nu le-au

invocat la instanța de fond. Textul a fost modificat prin Legea nr. 247/2005.

Față de momentul la care s-a introdus noul text de lege și de

data încheierii contractului și având în vedere că orice cauză

de nulitate trebuie să existe la momentul încheierii actului, Curtea va

respinge ca neîntemeiată critica privind încălcarea art. 21 din Legea

nr. 10/2001 republicată.

În concluzie,

Curtea constată că la data de 21 ianuarie 2009 contractul

intimaților pârâți era consolidat prin prescripția dreptului material

la acțiune al reclamanților de a mai putea cere nulitatea

absolută.

Referitor la

critica privind greșita soluționare a cererii în constatarea nulității

absolute a contractului de vânzare cumpărare din 2 decembrie 2004 și

la apărarea intimaților pârâți P., Curtea constată că

în cererea completatoare s-a invocat ca temei art. 9 alin. (8) din Legea nr. 112/1995,

iar instanța de fond a reținut ca fiind prescrisă acțiunea

în temeiul art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Curtea

constată că soluția instanței de fond de a constata

prescrisă acțiunea pe temeiul art. 45(5) din Legea nr. 10/2001 este

nelegală și că în speță era aplicabile

dispozițiile art. 3 din Legea nr. 247/2005 preluat din O.G. nr. 40/1999.

Critica este însă nefondată și pe acest temei pentru că

acțiunea de constatare a nulității contractului trebuia

introdusă în termen de 12 luni de la intrarea în vigoare a Titlului I din

Legea nr. 247/2005, respectiv de la publicare sau de la data luării la

cunoștință despre existența contractului. Curtea

constată că inițial apartamentul nr. 7 a fost cumpărat de

numiții O.O. și S.S. - potrivit contractului din 19 aprilie 2004. La

2 decembrie 2004, O.O. și S.S. vând apartamentul către O.

căsătorită cu C.C., conform contractului din 2 decembrie 2004.

Din probele

administrate nu rezultă data la care reclamanții au luat la

cunoștință de existența contractului din 2 decembrie 2004.

Este însă împlinit termenul de 12 luni de la data publicării Legii nr.

247/2005.

Se mai constată

că numiții O.O. și S.S. nu au fost chemați în judecată

pe capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a

contractului de vânzare cumpărare din 2004 și nici nu s-a cerut

constatarea nulității absolute a contractului de vânzare

cumpărare din 19 aprilie 2004 încheiat de Municipiul București cu

numiții O.O. și S.S.. Dacă s-ar dispune nulitatea contractului

de vânzare cumpărare din 2 decembrie 2004 dreptul asupra apartamentului

s-ar întoarce în patrimoniul numiților O.O. și S.S. și nu ar

intra în patrimoniul reclamanților. S-ar putea susține că

admițându-se nulitatea contractului, pârâții nu mai dețin un

titlu și deci a fi simpli posesori. O asemenea rațiune nu poate fi

primită pentru că mai întâi/prioritar trebuie îndeplinite

condițiile exercitării unei acțiuni printre care și

existența interesului. Numai după îndeplinirea condițiilor de

exercitare a acțiunii se poate trece la efectele acesteia, în

speță la constatarea nulității contractului.

În atare

condiții capătul de care privind nulitatea absolută a

contractului de vânzare cumpărare din 2 decembrie 2004 va fi respins

pentru lipsa de interes personal al reclamanților.

În concluzie,

Curtea va respinge și criticile privind contractul de vânzare

cumpărare nr. 4949/2 decembrie 2004 ca nefondate, lipsite de interes

personal, chiar dacă nu s-au respectat dispozițiile art. 9 alin. (8)

din Legea nr. 112/1995, în vigoare la data încheierii contractului din 2

decembrie 2004.

