ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2622/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2622/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată

la data de 28 martie 2007, pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București,

reclamantul Ț.E.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta D.A. să se

constate nevalabilitatea titlului statului asupra apartamentului nr. 2 din

imobilul situat în str. Argentina, și să fie obligată pârâta să lase în deplină

proprietate și liniștită posesie imobilul în litigiu și la plata cheltuielilor

de judecată.

În motivarea acțiunii

reclamantul a arătat că acest imobil a aparținut prin transmiterea succesivă a

proprietății mamei sale, defuncta B.Ț.N.A., al cărui unic moștenitor este

reclamantul. Imobilul a fost incendiat în întregime, iar ulterior a fost

reconstruit de către autoarea sa conform cu actele depuse la dosar.

A arătat că, prin Decizia

S.P.R. nr. 288/1953 acest imobil a fost naționalizat în conformitate cu

Decretul nr. 111/1951 și a trecut în administrarea I.L.L. București.

În temeiul Legii nr.

112/1995, imobilul a fost cumpărat de autoarea pârâtei în conformitate cu

contractul de vânzare cumpărare din 15 noiembrie 1996 de la ICRAL H.N. SA.

La data de 26 aprilie 2007,

pârâta a depus întâmpinare prin care a invocat excepția prescrierii dreptului

la acțiune al reclamantului întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 și pe

fond a solicitat respingerea acțiunii formulată de reclamant ca neîntemeiată.

La data de 19 septembrie 2007,

instanța la cererea pârâtului s-a pronunțat pe excepțiile invocate, respectiv

excepția autorității de lucru judecat pe primul capăt de cerere din acțiunea

formulata de reclamant, excepția inadmisibilității pronunțând încheierea de la

aceiași data.

La termenul din data de 24

octombrie 2007, pârâta a depus la dosarul cauzei copia deciziei civile nr. 1737

din 11 iunie 1970 pronunțata în dosarul nr. 2641/1970, de către Tribunalul

Municipiului București secția a IV-a civila, prin care se reține cu titlu

definitiv la acea data, ca imobilul situat în str. Argentina, fosta proprietate

a autoarei reclamantului, a trecut în proprietatea statului.

Raportat la această decizie

civilă, pârâta a formulat excepția lipsei calității procesual active a

reclamantului, având în vedere că acest titlu nu a fost desființat la data

introducerii acestei acțiuni de către reclamant.

În drept, cererea a fost

întemeiată pe dispozițiile art. 480 și 481 C. civ., art. 2 alin. (1) din Legea nr.

10/2001 și art. 112 C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 15068

din 31 octombrie 2007, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția

lipsei calității procesuale active și a respins ambele capete de cerere ale

acțiunii, ca fiind formulate de o persoană fără calitate procesuală activă.

Împotriva acestei sentințe

a formulat apel reclamantul.

Prin decizia civilă nr. 631/A

din 21 aprilie 2008, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis

excepția de necompetență materială a judecătoriei, invocată din oficiu, a admis

apelul declarat de apelantul reclamant, a anulat sentința apelată și a trimis

cauza având ca obiect revendicare imobiliară, în vederea judecării în primă

instanță Tribunalului București.

Pricina a fost înregistrată

astfel în fond, la data de 18 septembrie 2008 pe rolul Tribunalului București, secția

a V-a civilă sub nr. 34607/3/2008.

Prin încheierea de ședință

din data de 05 decembrie 2008, instanța a respins ca neîntemeiate excepțiile

autorității de lucru judecat, a inadmisibilității, a lipsei calității procesuale

active și a lipsei de interes, cu motivarea cuprinsă în acea încheiere de

ședință.

Prin sentința civilă nr. 1194

din 26 octombrie 2009, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins ca

neîntemeiată acțiunea și a obligat reclamantul la 3.500 lei cheltuieli de

judecată către pârâta D.A.

Pentru a pronunța această

sentință, instanța de fond a reținut că Ț.N. a dobândit imobilul din

București, str. Argentina, compus din două corpuri de clădire și teren aferent

prin moștenire de la autoarea sa B.A., decedată la data de 23 martie 1943. La

rândul său, autoarea A.G.G.B. a dobândit în patrimoniu imobilul prin două

contracte de vânzare cumpărare, respectiv contractul de vânzare cumpărare

încheiat la 05 iulie 1907, autentificat de Tribunalul Ilfov Secția Notariat și

contractul de vânzare cumpărare încheiat la 26 ianuarie 1929, transcris de

Tribunalul Ilfov Secția Notariat. Construcția compusă din două corpuri, A și B,

a fost edificată în baza autorizațiilor din 14 martie 1908 și 23 iunie 1910,

corpuri de clădire ce au fost ulterior refăcute, situație de fapt ce a rezultat

cu putere de lucru judecat din decizia civilă nr. 576 din 26 aprilie 2006 a

Tribunalului București secția a IV-a civilă, definitivă și irevocabilă. Prin

Decizia civilă nr. 1737 din 11 iunie  1970 a Tribunalului București secția a

IV-a civilă, s-a constatat că imobilul a trecut în proprietatea statului, în

baza Decretului nr. 218/1960 precum și a Decretului nr. 712/1960.

De pe urma defunctei Ț.N.,

conform certificatului de moștenitor, emis de Notariatul de Stat Județean

Prahova, a rămas unic moștenitor reclamantul Ț.E.A.

În baza Legii nr. 112/1995

apartamentul nr. 2 din imobilul situat în București, str. Argentina a fost

înstrăinat către O.Z., cu contractul de vânzare - cumpărare din 15 noiembrie 1996,

dosar judecătorie. În urma decesului acesteia la data de 25 mai 1998,

proprietatea asupra apartamentului s-a transmis asupra moștenitoarei acesteia,

pârâta D.A., potrivit certificatului de moștenitor eliberat la 29 septembrie 1998

de B.N.P. Dr. M.M., fila 33.

În ce privește excepția

inadmisibilității, reiterată de pârâtă după soluționarea acesteia prin

încheierea din 05 decembrie 2008, instanța a constatat că prevederile Legii nr.

10/2001 nu exclud nici expres și nici implicit acțiunea directă în revendicare

împotriva cumpărătorului, neconținând prevederi substanțiale imperative

derogatorii de la dreptul comun în materia acțiunii în revendicare. În temeiul art.

