ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6323/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6323/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Deliberând asupra

cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului București - secția a V-a civilă la data de

06 septembrie 2005, reclamanții C.M. și C.A. au chemat în judecată Municipiul

București prin Primarul General și au solicitat instanței ca, prin hotărârea pe

care o va pronunța, să oblige pârâtul să le restituie în natură și să le lase

în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul din București, str. Aurel

Vlaicu.

În motivarea cererii,

reclamanții au arătat că autorul lor, S.P., a fost proprietarul imobilului din

București, str. Aurel Vlaicu sector 2 pe care l-a dobândit prin cumpărare,

conform contractului de vânzare-cumpărare din 12 februarie 1940 de Tribunalul

Ilfov - secția a IX a notariat.

În calitate de

moștenitori ai fostului proprietar, în conformitate cu art. 21 din Legea nr. 10/2001,

au adresat Primăriei Municipiului București o notificare prin care au solicitat

restituirea în natură a imobilului situat în str. Aurel Vlaicu. În subsidiar,

au solicitat restituirea prin echivalent, în cazul și în măsura în care restituirea

în natură nu ar fi fost posibilă.

Notificarea a fost

comunicată prin intermediul Executorului Judecătoresc T.G., la 13 august 2001,

la data de 14 august 2001. Ea a fost înregistrată la Primăria Municipiului București sub nr. 13341/2001.

Instituția notificată

nu a soluționat notificarea, deși de la data depunerii actelor doveditoare

necesare au trecut mai mult de 2 ani.

Prin sentința civilă nr.

340 din 10 martie 2006, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis

excepția prematurității cererii și a respins cererea ca fiind prematur

formulată.

Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 163 din 13 martie 2007, a

admis apelul declarat de reclamanții C.M. și C.A. împotriva sentinței civile nr.

340 din 10 martie 2006 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, a

desființat sentința civilă apelată și a trimis cauza aceleiași instanțe pentru

rejudecarea pe fond a cauzei.

Pentru a pronunța

această decizie, Curtea de Apel București a reținut că reclamanții sunt

persoane îndreptățite la măsuri reparatorii privind restituirea în natură a

imobilului situat în str. Aurel Vlaicu, în calitate de legatari universali ai

succesorilor legali ai proprietarului inițial al imobilului în litigiu.

Instanța de apel a făcut aplicarea art. 26 din Legea nr. 10/2001 și a

concluzionat că excepția prematurității cererii formulate de reclamanți a fost

în mod greșit admisă de prima instanță.

Rejudecând cauza,

prin sentința civilă nr. 886 din 22 iunie 2009, Tribunalul București secția a

V-a civilă a admis cererea și a dispus obligarea pârâtei să emită o dispoziție motivată

privind acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu.

Tribunalul a

constatat că, din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, respectiv adresa din 19

septembrie 2002 emisă de către Primăria Municipiului București, precum și din

raportul de expertiza efectuat în cauză, rezultă că restituirea în natură a

imobilului nu este posibilă, acesta fiind afectat în prezent de elemente de

sistematizare.

Împotriva acestei

hotărâri judecătorești a formulat apel pârâtul Municipiul București, însă fără

a-l motiva.

La data de 15 martie 2010

reclamanții C.M. și C.A. au formulat cerere de aderare la apelul formulat de

către pârât, solicitând schimbarea în parte a hotărârii în sensul obligării pârâtei

la restituirea în natură a imobilului.

Prin decizia civilă nr.

626/A din 25 octombrie 2010, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a

respins, ca nefondate, apelul declarat și cererea de aderare la apel.

În ceea ce privește

apelul declarat de pârâtul Municipiul București, instanța de apel a reținut că,

întrucât acesta nu a fost motivat, în cauză nu se poate face aplicațiunea

dispozițiilor art. 292 alin. (2) C. proc. civ. întrucât pârâtul în cadrul celor

două cicluri procesuale ale litigiului nu a formulat nici un fel de apărări în

sensul că nu a depus întâmpinare și nici nu a formulat obiecțiuni cu privire la

lucrarea de specialitate efectuată în cauză.

