ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1271/2013

Asupra cauzei de față

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Judecătoriei Sectorului 1 București, la data de 20 octombrie 2008, sub nr.

18380/299/2008, reclamanta H.P.A.E. a chemat în judecată pe pârâții C.S.B. și

C.V., solicitând instanței să constate nulitatea absolută a Contractului de

vânzare-cumpărare din 3 mai 1995 încheiat de Notariatul de Stat Sector 1, cu

privire la apartamentul situat în București, sector 1 și să oblige pârâții să-i

lase în deplină proprietate și liniștită posesie acest imobil, cu cheltuieli de

judecată.

În motivarea cererii,

reclamanta a arătat că imobilul menționat anterior a fost dobândit de către

bunicul său, N.R.H., prin Actul de vânzare-cumpărare autentificat din 24

septembrie 1921, de Tribunalul Ilfov, și respectiv din 30 martie 1922, de

Tribunalul Ilfov, reclamanta moștenindu-l pe tatăl său, R.L.H.

Imobilul a fost

preluat de stat în baza Decretului nr. 340/1948 și vândut, în baza

Decretului-lege nr. 61/1990, către pârâți.

Prin Sentința civilă

nr. 311 din 20 ianuarie 2003, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București

și rămasă irevocabilă, a fost constatată nulitatea absolută a Contractului de

vânzare-cumpărare din 30 martie 1995, contractul fiind încheiat între C.L.M.B.

și pârâții din prezenta cauză, alături de C.S.C.

Ulterior cumpărării,

vânzătorii C.S.C. și C.V. au vândut pârâtului C.S.B. cota de 2/3 din

apartamentul de mai sus, deși nu aveau în patrimoniul lor dreptul de

proprietate asupra bunului transmis.

Întrucât Contractul

de vânzare-cumpărare din 30 martie 1995 a fost desființat ca urmare a

nerespectării condițiilor edictate pentru încheierea sa valabilă, actul juridic

subsecvent are și el aceeași soartă, datorită legăturii sale cu primul, astfel

că se impune anularea contractului de vânzare-cumpărare menționat în petitul

cererii de chemare în judecată.

Prin Sentința civilă

nr. 4539 din 16 martie 2010, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București

în Dosarul nr. 18380/299/2008, a fost admisă excepția necompetenței materiale a

Judecătoriei sectorului 1 București, motiv pentru care a fost declinată

competența soluționării prezentei cauze în favoarea Tribunalului București,

secția civilă.

Pe rolul Tribunalului

București, secția a III-a civilă, cauza a fost înregistrată la data de 21

septembrie 2010, sub nr. 44925/3/2010.

Prin Încheierea de

ședință de la 02 februarie 2011, Tribunalul a respins în principiu cererea de

intervenție în interes propriu formulată de intervenientul H.M.R., pentru

motivele precizate în această încheiere.

La termenul din 25

mai 2011, Tribunalul a încuviințat pentru reclamantă proba cu înscrisuri și a

respins probele solicitate de pârâți ca nefiind utile soluționării cauzei față

de obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin Sentința civilă

nr. 1130 din 15 iunie 2011, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a

admis cererea formulată de reclamanta H.P.A.E. în contradictoriu cu pârâții

C.S.B. și C.V., a constatat nulitatea absolută a Contractului de

vânzare-cumpărare nr. 9045 din 03 mai 1995 autentificat de fostul Notariat de

Stat sector 1 București și a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantei de

acordare a cheltuielilor de judecată.

În termen legal, au

declarat apel pârâții C.V. și C.S.B., arătând că hotărârea apelată este

netemeinică și nelegală.

În motivarea

apelului, apelanții, după prezentarea situației de fapt, au precizat că apelul

vizează, potrivit art. 282 alin. (2) C. proc. civ., atât Sentința civilă nr.

1130 din 15 iunie 2011, cât și încheierile de ședință din 02 februarie 2011,

respectiv 25 mai 2011, prin care au fost respinse, cererea de intervenție în

interes propriu formulată de intervenientul H.M.R., în principiu, cererea de

suspendare, cererea de conexare și probele solicitate de pârâți.

Prin Decizia nr. 166A

din 10 aprilie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, apelul pârâților a fost respins

ca nefondat.

Împotriva acestei

ultime decizii, au declarat recurs pârâții C.V. și C.S.B., arătând că decizia

atacată este nelegală, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii

(art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.).

Astfel, recurenții

pârâți au arătat că este nelegală soluția de respingere în principiu a cererii

de intervenție a moștenitorului H.M.R., în calitate de succesor al fostului

proprietar al imobilului, alături de intimata reclamantă H.P.A.E., în

condițiile în care s-a solicitat restituirea tuturor apartamentelor din imobil,

anterior fiind formulată o notificare în baza Legii nr. 10/2001.

Cu toate că

intervenientul H.M.R., fratele reclamantei și comoștenitor alături de aceasta

al pretinsului proprietar al imobilului, și-a dovedit prin cererea formulată

atât interesul, cât și dreptul propriu, fiind îndeplinite astfel condițiile de

admisibilitate ale cererii de intervenție, în mod nelegal, a respins prima

instanță pretențiile sale prin încheierea interlocutorie apelată, astfel încât

se impune modificarea de către instanța de control judiciar a acestei soluții

și, în consecință, citarea în cauză, în calitate de intervenient în interes

propriu, a lui H.M.R.