480 C. civ. fostul proprietar are deschisă calea acțiunii în revendicare

împotriva cumpărătorului posesor al imobilului preluat de către stat, care

astfel a intrat în circuitul civil.

Prin urmare, în cazul în

care imobilul a fost înstrăinat, fostul proprietar are deschisă calea acțiunii

directe în revendicarea imobilului cât timp principiul consacrat de art. 1 alin.

(1) din legea specială de reparație este cel al restituirii în natură a

imobilelor preluate abuziv.

De asemenea, tribunalul a

dat eficiență Deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, reținând, în esență, că existența Legii nr. 10/2001 nu

exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în

revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată

prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional

și trebuie să i se asigure accesul la justiție, fiind necesar a se analiza, în

funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră

în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea

acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de

asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

Prin urmare, trebuie să se

verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul

său, un bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin

care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în

același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență

constantă pe acest aspect - dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului

dobânditor de bună-credință poate fi admisă fără despăgubirea terțului la

valoarea actuală de circulație a imobilului.

În consecință, susține

instanța de fond, câtă vreme se impune analiza circumstanțelor concrete ale cauzei,

acțiunea nu poate fi respinsă de plano ca fiind inadmisibilă, motiv pentru care

excepția inadmisibilității s-a apreciat ca fiind neîntemeiată.

În ce privește fondul

cauzei, instanța a constatat că pârâta D.A. a dobândit prin moștenire

apartamentul cumpărat de autoarea sa în baza Legii nr. 112/1995, cu contractul

de vânzare - cumpărare din 15 noiembrie 1996, contract în privința căruia

instanța reține că este valabil încheiat, câtă vreme nu s-a făcut dovada că ar

fi fost anulat prin vreo sentință definitivă și irevocabilă, în conformitate cu

prevederile art. 45 din Legea nr. 10/2001. Cum o astfel de acțiune ar fi în

prezent prescrisă, iar art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 așa cum a fost

republicată, consacră în mod expres în acest caz numai posibilitatea

restituirii prin echivalent către fostul proprietar, instanța a constatat că și

pârâta deține un bun în sensul Convenției, atâta timp titlul său de proprietate

este valabil încheiat și nu mai poate fi contestat în justiție.

În cazul imobilelor preluate

abuziv de către stat și înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, fostul

proprietar al bunului poate să obțină fie restituirea bunului în natură, fie

despăgubiri în temeiul art. 18 lit. c), după cum contractul de vânzare

cumpărare a fost anulat sau nu, potrivit art. 45 din Legea nr. 10/2001.

Acțiunea reclamantului nu

poate fi soluționată făcând abstracție de reglementările speciale existente cu

privire la dreptul său de proprietate și modalitatea de ocrotire a acestuia,

aplicabilă fiind cu prioritate norma specială, care prevede acordarea de

despăgubiri.

Astfel, potrivit

dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care

imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 pentru

reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuință,

trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, persoana

îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea

de piață corespunzătoare a întregului imobil, teren și construcții, stabilită

potrivit standardelor internaționale de evaluare. De asemenea, potrivit

dispozițiilor art. 18 lit. c) din același act normativ, măsurile reparatorii se

stabilesc numai în echivalent, în cazul în care imobilul a fost înstrăinat cu

respectarea dispozițiilor legale. Din aceste reglementări legale, susține

tribunalul, rezultă că legiuitorul a înțeles să acorde preferabilitate titlului

foștilor chiriași, care au cumpărat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Împrejurarea că Legea nr. 10/2001

nu a urmărit să acorde proprietarului deposedat abuziv un drept de opțiune,

rezultă chiar din titulatura ei, din care se deduce și rațiunea adoptării sale,

aceea de a reglementa toate situațiile juridice în legătură cu imobilele care

formează obiectul său de reglementare. Totodată, prin edictarea acestei legi,

legiuitorul a intenționat menținerea contractelor de vânzare cumpărare

încheiate cu bună credință, recunoscând prevalența interesului

subdobânditorului cu titlu oneros, ce a dovedit o atitudine subiectivă,

impunându-se asigurarea securității circuitului civil și a stabilității

raporturilor juridice.

În consecință, criteriul de

analiză al acțiunii în revendicare în speță nu îl reprezintă compararea

titlurilor din perspectiva regulilor clasice a titlurilor înfățișate de părți,

ci atitudinea subiectivă a subdobânditorului cu titlul oneros a bunului

proprietatea altei persoane, criteriu impus prin voința legiuitorului și în

considerarea căruia titlul pârâtei este preferabil.

De altfel nici cadrul

juridic instituit de art. 480 C. civ., astfel cum a fost interpretat constant

de jurisprudență și de literatura de specialitate nu garantează restituirea

bunului în natură, fiindcă este posibil să existe cauze obiective care să

constituie un impediment în acest sens, situație în care persoana deținătoare a

unui titlu de proprietate nu ar putea obține decât despăgubiri.

Referitor la cererea

privind constatarea nevalabilității titlului statului, s-a apreciat că aceasta

nu constituie un capăt distinct de cerere, ci unul dintre motivele invocate de

reclamant în susținerea temeiniciei acțiunii sale în revendicare.

În temeiul dispozițiile art.

274 alin. (1) C. proc. civ., tribunalul a obligat reclamantul la plata sumei de

3.500 lei cheltuieli de judecată către pârâta D.A.

Împotriva acestei sentințe

au declarat apel reclamantul Ț.E.A. și pârâta D.A.

În dezvoltarea motivelor de

apel, pârâta D.A. a arătat că instanța de fond a reținut greșit că în textul

sentinței civile nr. 1194 din 26 octombrie 2009 se regăsește următoarea formulare

„corpuri de clădire ce au fost ulterior refăcute, situație de fapt ce rezultă

cu putere de lucru judecat din decizia civilă nr. 576 din 26 aprilie 2006 a

Tribunalului București – secția a IV-a civilă”.

Or, imobilul din București,

str. Argentina, a fost preluat de către stat în stadiul de realizare

„construcție la roșu – structură de rezistență, respectiv 1 corp parter 2 etaje

planșee beton”, sindicatele fiind cele care au investit pentru construirea

(reconstruirea), transformarea, dezvoltarea și terminarea acestuia peste 2/3

din valoarea totală a imobilului.