Criticile formulate

de reclamanți au fost apreciate ca nefondate, pentru următoarele considerente:

În cauză, s-a

stabilit, prin decizia civilă nr. 163 din 13 martie 2007 a Curții de Apel

București, că reclamanții au calitatea de persoane îndreptățite la măsuri

reparatorii privind restituirea în natură a imobilului situat în str. Aurel

Vlaicu, în calitate de legatari universali ai succesorilor legali ai

proprietarului inițial al imobilului, numitul S.P. Acest aspect a intrat în

puterea lucrului judecat întrucât această hotărâre judecătorească nu a fost

recurată și, ca urmare, în baza dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

a constituit o problemă de drept dezlegată pentru judecătorul fondului.

În ceea ce privește

restituirea în natură a imobilului, instanța de apel a reținut că, potrivit

concluziilor raportului de expertiză efectuat în cauză, coroborate cu adresele

din 4 iunie și 4 mai 2010 emise de pârâtul Municipiul București, suprafața de

386 mp se află în proprietatea unei ambasade și a Cooperativei Meșteșugărești A.,

iar suprafața de 523 mp se află în administrarea SC A. SA, aspect recunoscut și

de către reclamanți.

Pe suprafața de teren

de 523 mp se află amplasate construcții noi ce nu au aparținut autorului

reclamanților. În aceste condiții, instanța de fond a reținut în mod corect

situația de fapt și cea juridică a imobilului în litigiu, în cauză nefiind

aplicabile dispozițiile art. 10 alin. (1) teza I și teza a II a din Legea nr. 10/2001

republicată, invocate de către apelanți, întrucât pe terenul pe care se afla

construcția edificată de către autorul reclamanților și care a fost demolată,

există construcții noi aflate în proprietatea statului român.

De altfel, Curtea

Europeană a Dreptului Omului a apreciat în cauza Atanasiu contra României că o

atare constatare judecătorească în sensul că naționalizarea unui bun a fost

abuzivă nu antrenează în mod automat un drept de restituire a bunului, ci un

drept la indemnizare, drept recunoscut de către instanța de fond.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal au declarat și motivat recurs atât reclamanții C.M. și

C.A., cât și pârâtul Municipiul București, prin Primarul General.

declarat, reclamanții C.M. și C.A. formulează următoarele critici pe care le

structurează astfel:

a. Hotărârea

instanței de apel a fost dată cu aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.)

Astfel, deși în mod

corect s-a stabilit prin decizia civilă nr. 163 din 13 martie 2007 pronunțată

de Curtea de Apel, secția a IV-a civilă că recurenții-reclamanți sunt persoane îndreptățite

la măsuri reparatorii privind restituirea în natură a imobilului situat în

București, Str. Aurel Vlaicu, instanța califică acest aspect ca intrând în

puterea lucrului judecat, aceasta decizie nefiind recurată.

Recurenții-reclamanți

nu au avut nici un motiv pentru a recura această decizie, câtă vreme instanța

de judecată le recunoaște calitatea de persoane îndreptățite la măsuri

reparatorii privind restituirea în natură a imobilului solicitat prin

notificarea din 13 august 2001, trimițând cauza spre rejudecare pentru a fi

dezbătut fondul.

b. Instanța de apel

nu s-a pronunțat asupra tuturor dovezilor administrate în cauză (art. 304 pct. 10 C. proc. civ.)

Astfel, adresa din 04

mai 2010 emisă de Primăria Municipiului București - Serviciul Evidența

Proprietății se referă strict la adresa poștală din strada Drobeta, aflată în

imediata vecinătate a imobilului din prezenta cauză.

În schimb, în ceea ce

privește adresa din 28 mai 2010 emisă de aceeași autoritate, instanța de apel

omite să precizeze faptul că suprafața de 523 mp, în care construcții de 125 mp

categoria de folosință „construcții și curți" este deprinsă la adresa

poștală Aurel Vlaicu.

De asemenea, instanța

de apel omite să se pronunțe inclusiv asupra argumentelor existente în dosarul

fiscal din arhiva Direcției Venituri Buget Local sector 2, documente din care

rezultă fără echivoc faptul că proprietarul imobilului la adresa poștală Aurel

Vlaicu este însuși autorul S.P., potrivit contractului de vânzare-cumpărare din

12 februarie 1940 autentificat de Tribunalul Ilfov, secția a IX-a notariat.

