ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1271/2013

Asupra cauzei de față constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, la data de 20 octombrie 2008, sub nr. 18380/299/2008, reclamanta H.P.A.E. a chemat în judecată pe pârâții C.S.B. și C.V., solicitând instanței să constate nulitatea absolută a Contractului de vânzare-cumpărare din 3 mai 1995 încheiat de Notariatul de Stat Sector 1, cu privire la apartamentul situat în București, sector 1 și să oblige pârâții să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie acest imobil, cu cheltuieli de judecată. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că imobilul menționat anterior a fost dobândit de către bunicul său, N.R.H., prin Actul de vânzare-cumpărare autentificat din 24 septembrie 1921, de Tribunalul Ilfov, și respectiv din 30 martie 1922, de Tribunalul Ilfov, reclamanta moștenindu-l pe tatăl său, R.L.H.

Imobilul a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 340/1948 și vândut, în baza Decretului-lege nr. 61/1990, către pârâți. Prin Sentința civilă nr. 311 din 20 ianuarie 2003, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București și rămasă irevocabilă, a fost constatată nulitatea absolută a Contractului de vânzare-cumpărare din 30 martie 1995, contractul fiind încheiat între C.L.M.B. și pârâții din prezenta cauză, alături de C.S.C. Ulterior cumpărării, vânzătorii C.S.C. și C.V. au vândut pârâtului C.S.B. cota de 2/3 din apartamentul de mai sus, deși nu aveau în patrimoniul lor dreptul de proprietate asupra bunului transmis.

Întrucât Contractul de vânzare-cumpărare din 30 martie 1995 a fost desființat ca urmare a nerespectării condițiilor edictate pentru încheierea sa valabilă, actul juridic subsecvent are și el aceeași soartă, datorită legăturii sale cu primul, astfel că se impune anularea contractului de vânzare-cumpărare menționat în petitul cererii de chemare în judecată. Prin Sentința civilă nr. 4539 din 16 martie 2010, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în Dosarul nr. 18380/299/2008, a fost admisă excepția necompetenței materiale a Judecătoriei sectorului 1 București, motiv pentru care a fost declinată competența soluționării prezentei cauze în favoarea Tribunalului București, secția civilă. Pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, cauza a fost înregistrată la data de 21 septembrie 2010, sub nr. 44925/3/2010.

Prin Încheierea de ședință de la 02 februarie 2011, Tribunalul a respins în principiu cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenientul H.M.R., pentru motivele precizate în această încheiere. La termenul din 25 mai 2011, Tribunalul a încuviințat pentru reclamantă proba cu înscrisuri și a respins probele solicitate de pârâți ca nefiind utile soluționării cauzei față de obiectul cererii de chemare în judecată. Prin Sentința civilă nr. 1130 din 15 iunie 2011, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis cererea formulată de reclamanta H.P.A.E. în contradictoriu cu pârâții C.S.B. și C.V., a constatat nulitatea absolută a Contractului de vânzare-cumpărare nr. 9045 din 03 mai 1995 autentificat de fostul Notariat de Stat sector 1 București și a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată.

În termen legal, au declarat apel pârâții C.V. și C.S.B., arătând că hotărârea apelată este netemeinică și nelegală. În motivarea apelului, apelanții, după prezentarea situației de fapt, au precizat că apelul vizează, potrivit art. 282 alin. (2) C. proc. civ., atât Sentința civilă nr. 1130 din 15 iunie 2011, cât și încheierile de ședință din 02 februarie 2011, respectiv 25 mai 2011, prin care au fost respinse, cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenientul H.M.R., în principiu, cererea de suspendare, cererea de conexare și probele solicitate de pârâți. Prin Decizia nr. 166A din 10 aprilie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, apelul pârâților a fost respins ca nefondat.

Împotriva acestei ultime decizii, au declarat recurs pârâții C.V. și C.S.B., arătând că decizia atacată este nelegală, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.). Astfel, recurenții pârâți au arătat că este nelegală soluția de respingere în principiu a cererii de intervenție a moștenitorului H.M.R., în calitate de succesor al fostului proprietar al imobilului, alături de intimata reclamantă H.P.A.E., în condițiile în care s-a solicitat restituirea tuturor apartamentelor din imobil, anterior fiind formulată o notificare în baza Legii nr. 10/2001.

Cu toate că intervenientul H.M.R., fratele reclamantei și comoștenitor alături de aceasta al pretinsului proprietar al imobilului, și-a dovedit prin cererea formulată atât interesul, cât și dreptul propriu, fiind îndeplinite astfel condițiile de admisibilitate ale cererii de intervenție, în mod nelegal, a respins prima instanță pretențiile sale prin încheierea interlocutorie apelată, astfel încât se impune modificarea de către instanța de control judiciar a acestei soluții și, în consecință, citarea în cauză, în calitate de intervenient în interes propriu, a lui H.M.R. Pe de altă parte, avându-se în vedere obiectul celor două dosare, în cadrul cărora se solicită revendicarea aceluiași imobil de către două persoane pretins moștenitoare ale fostului proprietar al imobilului preluat abuziv, în conformitate cu art. 164 C. proc.