Apelanta pârâtă a reiterat

prin motivele de apel și excepția lipsei calității procesuale active a

reclamantului, întrucât prin decizia civilă nr. 1737/1970 s-a stabilit cu

putere de lege că întregul imobil rămâne în proprietatea statului. Această

hotărâre nu a fost desființată până în prezent, astfel încât ea reprezintă

titlul statului asupra imobilului din București, str. Argentina. Simpla

prezentare a certificatului de moștenitor nu susține calitatea procesuală

activă a reclamantului.

Mai mult, prin Dispoziția nr.

4059 din 07 martie 2006 emisă de Primarul General, din 7 apartamente existente

în imobil, reclamantului i s-a restituit doar garsoniera care nu fusese

înstrăinată în temeiul Legii nr. 112/1995. Pe de altă parte, dispoziția a fost

emisă în baza actelor anexate notificării, printre care nu se regăsește și

decizia TMB 1937/1970. De asemenea, prin aceeași decizie se confirmă și

valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995

pentru celelalte 6 apartamente, valabilitate contestată și prin hotărârile

judecătorești de respingere a contestației formulate împotriva acestei decizii.

Pe de altă parte, prin art.

7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, art. 1 alin. (4) din Legea nr. 1/2009 și

Decizia nr. 33/2008 a Î.C.C.J. se prevede că imobilele înstrăinate în temeiul

Legii nr. 112/1995 nu se restituie în natură, legea specială având prioritate

în concursul cu legea generală.

În acest context, acțiunea

reclamantului în revendicare este inadmisibilă, cu atât mai mult cu cât decizia

din 1970 nu a fost desființată, iar reclamantul a parcurs și procedura

administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 și a contestat în instanță

Dispoziția Primarului General, contestație care a fost respinsă. Or, persoanele

cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de

a opta între calea legii speciale și cea de drept comun, astfel cum s-a statuat

și prin Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție

în soluționarea recursului în interesul legii, în caz contrar fiind încălcată

regula electa una via și principiul securității raporturilor juridice consacrat

în jurisprudența C.E.D.O. (cauza Brumărescu c. României).

Apelantul reclamant a arătat

prin motivele de apel că acțiunea este admisibilă, având în vedere modificările

aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, în art. 2 alin. (1) lit. a),

potrivit cărora sunt imobile preluate abuziv și imobilele preluate în baza

Decretului nr. 111/1951.

Or, imobilul în litigiu a

fost preluat în baza acestui decret, astfel cum rezultă din probele

administrate în cauză. De altfel, apartamentul din imobil, deținut cu chirie și

terenul aferent în suprafață de 167,66 mp, i-a fost restituit în natură prin

Dispoziția nr. 4059 din 07 martie 2005, recunoscându-i-se astfel atât calitatea

de persoană îndreptățită la restituire, ca moștenitor al foștilor proprietari,

cât și aceea de unic moștenitor al acestora.

În ceea ce privește decizia

civilă din anul 1970, apelantul reclamant a arătat că din cuprinsul acesteia

rezultă că autoarea reclamantului a solicitat restituirea imobilului încă din

perioada comunistă.

Această decizie nu are

autoritate de lucru judecat întrucât obiectul acelui dosar, pornit de Secția

Financiară, l-a reprezentat solicitarea „trecerii în patrimoniul statului în

baza Decretului nr. 111/1951 a imobilului proprietatea pârâtei Ț.N.,

situat în București, str. Argentina”, iar prezenta acțiune are ca prim capăt de

cerere constatarea nevalabilității titlului statului asupra apartamentului nr. 2

din imobilul situat în București, str. Argentina.

Pe de altă parte, în

dispozitivul acestei decizii nu există nici o mențiune cu privire la

calificarea modalității de preluare a statului cu titlu sau fără titlu, abuzivă

sau neabuzivă.

Or, având în vedere

prevederile Legii nr. 10/2001, care califică drept preluare abuzivă trecerea

imobilelor în proprietatea statului în baza Decretului nr. 111/1951, statul nu

îl putea înstrăina în mod valabil.

Apelantul reclamant a

formulat critici și sub aspectul modului de soluționare al acțiunii în

revendicare prin comparare de titluri, apreciind că instanța de fond a aplicat

greșit criteriile de preferabilitate, în condițiile în care acesta a dobândit

de la adevăratul proprietar, ce nu a fost contestat.

Legea nr. 10/2001 prevede

cazul de „restituire în natură” prin procedura administrativă numai în cazul în

care se revendică un imobil de Statul Român, nu și de la o persoană fizică, o

astfel de acțiune fiind întemeiată pe dreptul comun.

Acțiunea în revendicare

este o acțiune imprescriptibilă, avându-și izvorul în prevederile art. 480, 481

C. civ. Ea nu își poate avea izvorul într-o lege specială atâta vreme cât

textul C. civ. nu a fost abrogat.

Or, vânzarea către chiriași

chiar dacă s-a făcut anterior confirmării în justiție în mod irevocabil a

dreptului de proprietate al reclamantului în calitate de reclamanți, reprezintă

o privare de bun, constituind o ingerință în dreptul său de proprietate.

Compatibilitatea

acestei vânzări a imobilului cu dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la

Convenția Europeana a Drepturilor Omului, trebuie analizată prin prisma

justificării ingerinței în dreptul de proprietate.

O privare de

proprietate rezultând din aceasta normă nu poate să se justifice decât dacă se

demonstrează că a intervenit în condițiile prevăzute de lege, pentru cauză de

utilitate publică și cu respectarea principiului proporționalității.

În ceea ce privește

prima condiție, principiul legalității implică în egală măsură existența unor

norme de drept intern suficient de accesibile, precise și previzibile care să

prevadă o astfel de ingerință.

Este de observat

faptul că Legea nr. 112/1995 nu era aplicabilă decât în cazul bunurilor cu

privire la care statul avea un titlu de proprietate și că nici o alta

dispoziție internă nu acorda statului dreptul de a vinde un bun care se găsea

de facto în patrimoniul său și care nu avea nici un titlu.