Recurenții reproduc

în continuare concluziile raportului de expertiză tehnică efectuat de expert C.M.

în sensul că imobilul în litigiu nu este afectat de elemente de sistematizare

și niciodată nu a fost înstrăinat unei persoane fizice sau persoane juridice în

baza Legii nr. 112/2005 sau în baza altui act normativ.

c. Instanța de fond a

pronunțat hotărârea cu aplicarea greșită a legii și neținând cont de toate

reglementările, inclusiv jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

O reparație

echitabilă în cauza de față ar fi aceea pronunțată de Curtea Europeană a

Drepturilor Omului în cauza Brumărescu contra României, respectiv restituirea

în termen de șase luni a imobilului în litigiu și a tenului pe care este

amplasat.

formulat recurs și pârâtul Municipiul București prin Primar General, fără însă

a semna cererea de recurs, așa cum prevăd dispozițiile art. 302

1

alin.

(1) lit. d) C. proc. civ.

Cu privire la acest

aspect, Înalta Curte reține următoarele:

Înalta Curte de

Casație și Justiție, secții unite, admițând, prin decizia din 07 mai 2007,

recursul în interesul legii cu care a fost sesizată, a stabilit că dispozițiile

302

1

alin. (1) lit. d) raportat la art. 316 C. proc. civ. se

interpretează în sensul că: „Cererea de recurs trebuie să cuprindă semnătura

părții. Nerespectarea acestei cerințe poate fi împlinită în condițiile art. 133

alin. (2) C. proc. civ.”.

Făcând aplicarea

acestei decizii, în temeiul art. 329 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Cure a

dispus, conform art. 133 alin. (2) C. proc. civ., citarea recurentului-pârât cu

mențiunea de a semna cererea de recurs.

Cum partea nu a

înțeles să semneze cererea formulată, în temeiul art. 302

1

alin. (1)

lit. d), Înalta Curte va anula cererea de recurs formulată de pârâtul

Municipiul București prin Primar General.

recurată prin prisma criticilor formulate de recurenții reclamanți C.M. și C.A.,

Înalta Curte reține următoarele:

Prin primul motiv de

recurs formulat, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

recurenții critică decizia instanței de apel pentru încălcarea puterii de lucru

judecat, susținând că îndreptățirea lor la restituirea în natură a imobilului

în litigiu a fost, în mod irevocabil constatată, prin decizia civilă nr. 163

din 13 martie 2007 pronunțată de Curtea de Apel - secția a IV-a civilă. Față de

această dezlegare stabilită prin hotărârea menționată, recurenții nu aveau

interes să atace cu recurs decizia judecătorească care le recunoștea acest

drept, astfel încât respingerea cererii lor de restituire în natură a bunului,

dispusă prin decizia recurată, este nelegală.

Sub acest aspect,

Înalta Curte constată că, decizia civilă nr. 163 din 13 martie 2007 pronunțată

de Curtea de Apel - secția a IV-a civilă nu cuprinde o dezlegare asupra naturii

măsurilor reparatorii de care pot beneficia reclamanții pentru bunul care a

aparținut autoului lor și al cărui regim juridic cade sub incidența Legii nr. 10/2001.

Problema litigioasă

soluționată în mod irevocabil prin decizia civilă nr. 163 din 13 martie 2007

pronunțată de Curtea de Apel - secția a IV-a civilă a fost aceea a excepției

prematurității cererii adresate de reclamanți instanței de judecată, iar nu

aceea a îndreptățirii lor de a beneficia de restituirea în natură a imobilului

în litigiu. Acest ultim aspect nu a făcut obiectul cercetării judecătorești în

primă instanță (cercetare finalizată prin sentința civilă nr. 340 din 10 martie

2006 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă) și, față de limitele

devoluțiunii rezultate din cuprinsul art. 294 alin. (1) C. proc. civ., nu putea

fi analizat nici de instanța de control judiciar, Curtea de Apel - secția a

IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 163 din 13 martie 2007.

Prin urmare, în cauză

nu există o dezlegare dată de instanțele de judecată, care să fi intrat în

puterea lucrului judecat, sub aspectul îndreptățirii reclamanților la

restituirea în natură a imobilului în litigiu.