civ. se impunea și admiterea excepției de conexitate a dosarului de față cu cauza ce face obiectul Dosarului nr. 6804/299/2008, aflată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, în caz contrar, existând posibilitatea pronunțării unor soluții contradictorii în acțiuni formulate în baza aceluiași titlu, pentru același imobil, de două persoane diferite. Recurenții pârâți au arătat, de asemenea, că este greșită soluția de respingere a cererii de administrare a probatoriilor, ținând cont de excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei în raport de lipsa de identitate cu imobilul revendicat. Drept urmare, era necesară stabilirea certă a identității dintre imobile prin efectuarea unei expertize construcții, având ca obiectiv identificarea imobilului ce face obiectul prezentei acțiuni, precum și stabilirea identității între apartamentul din București, sector 1 cu imobilul presupus ca fiind proprietatea autorilor reclamantei.

În ceea ce privește soluția pronunțată asupra cererii pe fond, recurenții pârâți au susținut că se impune modificarea hotărârii apelate în sensul respingerii ca nelegale a acțiunii. Astfel, în ipoteza în care reclamanta făcea dovada calității de unic moștenitor al proprietarului imobilului preluat abuziv, aceasta avea doar posibilitatea de a obține exclusiv despăgubiri prin echivalent bănesc pentru acest imobil, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001. În vederea asigurării stabilității circuitului civil, principiul protejării dreptului de proprietate dobândit de terțul subdobânditor cu titlu oneros a fost consfințit și de dispozițiile Legii nr. 1/2009.

Or, dacă s-ar considera că, deși sunt valabile actele juridice prin care s-au înstrăinat imobilele preluate fără titlu valabil, totuși terțul dobânditor ar putea fi cu succes evins de proprietarul inițial pe calea acțiunii în revendicare de drept comun, dispozițiile speciale ar fi lipsite de rațiune și nu ar mai putea produce efectele juridice avute în vedere de legiuitor. Valorificarea dreptului de proprietate al reclamantei se putea face fie în procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, pentru acordarea de despăgubiri bănești, ce a și fost urmată de aceasta pentru întregul imobil, fie prin promovarea unei acțiuni în revendicare pentru obținerea în natură a bunului, însă nu în paralel prin ambele modalități de apărare a dreptului de proprietate.

Reclamanta nu beneficiază de un „bun" în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului pentru a obține restituirea în natură a imobilului. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat faptul că un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le incriminează se raportează la bunul său, în sensul în care această noțiune este definită prin jurisprudența instanței de contencios european. În cauzele Păduraru contra României, Porțeanu contra României, Străin contra României, Curtea consideră că se poate vorbi de un „bun", în ipoteza în care înainte de vânzarea imobilului, conform legilor speciale, a existat o hotărâre judecătoreasă, chiar nedefinitivă, prin care s-a constatat nevalabilitatea titlului statului.

Or, în speță, reclamanta nu a obținut niciodată o astfel de hotărâre anterior cumpărării de către pârâți a imobilului, astfel încât nu se poate prevala de deținerea unui „bun" în sensul Convenției. Dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu pot fi interpretate în sensul că ar impune statelor contractante o obligație generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenția. Pe de altă parte, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, de la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și, mai ales, a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea de despăgubiri.

În speță, nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu i-a recunoscut reclamantei, în mod definitiv, un drept de a i se restitui în natură imobilul, în litigiu anterior înstrăinării acestuia către foștii chiriași. Drept consecință, intimata nu poate opune recurenților un „bun", ci are doar dreptul de a beneficia exclusiv de despăgubiri prin echivalent bănesc. La data de 7 martie 2013, recurenții pârâți, prin mandatar avocat M.T., au depus cerere de renunțare la calea de atac a recursului, întemeiată pe dispozițiile art. 267 C. proc. civ., la care au anexat, în copie, Procura autentificată din 26 septembrie 2012 prin care avocații Societății Civilă Profesională „C. și A." au fost împuterniciți să semneze și să depună în fața instanței declarația de renunțare.

De asemenea, la termenul de judecată din 8 martie 2013, reprezentantul recurenților pârâți C.V. și C.S.B., respectiv avocat B.G., în calitate atât de avocat, cât și de mandatar al părților, potrivit Procurii judiciare autentificată din 26 septembrie 2012 de Ambasada României în Regatul Suediei, secția consulară, a arătat că pârâții renunță la judecarea recursului ce face obiectul prezentului dosar. În consecință, în aplicarea principiului disponibilității ca regulă fundamentală a procesului civil (care include și dreptul părților de a face acte procesuale de dispoziție), Înalta Curte va lua act de renunțarea la judecarea căii de atac, manifestarea de voință în acest sens fiind exteriorizată prin intermediul reprezentantului convențional al recurenților, în temeiul unei procuri speciale, ceea ce corespunde exigențelor instituite prin dispozițiile art. 69 alin. (1) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Ia act de renunțarea la judecata recursului declarat de pârâții C.V. și C.S.B. împotriva Deciziei nr. 166A din 10 aprilie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 martie 2013. Procesat de GGC - N