Împrejurarea ca Legea

nr. 112/1995 folosește noțiunea de "imobile trecute în proprietatea

statului cu titlu" fără a defini în mod clar ce însemna sintagma "cu

titlu”, aspect ce a condus la interpretări eronate ale acestei sintagme din

partea autorităților statului, nu este de natură să confere caracter previzibil

legii, ci, dimpotrivă, constituie un motiv de a se reține că legea nu conține o

norma suficient de accesibilă și previzibilă, care să reglementeze o ingerință

în dreptul de proprietate al titularilor imobilelor preluate, în realitate,

fără titlu.

Astfel, la momentul

vânzării, statul nu avea titlu asupra apartamentului revendicat, ingerința

litigioasă fiind lipsită de baza legală din moment ce Legea nr. 112/1995 nu

permitea decât vânzarea bunurilor dobândite cu titlu.

În aceste condiții,

ingerința în dreptul de proprietate este lipsită de baza legală, încălcându-se

astfel art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O.

Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a analizat constant dispozițiile Legii nr. 10/2001,inclusiv

în forma modificată prin Legea nr. 247/2005, apreciind că această lege nu

funcționează în prezent într-un mod care ar putea conduce la acordarea efectivă

a unei despăgubiri vechilor proprietari deposedați de imobilele lor

naționalizate și că această lege nu ia în calcul prejudiciul suferit de

persoanele private astfel de bunurile lor, înainte de intrarea sa în vigoare,

datorită unei lipse prelungite a despăgubirii.

Astfel s-a constatat

că procedura de aprobare a Fondului Proprietatea de către Consiliul Național al

Valorilor Mobiliare și transformarea titlurilor de valoare ale primei acțiuni

cotate la bursă, operațiuni necesare pentru ca despăgubirile prevăzute de Legea

nr. 10/2001 să poată avea o valoare efectiva, nu s-au încheiat până în prezent

(Cauza Faimblat vs. România).

În apel, s-a

încuviințat părților proba cu înscrisuri.

La termenul stabilit

în vederea soluționării apelului, apelantul reclamant a invocat excepția lipsei

de interes a apelantei pârâte de a formula calea de atac, întrucât sentința

instanței de fond îi este favorabilă, iar prin apel se critică doar

considerentele reținute de prima instanță.

Prin decizia nr. 723/A din

30 noiembrie 2010, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din camera de

consiliu din 01 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV a civilă,

a respins excepția lipsei interesului privind apelul declarat de

apelanta-pârâtă D.A. și a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâta D.A.

A admis apelul formulat de

apelantul-reclamant Ț.E.A., în contradictoriu cu pârâții Municipiului

București prin Primar General și D.A.

A schimbat în tot sentința

apelată, în sensul că a admis cererea reclamantului, a constatat

nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului din București, str.

Argentina și terenul aferent, obiect al contractului de vânzare-cumpărare din 15

noiembrie 1996 și a obligat pârâta să lase reclamantului în deplină proprietate

și posesie apartamentul nr. 2 din imobilul situat în București, str. Argentina

și terenul aferent obiect al contractului de vânzare-cumpărare din 15 noiembrie

1996.

Pentru a decide astfel,

instanța de apel a reținut referitor la excepția lipsei de interes a apelantei

pârâte în promovarea căii de atac, că aceasta este nefondată, având în vedere

că prin apelul declarat se aduc critici și cu privire la modul de soluționare

al capătului de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului

asupra apartamentului nr. 2 din imobilul situat în București, str. Argentina.

Or, soluționarea acțiunii în revendicare, prin compararea titlurilor exhibate

de reclamant și pârâtă, depinde de dezlegarea dată primului capăt de cerere,

care poate conferi sau nu reclamantului un „bun” protejat de art. 1 din

Protocolul 1 din C.E.D.O.

În ceea ce privește

excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun

(art. 480 C. civ., art. 481 C. civ), Curtea a apreciat că și aceasta este

nefondată, întrucât nici un text de lege nu interzice revendicarea între două

persoane fizice prin compararea titlurilor acestora.

Pe de altă parte, Legea nr.

10/2001 reglementează regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în

perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 și, respectiv procedurile de

restituire în contradictoriu cu persoanele juridice deținătoare, or, în speță,

așa cum am arătat, acțiunea în revendicare a fost formulată în contradictoriu

cu persoane fizice și, prin urmare, procedura prealabilă prevăzută de Legea nr.

10/2001 nu înlătură acțiunea în revendicare între persoane fizice, întemeiată

pe dreptul comun.

De asemenea, instanța de

apel a invocat Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 a Secțiilor Unite ale Înaltei

Curți de Casație și Justiție, apreciind că atâta vreme cât se impune analiza

circumstanțelor concrete ale cauzei, acțiunea nu poate fi respinsă de plano ca

fiind inadmisibilă.

În ceea ce privește

excepția lipsei calității procesuale active a apelantului reclamant, s-a

reținut că, prin actul de vânzare-cumpărare din 5 iulie 1907 de Tribunalul

Ilfov Secția Notariat și transcris la 9 iulie 1907 la Grefa aceluiași Tribunal,

A.B. a dobândit suprafața de teren de 200 mp., situată în Aleea Blanc B (filele

10 și11 din dosarul Judecătoriei Sectorului 1).

La data de 14 martie 1908

și apoi la 23 iunie 1910, s-au eliberat autorizațiunile, privind construirea

unui imobil cu două caturi și a unei anexe cu etaj în legătură cu prima

construcție (filele 13 – 15 din dosarul Judecătoriei Sectorului 1).

Ulterior, prin contractul

de vânzare-cumpărare transcris la 26 ianuarie 1929 la Grefa Tribunalului Ilfov

Secția Notariat, A.B. a cumpărat o suprafață de 90,09 mp teren, situată în

București, Aleea Blank B, contractul fiind încheiat cu Primăria Municipiului

București Sectorul 1 Galben, în baza deciziunii nr. 402 din 9 iunie 1927 a

delegațiunii permanente a Consiliului General al Municipiului București (fila

17 din dosarul Judecătoriei Sectorului 1).

La nivelul anului 1940, în

procesul verbal emis de Comisia pentru înființarea cărților funciare în

București, A.B. figura cu imobilul în suprafață de 310 mp situat în București,

str. Argentina, compus din teren cu corp de casă având parter și etaj, actele

de dobândire menționate pentru teren fiind actul de vânzare-cumpărare transcris

la Tribunalul Ilfov Secția Notariat și deciziunea nr. 402 din 9 iunie 1927 a

delegațiunii permanente a Consiliului General al Municipiului București, prin

care i s-a cedat acest teren.