Pe de altă parte,

soluția instanței de apel nu s-a bazat exclusiv pe argumentul potrivit căruia

restituirea în natură nu s-ar putea dispune deoarece reclamanții nu au atacat

cu recurs decizia civilă nr. 163 din 13 martie 2007 pronunțată de Curtea de

Apel - secția a IV-a civilă. Instanța de apel a analizat probele administrate

în cauză și a concluzionat, în raport de acestea, că reclamanții nu ar putea obține

restituirea în natură a bunului ce a aparținut autorului lor, nefiind

aplicabile dispozițiile art. 10 alin. (1) teza I și teza a II-a din Legea nr.

10/2001.

b. Criticile

strecurate sub cel de-al doilea punct al motivelor de recurs sunt întemeiate pe

prevederile art. 304 pct. 10 C. proc. civ., reclamanții susținând că instanța

de apel a omis să se pronunțe asupra unor dovezi administrate, hotărâtoare

pentru dezlegarea pricinii și anume: adresa din 28 mai 2010 emisă de Primăria

Municipiului București - Serviciul Evidența Proprietății și documentele

existente în dosarul fiscal din arhiva Direcției Venituri Buget Local sector 2.

Criticile formulate

în acest temei nu mai învestesc în mod legal instanța de recurs cu analiza lor,

deoarece, prin art. I pct. 111 din O.U.G. nr. 138/2008 introdus prin art. I pct.

49 din Legea nr. 219/2005, prevederile art. 304 pct. 10 C. proc. civ. au fost

abrogate.

Recurenții critică și

modul în care instanța de apel a reținut situația de fapt prin interpretarea

probelor administrate în cauză, susținând că, în mod greșit Curtea de Apel a

avut în vedere adresa din 04 mai 2010 emisă de Primăria Municipiului București

- Serviciul Evidența Proprietății deoarece aceasta se referă strict la adresa

poștală din strada Drobeta și că situația de fapt, așa cum a fost stabilită de

instanța de apel, contravine concluziilor raportului de expertiză efectuat în

cauză.

Însă, față de

împrejurarea că dispozițiile art. 304 pct. 11 C. proc. civ., care permiteau

instanței de recurs să modifice hotărârea recurată dacă aceasta s-a bazat pe o

gravă greșeală de fapt, rezultată dintr-o apreciere eronată a probelor

administrate, au fost, de asemenea, abrogate prin O.U.G. nr. 138/2000, Înalta

Curte nu mai este legal sesizată cu analiza criticilor care au un astfel de

conținut.

c. Recurenții susțin

că decizia instanței de apel este nelegală deoarece „nu ține cont de toate

reglementările, inclusiv jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului”.

Potrivit art. 302

1

C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancțiunea nulității,

motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar

în conformitate cu prevederile art. 304 C. proc. civ., modificarea sau casarea

unor hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate limitativ

prevăzute în cuprinsul acestui articol.

Simpla afirmație a

nerespectării jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și a

încălcării unor norme europene, fără a se preciza care sunt acele dispoziții

încălcate și care sunt dezlegările stabilite prin jurisprudența Curții Europene

pe care instanța de apel le-a nesocotit, nu reprezintă o motivare a căii de

atac exercitate în sensul exigențelor prevăzute de art. 302

1

C. proc.

civ. Cerințele art. 302

1

C. proc. civ. trebuie interpretate în sensul

formulării, prin motivele de recurs, a unei argumentări juridice a

nelegalității invocate prin indicarea dispozițiilor legale pretins încălcate

ori greșit aplicate de instanță și prin precizarea eventualelor greșeli

săvârșite de instanță în legătură cu aceste dispoziții legale.

În consecință,

criticile formulate la cel de-al treilea punct al motivelor de recurs, nu pot

fi încadrate în cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Pentru considerentele

expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a respins ca

nefondat recursul declarat de reclamanții C.M. și C.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanții C.M. și C.A. împotriva deciziei nr. 626/A din

25 octombrie 2010 a Curții de Apel București - secția a IV-a civilă.

Anulează cererea de

recurs formulată de pârâtul Municipiul București prin Primar General.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 22 septembrie 2011.