Referitor la

criticile privind contractul de vânzare cumpărare nr. 1744 din 30 august 2006

și la apărările intimatului H., acesta a cumpărat

apartamentul nr. 1, prin contractul de vânzare cumpărare din 30 august 2006,

de la numitul B.B. La rândul său B.B. a dobândit dreptul de proprietate

asupra imobilului de la numiții T.T., U.U., V.V. și X.X..

Aceștia la rândul lor au dobândit apartamentul prin contractul de vânzare

cumpărare din 11 noiembrie 1999.

Curtea

constată că în mod greșit instanța de fond a reținut

prescripția dreptului material de a cere nulitatea absolută a

contractului de vânzare cumpărare din 2006 pe temeiul art. 45 alin. (5)

din Legea nr. 10/2001, în condițiile în care reclamanții au invocat

ca temei art. 44 din O.G. nr. 40/1999 și art. 3 din Titlul I din Legea nr.

247/2005. În apel nu s-a cerut să se constate nulitatea absolută a

contractului de vânzare cumpărare autentificat din 04 aprilie 2006, astfel

că în situația în care s-ar anula contractul de vânzare

cumpărare din 2006 dreptul de proprietate s-ar întoarce în patrimoniul

numitului B.B. și nu în patrimoniul reclamanților. S-ar putea

susține că admițându-se nulitatea contractului, pârâții nu

mai dețin un titlu și deci a fi simpli posesori. O asemenea

rațiune nu poate fi primită pentru că prioritar trebuie

îndeplinite condițiile exercitării unei acțiuni printre care

și existența interesului. În atare condiții, capătul de

cerere de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare

cumpărare din 2006 va fi respins ca fiind lipsit de interes personal al

apelanților reclamanți.

Referitor la

criticile privind nulitatea absolută a contractului de vânzare

cumpărare autentificat din 16 septembrie 2004 și la

apărările intimaților J., Curtea constată că intimații

au cumpărat apartamentul nr. 8 de la numitul L., care la rândul său

l-a dobândit de la numitul L.L., conform contractului din 13 februarie 1990. L.L.

împreună cu soția Z.Z. au cumpărat apartamentul de la

numiții Y.Y. și A.A.A. Aceștia au dobândit apartamentul prin

moștenire de la fratele lor B.B.B., conform certificatului de

moștenitor din 1976, imobilul fiind cumpărat de defunct prin

contractul de vânzare cumpărare din 1974.

Curtea

constată că numitul L. nu a fost chemat în judecată și nici

nu s-a cerut să se constate nulitatea absolută a contractului de

vânzare cumpărare din 13 februarie 1990. În ipoteza în care s-ar admite

nulitatea contractului de vânzare cumpărare din 16 septembrie 2004 dreptul

de proprietate ar reveni în patrimoniul numitului L. și nu în patrimoniul

reclamanților. S-ar putea susține că, admițându-se

nulitatea contractului pârâții nu mai dețin un titlu și deci a

fi simpli posesori. O asemenea rațiune nu poate fi primită pentru că

prioritar trebuie îndeplinite condițiile exercitării unei

acțiuni printre care și existența interesului. Curtea

constată că în mod greșit instanța de fond a reținut

prescris dreptul material la acțiune în constatarea nulității contractului

de vânzare cumpărare din 2004 pe temeiul art. 45 alin . (5) din Legea nr. 10/2001,

în condițiile în care s-a invocat ca temei art. 44 din O.G. nr. 40/1999

și art. 3 din Titlul I al Legii nr. 247/2005.

Curtea

constată că termenul de 12 luni de la publicarea Legii nr. 247/2005

s-a împlinit înainte de formularea cererii de constatare a nulității

absolute a contractului, dar nu s-a putut stabili data la care reclamanții

au luat cunoștință de existența acestui contract.

Cu toate

acestea, dat fiind că nulitatea contractului nu va determina revenirea

dreptului de proprietate în patrimoniul reclamanților, lipsind astfel

interesul personal al reclamanților, Curtea va respinge acest argument

și constatarea nulității absolute a acestui contract de vânzare

cumpărare.