B.A. a decedat la data de 23

martie 1943, unică moștenitoare a acesteia fiind B.N.A. (fostă Ț.), așa cum a

rezultat din certificatul de moștenitor din 15 iulie 2003 eliberat de B.N.P. C.M.G.

(fila 24 din dosarul Judecătoriei Sectorului 1). În urma decesului defunctei B.N.A.

succesiunea a fost culeasă de către fiul acesteia B.E.A.

De asemenea, din

relațiile depuse de la D.I.T.L. Sector 1 a rezultat că în anul 1945 figura ca proprietar A.B., iar în anii 1952-1954 Ț.N., autoarea reclamantului din

prezenta cauză.

Pe de altă parte,

dovada dreptului de proprietate al autoarei reclamantului asupra imobilului în

litigiu și a transmiterii acestui drept prin moștenire către reclamant, a fost

analizată și de către Primăria Municipiului București atunci când a soluționat

notificarea înregistrată sub nr. 1019/2001 și a emis Dispoziția nr. 4059 din 7

martie 2005.

În sensul Legii nr. 10/2001,

unitate deținătoare este fie entitatea cu personalitate juridică care exercită,

în numele statului, dreptul de proprietate publică sau privată cu privire la un

bun ce face obiectul legii (minister, primărie, prefectură sau orice altă

instituție publică), fie entitatea cu personalitate juridică care are

înregistrat în patrimoniul său, indiferent de titlul cu care a fost înregistrat

bunul care face obiectul legii (regii autonome, societăți/companii naționale și

societăți comerciale cu capital de stat, organizații cooperatiste). Prin

urmare, atâta vreme cât Primăria Municipiului București mai deținea din

imobilul situat în București, str. Argentina doar o garsonieră, a dispus, în

temeiul Legii nr. 10/2001, restituirea doar a acestui spațiu. Restul

apartamentelor din imobil fiind înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995,

Primarul General nu putea dispune restituirea acestora, nemaiavând calitatea de

unitate deținătoare a acestora.

Însă, având în vedere că

pentru a avea calitate procesuală activă reclamantul trebuie să afirme un

interes legitim, Curtea a apreciat că, atât înscrisurile depuse în cauză pentru

dovedirea proprietății cât și a calității de moștenitor al reclamantului, de pe

urma proprietarului imobilului, precum și dispoziția emisă în temeiul Legii nr.

10/2001, conferă reclamantului un astfel de interes în cauză, motivul de apel

invocat în acest sens de către apelanta pârâtă fiind nefondat.

Împrejurarea că imobilul a

fost bombardat, N.T. având statutul de sinistrat și impunându-i-se

încartiruirea la Urlați (Prahova), prin fișa de sinistrat din martie 1944, nu

este de natură a-l lipsi pe apelantul reclamant de această calitate.

În acest sens, instanța de

apel a reținut că ulterior bombardamentului, în octombrie 1945, N.Ț. a încheiat

un contract pentru reconstruirea imobilului din str. Argentina, iar în anul 1978 a decedat, moștenitorul acesteia fiind apelantul-reclamant, așa cum a rezultat din certificatul

de moștenitor eliberat de Notariatul județean Prahova.

Din adresa nr. 1163 din 25

februarie 2003 emisa de Direcția Impozite și Taxe a sectorului 1 (fila 27 din

dosarul Judecătoriei Sectorului 1), a rezultat că imobilul a fost preluat în

baza Decretului nr. 111/1951, sentința nr. 979 din 6 decembrie 1952.

Din adresa nr. 9856 din 21

mai 2002 emisa de A.F.I. (fila 26 din dosarul Judecătoriei Sectorului 1), a

rezultat că prin Decizia nr. 288 din 6 martie 1953 a fost trecut în

administrarea I.L.L. București imobilul fostă proprietatea lui T.N., începând

cu data de 01 octombrie 1952 (construcție la roșu – Corp A), iar conform

Deciziei S.P.C. nr. 929 din 6 mai 1953 imobilul a fost predat Consiliului

Central al Sindicatelor din R.P.R.

Din decizia civilă nr. 1737

din 11 iunie 1970 pronunțată de Tribunalul Municipiului București – secția a

IV-a civila (fila 143 din dosarul Judecătoriei Sectorului 1), a rezultat însă

că sentința civilă nr. 979/1952 a fost casată, cauza fiind trimisă spre

rejudecarea cererii secției financiare de preluare a imobilului în temeiul

Decretului nr. 111/1951, iar în rejudecare această cerere a fost respinsă și,

ca urmare a unui recurs extraordinar, s-a dispus casarea cu trimitere, instanța

de trimitere respingând din nou acțiunea secției financiare, reținând că nu

sunt întrunite în cauză condițiile din decretul nr. 111/1951.

Prin

urmare, instanța de apel a reținut că titlul invocat de stat asupra imobilului

în litigiu este reprezentat de

sentința civilă nr. 979/1952

pronunțată în procedura declanșată în temeiul Decretului nr. 111/1951 (filele

26, 27 – dosarul Judecătoriei Sectorului 1 București), care are un caracter

nelegal și abuziv, întrucât sentința civilă nr. 979/1952

nu există, fiind casată.

Pe de altă parte, a

susținut curtea de apel, Decretul nr. 111/1951, nu poate constitui un titlu

valabil, întrucât încălca Constituția României în vigoare la acel moment și,

prin urmare, preluarea a fost abuzivă și nu a operat transferul proprietății.

Astfel, Constituția din

anul 1948, în vigoare la data preluării imobilului de către stat, ocrotea

proprietatea particulară, putând fi făcute exproprieri doar pentru cauze de

utilitate publică și cu o dreaptă despăgubire.

În același sens, s-a

susținut, sunt și dispozițiile art. 480 C. civ., potrivit cărora nimeni nu

poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru o cauză publică și

primind o dreaptă și prealabilă despăgubire, dispoziții de asemenea încălcate

de Decretul nr. 111/1951.

Decretul nr. 111/1951 este

contrar și art. 17 pct. 1 și 2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului

la care România este parte, potrivit cărora orice persoană are dreptul la

proprietate, atât singur cât și în asociere și nimeni nu poate fi lipsit în mod

arbitrar de proprietatea sa.

