ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6835/2009

Deliberând asupra recursurilor civile de față, Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1230 din 10 octombrie 2007, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis excepția inadmisibilității și a respins ca inadmisibilă cererea formulată de reclamantă B.D.S.I. în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, P.A. și P.E. A fost obligată reclamanta să plătească pârâților P.A. și P.E. suma de 2618 lei cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că, prin cererea înregistrată la data de 22 noiembrie 2007 la Judecătoria sectorului 2 București, reclamanta B.D.S.I. a chemat în judecată pe pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, P.A.

și P.E., solicitând instanței să îi oblige să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 12, compus din 3 camere, hol, bucătărie, baie, vestibul, cămară, WC, pivniță la subsol, boxă în pod, situat în București, sector 2, să constate inexistența dreptului de proprietate al Statului asupra imobilului mai sus menționat, ca urmare a neconstituționalității Decretului nr. 92/1950, să constate inexistența dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilului.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că titlul autorilor săi îl constituie actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 40624 din 24 octombrie 1947, în timp ce pârâții invocă drept titlu contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1307 din 6 decembrie 1996, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, dar că, nu pot exista două titluri de proprietate valabile asupra aceluiași imobil, urmând a se da preferință titlului mai caracterizat, care în raport de împrejurarea că statul nu era proprietarul imobilului pe care 1-a transmis pârâților este cel al reclamantei. Reclamanta a precizat că imobilul a fost preluat în temeiul Decretului nr. 92/1950, dar cu nerespectarea dispozițiilor art. 1 și 2, existând și o neconcordanță a anexei în raport cu aceste texte.

Astfel, s-a făcut o greșită aplicare a acestor prevederi, întrucât autoarea sa nu se încadra în categoriile prevăzute de decret, fiind casnică și prin urmare, exceptată de la naționalizare. Reclamanta a mai arătat că Decretul nr. 92/1950 este neconstituțional, contravenind prevederilor art. 6, art. 8 și art. 10 din Constituția din 1948 și că nici anexa decretului nu respectă Constituția, respectiv art. 45 alin. (2) și (3), întrucât aceasta trebuia semnată de Președintele și Secretarul Prezidiului, ori, după caz, de locțiitori, în timp ce anexa Decretului nr. 92/1950 este semnată de Președintele Prezidiului Marii Adunări Naționale. În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 480 C. civ. B.D.S.I.

a formulat o nouă cerere de chemare în judecată, prin care a solicitat constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare nr. 1607 din 13 decembrie 1996, obligarea Municipiului București să-i restituie în natură imobilul și părțile să fie repuse în situația anterioară. Prin sentința civilă nr. 13 din 8 ianuarie 2003 a Judecătoriei sectorului 2 București a fost admisă excepția autorității de lucru judecat în ceea ce privește constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare și restituirea în natură a imobilului solicitat, cât și excepția inadmisibilității acțiunii în ceea ce privește celelalte capete de cerere.

Prin decizia nr. 516 din 2 iulie 2003 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, a fost anulată sentința instanței de fond și cauza fiind reținută spre rejudecare s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare, dar, Curtea de Apel București prin decizia nr. 1406 din 21 octombrie 2005 a admis recursul împotriva deciziei pronunțate de Tribunalul București și în urma modificării deciziei atacate a fost respins ca nefondat apelul, menținându-se sentința instanței de fond. Reclamanta a formulat o cerere de chemare în judecată în contradictoriu cu pârâții P.A., P.E. și Ministerul Finanțelor Publice prin care a solicitat anularea contractului de vânzare-cumpărare privind imobilul din litigiu, cerere care a fost respinsă ca prescrisă prin sentința civilă nr. 5528 din 23 septembrie 2003. Pârâții au invocat prin întâmpinare excepția inadmisibilității acțiunii în raport cu dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Prin sentința civilă nr. 1111 din 14 februarie 2007, Judecătoria sectorului 2 București a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționarea a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția civilă. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că excepția invocată este întemeiată, că acțiunea în revendicare este o acțiune evaluabilă în bani și că reclamanta a precizat valoarea imobilului ca fiind de 510.000 lei, valoare ce nu a fost contestată de celelalte părți. Cererea a fost înregistrată la Tribunalul București, secția a V-a civilă, sub nr. 14059/3 din 23 aprilie 2007. În ședința din 5 septembrie 2007 au fost puse în discuția părților excepția lipsei calității de reprezentant al Ministerului Finanțelor Publice, excepția autorității de lucru judecat și excepția inadmisibilității cererii.