Pe de altă parte,

avându-se în vedere obiectul celor două dosare, în cadrul cărora se solicită

revendicarea aceluiași imobil de către două persoane pretins moștenitoare ale

fostului proprietar al imobilului preluat abuziv, în conformitate cu art. 164

C. proc. civ. se impunea și admiterea excepției de conexitate a dosarului de

față cu cauza ce face obiectul Dosarului nr. 6804/299/2008, aflată pe rolul

Tribunalului București, secția a IV-a civilă, în caz contrar, existând

posibilitatea pronunțării unor soluții contradictorii în acțiuni formulate în

baza aceluiași titlu, pentru același imobil, de două persoane diferite.

Recurenții pârâți au

arătat, de asemenea, că este greșită soluția de respingere a cererii de

administrare a probatoriilor, ținând cont de excepția lipsei calității

procesuale active a reclamantei în raport de lipsa de identitate cu imobilul

revendicat.

Drept urmare, era

necesară stabilirea certă a identității dintre imobile prin efectuarea unei

expertize construcții, având ca obiectiv identificarea imobilului ce face

obiectul prezentei acțiuni, precum și stabilirea identității între apartamentul

din București, sector 1 cu imobilul presupus ca fiind proprietatea autorilor

reclamantei.

În ceea ce privește

soluția pronunțată asupra cererii pe fond, recurenții pârâți au susținut că se

impune modificarea hotărârii apelate în sensul respingerii ca nelegale a

acțiunii. Astfel, în ipoteza în care reclamanta făcea dovada calității de unic

moștenitor al proprietarului imobilului preluat abuziv, aceasta avea doar

posibilitatea de a obține exclusiv despăgubiri prin echivalent bănesc pentru

acest imobil, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001.

În vederea asigurării

stabilității circuitului civil, principiul protejării dreptului de proprietate

dobândit de terțul subdobânditor cu titlu oneros a fost consfințit și de

dispozițiile Legii nr. 1/2009. Or, dacă s-ar considera că, deși sunt valabile

actele juridice prin care s-au înstrăinat imobilele preluate fără titlu

valabil, totuși terțul dobânditor ar putea fi cu succes evins de proprietarul

inițial pe calea acțiunii în revendicare de drept comun, dispozițiile speciale

ar fi lipsite de rațiune și nu ar mai putea produce efectele juridice avute în

vedere de legiuitor.

Valorificarea

dreptului de proprietate al reclamantei se putea face fie în procedura specială

prevăzută de Legea nr. 10/2001, pentru acordarea de despăgubiri bănești, ce a

și fost urmată de aceasta pentru întregul imobil, fie prin promovarea unei

acțiuni în revendicare pentru obținerea în natură a bunului, însă nu în paralel

prin ambele modalități de apărare a dreptului de proprietate.

Reclamanta nu

beneficiază de un „bun" în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului

pentru a obține restituirea în natură a imobilului.

De altfel, Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a statuat faptul că un reclamant nu poate

pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care

hotărârile pe care le incriminează se raportează la bunul său, în sensul în

care această noțiune este definită prin jurisprudența instanței de contencios

european. În cauzele Păduraru contra României, Porțeanu contra României, Străin

contra României, Curtea consideră că se poate vorbi de un „bun", în

ipoteza în care înainte de vânzarea imobilului, conform legilor speciale, a

existat o hotărâre judecătoreasă, chiar nedefinitivă, prin care s-a constatat

nevalabilitatea titlului statului. Or, în speță, reclamanta nu a obținut

niciodată o astfel de hotărâre anterior cumpărării de către pârâți a

imobilului, astfel încât nu se poate prevala de deținerea unui „bun" în

sensul Convenției.

Dispozițiile art. 1

din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu pot fi interpretate în sensul că

ar impune statelor contractante o obligație generală de a restitui bunurile ce

le-au fost transferate înainte să ratifice Convenția.

Pe de altă parte,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, de la intrarea în vigoare a

Legii nr. 10/2001 și, mai ales, a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un

mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea

de despăgubiri.

În speță, nicio

instanță sau autoritate administrativă internă nu i-a recunoscut reclamantei,

în mod definitiv, un drept de a i se restitui în natură imobilul, în litigiu

anterior înstrăinării acestuia către foștii chiriași.

Drept consecință,

intimata nu poate opune recurenților un „bun", ci are doar dreptul de a

beneficia exclusiv de despăgubiri prin echivalent bănesc.

La data de 7 martie

2013, recurenții pârâți, prin mandatar avocat M.T., au depus cerere de

renunțare la calea de atac a recursului, întemeiată pe dispozițiile art. 267 C.

proc. civ., la care au anexat, în copie, Procura autentificată din 26

septembrie 2012 prin care avocații Societății Civilă Profesională „C. și

A." au fost împuterniciți să semneze și să depună în fața instanței

declarația de renunțare.

De asemenea, la termenul

de judecată din 8 martie 2013, reprezentantul recurenților pârâți C.V. și

C.S.B., respectiv avocat B.G., în calitate atât de avocat, cât și de mandatar

al părților, potrivit Procurii judiciare autentificată din 26 septembrie 2012

de Ambasada României în Regatul Suediei, secția consulară, a arătat că pârâții

renunță la judecarea recursului ce face obiectul prezentului dosar.

În consecință, în

aplicarea principiului disponibilității ca regulă fundamentală a procesului

civil (care include și dreptul părților de a face acte procesuale de

dispoziție), Înalta Curte va lua act de renunțarea la judecarea căii de atac,

manifestarea de voință în acest sens fiind exteriorizată prin intermediul

reprezentantului convențional al recurenților, în temeiul unei procuri

speciale, ceea ce corespunde exigențelor instituite prin dispozițiile art. 69

alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Ia act de renunțarea

la judecata recursului declarat de pârâții C.V. și C.S.B. împotriva Deciziei nr.

166A din 10 aprilie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 8 martie 2013.

Procesat de GGC - N