Astfel, curtea de apel a

apreciat că Decretul nr. 111/1951 nu poate constitui un titlu valabil al

statului, preluarea în baza acestui act normativ fiind abuzivă.

Mai mult, susține instanța

de control, nu se poate aprecia că decizia civilă nr. 1737 din 11 iunie 1970 a

Tribunalului Municipiului București – secția a IV-a civilă, prin care s-a

reținut, într-o acțiune pentru constatarea aplicabilității Decretului nr. 111/1951,

că imobilul a trecut în proprietatea statului în baza altor acte normative

(Decretul nr. 218/1960 și Decretul nr. 712/1966), conferă statului un titlu

valabil, cu atât mai mult cu cât, prin art. 3 din Decretul nr. 218/1960 s-a

redus termenul de prescripție al oricărei acțiuni având ca obiect restituirea

unui bun intrat în posesia statului fără niciun titlu sau în cadrul procedurii

prevăzute de Decretul nr. 111/1951, la 2 ani, socotiți de la data intrării în

posesie. Pe de altă parte, deși prin hotărârea din anul 1970 s-a reținut că

imobilul a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 218/1960,

acest act normativ s-a referit la împrejurări intervenite în temeiul Decretului

nr. 111/1951.

Or, dispozițiile art. 2 alin.

(1) lit. e) din Legea nr. 10/2001 califică drept preluare abuzivă hotărârile

judecătorești pronunțate în temeiul Legii nr. 111/1951. În raport și de aceste

prevederi legale, curtea de apel a apreciat că decizia civilă nr. 1737 din 11

iunie 1970 a Tribunalului Municipiului București – secția a IV-a civilă este un

act jurisdicțional care în prezenta cauză constituie, din punct de vedere

procedural, un înscris probator ce trebuie coroborat cu celelalte probe

administrate în cauză.

Pe de altă parte, preluarea

imobilelor de către stat, chiar și printr-o hotărâre judecătorească, însă în

baza acestor acte normative, trebuie apreciată ca fiind una fără titlu valabil,

nefiind îndeplinite condițiile impuse prin Legea nr. 213/1998 referitoare la

conformitatea decretului de naționalizare și a actelor administrative de

aplicare a acestuia cu Constituția, tratatele internaționale la care România

era parte și legile în vigoare la data la care bunurile au fost trecute în

patrimoniul statului.

S-a mai susținut că,

prevederile celor doua decrete în baza cărora imobilul în litigiu a trecut în

proprietatea statului contraveneau flagrant dispozițiilor legale în vigoare la

acel moment, respectiv dispozițiilor art. 1847 C. civ., această formă de

împroprietărire a statului, ca efect al împlinirii termenului de prescripție de

doi ani, nerespectând condițiile textului legal mai sus citat, întrucât posesia

exercitată de stat nu putea fi considerată utilă, în sensul art. 1847 C. civ.,

aceasta fiind fondată, în speță, pe o sentință ce a fost ulterior casată

(sentința civilă nr. 979/1950).

Faptul că la momentul

preluării în posesia statului (1952) construcția corp A se afla în stadiul „la

roșu” și că ulterior s-au făcut finisări și transformări, nu a conferit

statului vreun titlu de proprietate asupra imobilului, acesta putând invoca

doar eventuale despăgubiri. În plus, preluarea în posesia statului în anul 1952 a fost realizată în temeiul unei sentințe civile ulterior casată, așa încât preluarea din 1952 a fost una abuzivă, iar abuzul nu este creator de drept. În această situație, nici lucrările

realizate de stat ulterior la imobil nu au condus la nașterea în favoarea

statului a vreunui drept de proprietate, ci cel mult a unui drept de creanță

corespunzător unui constructor pe terenul altuia cu materialele sale.

Drept urmare, susține

instanța de control, constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului

în litigiu are ca efect recunoașterea, indirect și cu efect retroactiv, a

dreptului de proprietate al reclamantului asupra bunului său, ceea ce îi

conferă „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

Pe de altă parte, prin

Dispoziția nr. 4059 din 07 martie 2005 emisă de Primarul General al

Municipiului București s-a restituit în natură apelantului reclamant

apartamentul deținut cu contract de închiriere din imobilul situat în

București, str. Argentina. Această dispoziție, emisă pe cale administrativă, a

concretizat în patrimoniul apelantului-reclamant o speranță legitimă de

redobândire a întregului bun.

Ca atare,

apelantul-reclamant este titularul unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr.

1 la Convenție, ocrotit de această normă, el neputând fi privat de bunul său,

pe calea acțiunii în revendicare prin comparare de titluri, dându-se prevalență

titlului de proprietate opus de chiriașii cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1995,

fără o despăgubire justă, adecvată, în caz contrar aducându-i-se atingere

dreptului său de proprietate, consacrat și ocrotit de legislația europeană.

Apelanta-intimată D.A., la

rândul ei beneficiază de protecția dreptului său, în sensul Art. 1 din

Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție, întrucât contractul de

vânzare-cumpărare din 15 noiembrie 1996, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995,

prin care autoarea sa a cumpărat apartamentul nr. 2 din imobilul situat în

București, str. Argentina și terenul aferent acestuia, în suprafață de 30,34

mp, este valabil și conferă cumpărătorului, de asemenea, „bun”.

În aceste condiții, susține

curtea de apel, rămâne de analizat în ce măsură privarea de proprietate a

reclamantului, prin înstrăinarea bunului său de către stat către chiriaș,

corespunde cerințelor primului alineat al art. 1 din Protocolul 1, respectiv

dacă această „ingerință” a statului este prevăzută de legea internă, este

justificată de o cauză de utilitate publică și dacă există un just echilibru

între cerințele protejării unui interes general al comunității și imperativul

protejării dreptului fundamental al individului, în sensul acordării unei

compensații rezonabile și efective în schimbul bunului de care a fost

deposedat.

S-a arătat că această

analiză a fost deja făcută de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele

pilot soluționate în materia imobilelor preluate de stat (Străin împotriva

României, Hotărârea din 21 iulie 2005, Păduraru împotriva României, Hotărârea

din 01 decembrie 2005, Porțeanu împotriva României, Hotărârea din 16 februarie 2006),

ale căror concluzii au fost reluate în hotărârile date în cauzele ulterioare.