Prin încheierea de ședință din 12 septembrie 2007, tribunalul a constatat că excepția lisei calității de reprezentant a Ministerului Finanțelor Publice este neîntemeiată, întrucât în temeiul art. 25 din Decretul-lege nr. 31/1954, Statul Român este reprezentat în raporturile în care participă nemijlocit în proces de către Ministerul Finanțelor Publice, în cazul în care legea nu stabilește un alt reprezentant, iar din dispozițiile art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998 rezultă că reprezentarea Statului Român în litigiile referitoare la dreptul de proprietate se face prin Ministerul Finanțelor Publice.

In privința excepției autorității de lucru judecat, tribunalul a reținut că în cazurile soluționate prin decizia civilă nr. 3622/1998 și prin sentința civilă nr. 13/2003 nu a stat în judecată Statul Român, nefîind întrunită astfel condiția identității de părți, iar în privința litigiului soluționat prin sentința civilă nr. 5528/2003 s-a reținut că nu este îndeplinită condiția identității de obiect. Discutarea excepției inadmisibilității acțiunii a fost prorogată, punându-se în vedere reclamantei să precizeze dacă a urmat procedura de restituire prevăzută de Legea nr. 10/2001. În ședința publică din 3 octombrie 2007, reclamanta a depus la dosar notificarea nr. 383/2001 formulată în temeiul Legii nr. 10/2001.

In aceeași ședință a fost pusă în discuția părților excepția inadmisibilității cererii, excepție pe care tribunalul a apreciat-o ca fiind întemeiată pentru următoarele considerente: Conform dispozițiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, bunurile preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari sau succesorii lor, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație. Potrivit disp. art. 1 din Legea nr. 10/2001, republicată, imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste, sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, se restituie în natură, în condițiile acestei legi, iar în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent.

Pentru a beneficia de măsuri reparatorii potrivit art. 22 și art. 23 din Legea nr. 10/2001, republicată, persoanele îndreptățite vor notifica persoanele juridice deținătoare, actele doveditoare ale dreptului de proprietate urmând a fi depuse ca anexe la notificare sau ulterior până la data soluționării acesteia. În conformitate cu dispozițiile art. 25 și art. 26 din lege, unitatea deținătoare este obligată ca în termen de 60 de zile de la data înregistrării notificării să se pronunțe prin decizie sau dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură sau, după caz, în situația în care restituirea în natură nu este posibilă, să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Reclamanta a urmat procedura instituită de Legea nr. 10/2001, formulând în acest sens notificarea nr. 383/2001, comunicată Primăriei Municipiului București prin intermediul executorului judecătoresc, procedură care nu a fost însă finalizată prin emiterea unei dispoziții conform art. 25 - 26 din Legea nr. 102001. Tribunalul a apreciat că această lege este una specială de reparație, normele ei având un caracter derogator de la normele dreptului comun. In consecință, față de caracterul de lege specială de reparație, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, restituirea imobilelor ce se încadrează în categoriile prevăzute de art. 2 din Legea nr. 10/2001 (imobile considerate de lege ca fiind preluate în mod abuziv ca și cel din speță, care a fost preluat conform Decretului nr. 92/1950), prin incidența dispozițiilor art. 2 lit. a) din lege se poate face numai cu respectarea procedurii pe care aceasta o instituie.