Curtea va

respinge celelalte critici referitor la data intabulării dreptului de

proprietate de către intimații J. și Oncica fiind nerelevante,

respectiv nu sunt încă în vigoare textele de lege potrivit cărora

s-ar dobândi proprietatea prin intabulare.

Referitor la

cel de-al doilea motiv de apel, astfel cum a fost formulat și dezvoltat,

și la apărările intimaților, critica este nefondată

pentru că din examinarea deciziei apelate rezultă că

instanța de fond a ținut cont de dispozițiile Înaltei Curți

de Casație și Justiție din Decizia nr. 1927 din 17 iunie 2014 cu

privire la existența calității procesuale active a

reclamanților.

Referitor la

cel de-al treilea motiv de apel astfel, cum a fost formulat și dezvoltat

și la apărările intimaților, critica este nefondată

pentru că în cauză este incidentă cauza Maria Atanasiu și

alții și nu cauza Străin contra României, iar faptul că s-a

reținut o preluare abuzivă nu înseamnă că reclamanții

dețin un bun în sensul Convenției.

Referitor la

susținerea intimaților potrivit căreia o parte din

apelanții reclamanți nu sunt îndreptățiți la restituirea

în natură și nici la măsuri reparatorii, potrivit art. 5 din

Legea nr. 10/2001 și Deciziei nr. 841/2015 a Curții

Constituționale, instanța de apel a reținut că din

examinarea dispozitivului Deciziei Curții Constituționale nr. 841/2015

rezultă că dispozițiile art. 5 din Legea nr. 10/2001 sunt

constituționale în măsura în care nu permit restituirea în

natură sau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent

persoanelor care intra sub incidența acordurilor încheiate de România cu

alte state, privind reglementarea problemelor financiare în suspensie,

enumerate în anexa 1 a Legii nr. 10/2001.

Apoi

constată, din paragraful nr. 34 al deciziei, că Acordurile României

cu diferite state, privind problemele financiare în suspensie și deci

implicit cu Statul Francez, au forță probantă absolută, iar

instanțele române nu au căderea de a verifica în ce măsură

Statul Român și-a îndeplinit obligațiile asumate prin intermediul acestor

acorduri, pentru că aceste acorduri de drept internațional public

reprezintă voința statelor semnatare - exterioare voințelor de

drept privat intern. Potrivit art. 147 alin. (4) din Constituție, decizia

este general obligatorie și are efecte numai pentru viitor.

Având în

vedere caracterul imperativ al textului de lege precum și faptul că

se dispune numai pentru viitor, Curtea apreciază că față de

această decizie apelanții B., C., E., F., nu sunt

îndreptățiți nici la restituirea în natură a vreunui imobil

preluat de stat și nici la măsuri reparatorii în echivalent pentru

că intră sub incidența Acordului româno - francez din anul 1959.

Pentru toate

aceste considerente în temeiul art. 296 C. proc. civ. apelul va fi respins ca

nefondat.

Recursul

și considerentele instanței de recurs în al doilea ciclu procesual:

Împotriva Deciziei

civile nr. 918 A din 25 noiembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, au declarat recurs

reclamanții E., F., A., B. și C., solicitând admiterea recursului,

modificarea deciziei în sensul de a admite apelul formulat și pe cale de

consecință, admiterea acțiunii cu privire la capătul de

cerere privind nulitatea contractului de vânzare cumpărare încheiat de

pârâții X. și V. și a contractului încheiat de pârâții P.

Recurenții

reclamanți au invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și

anume faptul că instanța a aplicat greșit art. 21 și art. 45

din Legea nr. 10/2001 și art. 84 C. proc. civ.

Cu privire la

vânzarea către X. și V., care s-a făcut în anul 2003, la doi ani

după ce Legea nr. 10/2001 intrase în vigoare și când opera o indisponibilizare

a imobilului în patrimoniul unității de