Dacă în ceea ce privește

îndeplinirea primelor două cerințe, Curtea Europeană a reținut că acestea ar

fi, în principiu, întrunite (cauza Străin împotriva României, paragrafele 49 și

50), în privința proporționalității ingerinței Curtea a ajuns la concluzia

contrară.

Astfel, Curtea Europeană a

statuat că vânzarea de către stat unor terți de bună-credință a bunului altuia,

chiar dacă anterioară confirmării definitive în instanță a dreptului de

proprietate al reclamantului, combinată cu lipsa totală a oricărei despăgubiri,

reprezintă o privare de proprietate contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 la

Convenție ( Cauza Străin, paragrafele 39 și 59). În această cauză, Curtea a

constatat că Legea nr. 112/1995, invocată de către stat, nu permitea acestuia

să vândă chiriașilor un bun naționalizat în mod abuziv, de vreme ce legea în

cauză reglementa doar vânzarea bunurilor legal intrate în patrimoniul

statului (Hotărârea în Cauza Străin, citată anterior, paragraful 47).

În plus, s-a mai arătat

noua reglementare nu ia în considerare prejudiciul suferit de către persoanele

care au fost private de bunurile lor înainte de intrarea în vigoare a legii,

din cauza absenței îndelungate a oricărei despăgubiri (cauza Porțeanu contra

României).

Prin urmare, instanța de

control a constatat că respingerea acțiunii în revendicare a reclamantului ar

echivala cu o lipsire de proprietate, combinată cu absența unei despăgubiri

adecvate, întrucât chiar în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului

s-a reținut că măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de legea internă

sunt încă iluzorii. Chiar și în cauze mai recente, Curtea Europeană a observat

că nici în prezent Guvernul României nu a demonstrat că sistemul de indemnizare

creat în luna iulie 2005 prin Legea nr. 247/2005 ar permite beneficiarilor

acestei legi să primească, conform unei proceduri și unui calendar previzibile,

o indemnizație în raport cu valoarea de piață a bunurilor de care au fost

lipsiți (cauza Bone împotriva României, Hotărârea din 04 noiembrie 2008,

definitivă la 04 aprilie 2009, par. 18).

În ceea ce privește lipsa

unui remediu efectiv în dreptul intern, instanța de apel a reținut referitor la

procedura prevăzută de

Legea nr. 10/2001 că potrivit

jurisprudenței

Curții Europene a Drepturilor Omului chiar

și atunci când partea interesată parcurge întreaga procedură

administrativă și, dacă este cazul, contencioasă, executarea deciziei

administrative sau judiciare definitive se face tot prin intermediul procedurii

prevăzute de Legea nr. 247/2005 și, prin urmare, prin intermediul Fondului

Proprietatea.

Or,

Curtea Europeană a stabilit deja că acest Fond nu funcționează în prezent

într-un mod susceptibil să fie considerat ca echivalent cu acordarea efectivă a

unei despăgubiri (

Ruxanda Ionescu împotriva României

, 12

octombrie 2006 și Matache și alții împotriva României).

Mai

mult, susține instanța de apel, nici Legea nr. 10/2001, nici Legea nr. 247/2005

care o modifică nu iau în considerare prejudiciul suferit din cauza lipsei

îndelungate de despăgubire, menționând că în aceeași cauză, Curtea a conchis

că, deși Legea nr. 10/2001 le oferă părților interesate atât accesul la o

procedură administrativă, cât și, ulterior, dacă este necesar, la o procedură

contencioasă, acest acces rămâne teoretic și iluzoriu, nefiind în prezent în

măsură să conducă într-un termen rezonabil la plata unei despăgubiri în

favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă.

Prin urmare, în lipsa unei

despăgubiri, singura soluție pentru a înlătura privarea de proprietate la care

reclamantul este supus în mod continuu este înlăturarea dispozițiilor legii

interne, ca efect al prevederilor art. 20 alin. (2) din Constituție și

aplicarea directă a Convenției Europene a Drepturilor Omului și a

jurisprudenței instanței europene.

Astfel, instanța de apel

apreciază că în prezenta cauză, reclamantul are un „bun” în sensul Convenției,

există o ingerință în dreptul la respectarea dreptului său manifestată prin

vânzarea de către stat a imobilului către chiriași, această ingerință a rupt

echilibrul just dintre protecția proprietății reclamanților și cerințele

interesului general, iar repararea acestui dezechilibru nu se poate realiza

prin mecanismele legilor speciale interne de reparație și conchide că

restituirea în natură a imobilului către reclamant este unica măsură

reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea

imobilului către chiriaș.

Nici ultima cauză pilot

pronunțată de C.E.D.O. (Atanasiu vs. România), susține instanța de apel, nu

schimbă abordarea anterioară, întrucât C.E.D.O. a extins aplicarea

jurisprudenței anterioare privind efectele constatării caracterului ilegal al

naționalizării asupra existentei “

bunului”,

dând

eficiență, prin recunoașterea unui

bun

în

legătură cu creanța în despăgubiri, unor hotărâri judecătorești anterioare,

prin care s-a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra altor

apartamente din imobil, deși pentru apartamentul ce nu a fost restituit în

natură s-a constatat irevocabil că naționalizarea fusese legală, iar

reclamantul nu dispunea de un bun actual.

Totodată, s-a susținut că

apelanta pârâtă nu poate invoca încălcarea dreptului său de proprietate

decurgând din contractul de vânzare-cumpărare neanulat, deoarece are la

dispoziție calea dreptului comun pentru recuperarea prețului de piață al

imobilului, iar Legea nr. 1/2009 permite foștilor chiriași, cumpărători în

temeiul Legii nr. 112/1995, să obțină o reparație integrală a pierderii

bunului, prin obligarea statului, pe calea dreptului comun, la restituirea

prețului de piață al imobilului, stabilit conform standardelor internaționale

de evaluare.

Împotriva acestei din urmă

de decizii au formulat recurs pârâții Municipiul București prin Primar General

și pârâta D.A., ambii prevalându-se în drept de dispozițiile art. 304 pct. (9) C.

proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de

recurs recurentul pârât Municipiul București prin Primar General a arătat că

locuințele trecute în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 111/1951

au fost calificate în mod expres de legiuitor ca fiind preluate cu titlu și au

constituit obiect de reglementare al Legii nr. 112/1995, situație în care se

află și imobilul în litigiu.