Introducerea unei cereri întemeiată pe disp. art. 480 C. civ., după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu este posibilă, deoarece legea specială primează în raport cu normele dreptului comun, care rămân aplicabile numai în cazurile nereglementate de legea specială. Caracterul obligatoriu al acestei proceduri prealabile se desprinde și din considerentele deciziei nr. IX din 20 martie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite, care a statuat în urma admiterii recursului în interesul legii că instanța competentă să soluționeze cererea formulată împotriva refuzului de a emite decizie sau dispoziție motivată de restituire în natură sau de acordare a despăgubirilor potrivit Legii nr. 10/2001 este tribunalul, instanța supremă reținând că „obiectul unei asemenea pricini privește o procedură prealabilă impusă de dispozițiile Legii nr. 10/2001, necontencioasă, dar obligatorie potrivit art. 109 alin. (2) C. proc.

civ." De asemenea, tribunalul a reținut că existența procedurii speciale de restituire a imobilelor prevăzută de Legea nr. 10/2001 și prin urmare inadmisibilitatea cererii de restituire în condițiile dreptului comun, nu poate fi interpretată în sensul că ar restrânge accesul la justiție al proprietarului, în condițiile în care art. 26 alin. (3) din lege instituie controlul judecătoresc asupra deciziilor sau dispozițiilor pronunțate în cadrul procedurii administrative. S-a mai reținut că persoana interesată poate contesta și lipsa răspunsului unității deținătoare notificate în termenul prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, persoana interesată având posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii prevăzute de această lege, inclusiv refuzul persoanei juridice deținătoare de a emite decizia de soluționare a notificării.

Prin urmare, tribunalul a apreciat că accesul la justiție nu este afectat prin imposibilitatea de a formula o acțiune în revendicare potrivit dreptului comun în paralel cu procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, întrucât accesul la justiție în sensul art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului nu exclude posibilitatea reglementării în dreptul intern a unor proceduri administrative prealabile, statul neavând obligația de a asigura persoanei interesate posibilitatea de a recurge la toate mijloacele procesuale prevăzute de legea internă pentru protecția unui drept subiectiv civil.

Dimpotrivă, având posibilitatea de a prevedea proceduri speciale de reparație, o asemenea procedură fiind instituită pentru restituirea imobilelor preluate de stat în mod abuziv în perioada 1945-1989, cu consecința excluderii altor mijloace de valorificare a dreptului subiectiv, inclusiv pe calea acțiunii în revendicare, indiferent dacă aceasta este promovată împotriva Statului Român sau împotriva persoanelor fizice care au dobândit bunul prin cumpărare de la deținătorul acelui imobil, astfel cum rezultă din prevederile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, o astfel de cale este inadmisibilă. Prin apelul declarat de reclamanta B.D.S.I. s-a criticat hotărârea instanței de fond pentru că a încălcat dispozițiile legislației interne, dar și europene (art. 6 al Convenției europene pentru drepturile omului) și că potrivit Legii nr. 10/2001 cererea acesteia nu putea fi respinsă ca inadmisibilă.

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, prin decizia nr. 799A din 6 noiembrie 2008 a admis apelul reclamantei B.D.S.I. împotriva sentinței nr. 1230 din 10 octombrie 2007, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, pe care a desființat-o și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe pentru a soluționa fondul acesteia. S-a reținut de către instanța de apel că reclamanta a formulat o acțiune în revendicare (fila 3 dosar judecătorie) cu argumente de fapt și de drept, întemeiate pe art. 480 C. civ. Judecătoria Sectorului 2 București, prin sentința civilă nr. 1111 din 14 februarie 2007 a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența în favoarea Tribunalului București, secția civilă, temeiul declinării constituindu-1 criteriul valoric, imobilul revendicat fiind evaluat la 540.000 lei.

Tribunalul București, secția a V-a civilă, a reținut cauza așa cum i-a fost declinată, considerându-se legal investit ca instanță de fond. Soluționând cauza a reținut că sunt incidente și dispozițiile Legii nr. 10/2001, așadar ale procedurii speciale, fiind aplicabile disp. art. 2, art. 25 și art. 26 din lege, dar și dispozițiile deciziei civile nr. IX din 20 martie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite și, apreciind că nu se poate promova separat acțiunea în revendicare (pe dreptul comun pe art. 480 C. civ.), ci să se uzeze numai de calea prevăzută prin legea specială (Legea nr. 10/2001 care prevede și o procedură prealabilă) a invocat și a admis excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare.