Referitor la situația

chiriașilor cumpărători arată că aceștia au cumpărat în condițiile Legii nr. 112/1995

care le conferea acest drept.

Raportat la momentul

concret al încheierii contractului de vânzare cumpărare se arată că au fost

respectate condițiile prevăzute de dispozițiile art. 948 C. civ. și ale Legii nr.

112/1995, pârâții subdobânditori fiind cumpărători de bună credință, sens în

care actul juridic se bucură de prezumția de validitate instituită prin art. 46

din Legea nr. 10/2001, iar în cauză reclamantul nu a răsturnat această

prezumție.

Nevalabilitatea titlului

statului nu era stabilită la momentul perfectării contractului de vânzare

cumpărare prin nicio hotărâre judecătorească definitivă.

Referitor la situația

foștilor proprietari, a arătat că după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001,

acțiunea în revendicare a imobilelor ce intră sub incidența acestei legi nu mai

poate fi soluționată pe calea dreptului comun, persoanele îndreptățite fiind

ținute să urmeze procedura stabilită de legea specială, sens în care a invocat

decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în

recursul în interesul legii.

Se mai susține că

reglementările din legea specială sus-menționată nu aduc atingere dreptului de

proprietate sau principiului liberului acces la justiție, față de împrejurarea

că dispoziția emisă în temeiul Legii nr. 10/2001 poate fi contestată în

justiție.

Prin notele scrise depuse

la dosarul cauzei recurentul pârât a reiterat excepția lipsei calității

procesuale active a reclamantului, motivat de faptul că prin decizia civilă nr.

1737/1970 s-a stabilit cu putere de lege că întregul imobil din București, str.

Argentina, a rămas în proprietatea statului. Această hotărâre nu a fost

desființată până în prezent, astfel încât ea reprezintă titlul statului asupra

imobilului menționat, iar simpla prezentare a certificatului de moștenitor nu

susține calitatea procesuală activă a reclamantului.

A invocat de asemenea

excepția autorității de lucru judecat în raport de sentința civilă nr. 4459 din

22 martie 2007, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, în dosarul nr.

322/299/2007, prin care s-a respins irevocabil capătul de cerere formulat de

reclamant referitor la nevalabilitatea titlului statului cu privire la imobil

în litigiu.

Recurenta pârâtă D.A. după

prezentarea istoricului cauzei, a dezvoltat următoarele critici:

În mod greșit instanța de

apel a respins excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare cu ignorarea

prevederilor Deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție în recursul în interesul legii, care a stabilit cu forță obligatorie

concursul dintre legea specială și legea generală.

În cererea completatoare a

motivelor de recurs, în susținerea excepției privind inadmisibilitatea acțiunii

în revendicare a arătat că instanța de apel nu a ținut cont că anterior

promovării acțiunii în revendicare reclamantul a uzat de procedura specială a

Legii nr. 10/2001, solicitând de la statul român restituirea în natură a

întregului imobil situat în București str. Argentina, sens în care a formulat

notificarea din 25 iulie 2001. Drept urmare, Primarul municipiului București a

emis Dispoziția nr. 4059 din 07 martie 2005, prin care i s-a restituit în

natură numai o singură garsonieră din imobilul revendicat, ce nu a fost vândută

în baza Legii nr. 112/1995, dispoziție contestată în instanță de reclamant și

soluționată irevocabil.

Prin urmare, arată

recurenta, reclamantul urmând calea legii speciale trebuia să se spună

rigorilor acesteia, iar acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile

dreptului comun nu mai poate fi primită, fiind inadmisibilă.

De asemenea, tot în

susținerea excepție inadmisibilității acțiunii în revendicare recurenta a

considerat că instanța de apel nu a ținut cont de circumstanțele concrete ale

cauzei, a făcut o aplicare greșită atât a normelor interne de reparație cât și

a celor prevăzute de jurisprudența C.E.D.O., iar raportat la drepturile

recurentei pârâte, admiterea acțiunii în revendicare după parcurgerea

procedurii pe Legea nr. 10/2001, încalcă dispozițiile art. 6 din C.E.D.O.,

respectiv dreptul la un proces echitabil, precum și art. 1 protocolul 1

adițional la C.E.D.O., cu referire la protecția proprietății dar și cele

referitoare la principiul securității raporturilor juridice, având în vedere

faptul că titlul său de proprietate nu a fost desființat.

În acest sens, a făcut

trimitere la cauza pilot Maria Atanasiu vs. România, susținând că până în

prezenta cauză nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu a

recunoscut intimatului reclamant în mod definitiv un drept de a i se restitui

apartamentul în litigiu, prin urmare acesta nu are un bun actual în sensul art.

1 din protocolul nr. 1, de care acesta s-ar putea prevala.

În mod greșit instanța de

apel a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, în

sensul că acesta nu a reușit să facă dovada dreptului său de proprietate asupra

imobilului în litigiu, respectiv, că autoarea sa B.N.A. (fostă Ț.) a dobândit

bunurile rămase în succesiunea defunctei B.A., proprietară a imobilului

revendicat.

Instanța de apel a pronunțat

o hotărâre nefondată întrucât pornește de la o situație de fapt care nu

corespunde realității în ceea ce priește titlul statului asupra imobilului în

litigiu. Astfel instanța de apel a reținut în mod eronat că titlul statului

asupra imobilului în litigiu îl reprezintă sentința civilă nr. 979/1952, fără a

observa că această sentință a fost casată prin decizia civilă nr. 1737 din 11

iunie 1970 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, prin care s-a

stabilit definitiv și irevocabil că imobilul în litigiu a trecut în

proprietatea statului. Or, susține recurenta, ignorarea acestei decizii de

către instanța de apel, echivalează cu încălcarea legii.

Instanța nu a ținut seamă

de faptul că problema titlul statului a fost tranșată irevocabil prin sentința

civilă nr. 4459 din 22 martie 2007, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1

București, în dosarul nr. 322/299/2007, prin care s-a respins capătul de cerere

al reclamantului referitor la nevalabilitatea titlului statului cu privire la

același imobil.

În mod nefondat curtea de

apel a respins motivul de apel cu privire la reținerea unei situații care nu

corespunde realității, în sensul că în considerentele sentinței civile nr. 1194

din 26 octombrie 2009 se aduc argumente ce ar rezulta din conținutul deciziei nr.

576 din 26 aprili