Or, sub acest aspect, concluziile și raționamentele avute în vedere s-au apreciat ca fiind corecte. Acțiunea în revendicare, în dreptul român nu este reglementată nici de Codul de procedură civilă și nici de Codul civil, fiind o creație a practicii și doctrinei juridice, pornindu-se de la art. 480 și urm. C. civ. In speță este vorba de apărarea dreptului de proprietate, apărare care se poate face numai pe calea unei acțiuni în realizare, aceasta fiind acțiunea în revendicare. Referitor la bunurile imobile, de esența unor astfel de acțiuni sunt mai multe atribute, dar în nici un caz inadmisibilitatea. In literatura juridică, discuțiile cu privire la inadmisibilitate sunt numeroase, unii autori susținând că are o natură juridică mixtă (diferită de apărările de fond) și se apropie de aceste apărări ca subiect prin rezultatele lor.

O altă opinie a autorilor este aceea că au considerat că există excepții de procedură, peremptorii, de fond. In realitate, instanța, analizând practica judiciară a concluzionat că în speță, părțile se află în prezența unor excepții de procedură sau de fond, care au ca punct comun soluția care se pronunță de instanță în cazul admiterii lor, respectiv respingerea cererii ca inadmisibilă (cazul inadmisibilității recursului declarat împotriva unei hotărâri irevocabile). In speță, acțiunea în revendicare a unui imobil (o acțiune imprescriptibilă) nu poate fi respinsă ca inadmisibilă, întrucât această excepție a inadmisibilității față de caracterul special al dreptului de proprietate nu se poate aprecia ca o excepție fie de fond, fie de procedură.

In cazul acțiunii în revendicare a unui imobil, aceasta (sub aspectul inadmisibilității) nu poate fi respinsă, ca fiind soluționată în funcție de probatorii (ea este admisibilă sau nu), dar respingerea ca inadmisibilă nu este în spiritul și litera legii. Instanța de apel, având în vedere motivele invocate și analizate anterior, în raport de disp. art. 297 alin. (1) C. proc. civ. a admis apelul și, reținând că nu s-a intrat în cercetarea fondului a desființat hotărârea primei instanțe, trimițând cauza spre rejudecare pe fond, instanță care să administreze probatorii privind acțiunea în revendicare (indiferent dacă sunt aplicabile dispozițiile legii speciale). Împotriva deciziei nr. 799A din 6 noiembrie 2008, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, au declarat recurs pârâții P.A., P.E.

și de Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor. Pârâții P.A. și P.E., invocând motivele de recurs prev. de art. 304 pct. 7, 8, 9 C. proc. civ., art. 306 alin. (2) C. proc. civ., art. 6 din Convenția europeană și art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției, formulează următoarele critici: În primul rând, pârâții susțin că instanța de apel nu și-a motivat în drept hotărârea pronunțată, obligație procedurală imperativă prevăzută de art. 261 pct. 5 C. proc. civ. și art. 6 Convenția europeană. În susținerea acestui motiv de recurs, invocându-se art. 304 pct. 7 Teza I C. proc. civ., raportat la art. 261 pct. 5 C. proc.

civ., se arată că hotărârea pronunțată trebuia să cuprindă „motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților". In acest sens, se precizează că magistrații nu au arătat în cuprinsul hotărârii considerentele juridice care au condus la pronunțarea hotărârii și că motivarea s-a raportat numai la considerente de ordin teoretic și doctrinar ce țin de calificarea instituției inadmisibilității în dreptul procesual civil român. Procedând astfel, se susține că instanța de apel a încălcat și prevederile art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului, în aplicarea căruia Curtea Europeană a decis că „absența motivării unei decizii judiciare impietează asupra dreptului la unui proces echitabil.

In aceeași ordine de idei se arată că jurisdicția europeană a reținut că magistratul național trebuie să indice cu suficientă claritate motivele pe care își întemeiază deciziile, să examineze efectiv problemele esențiale care îi sunt supuse aprecierii. Pârâții susțin că decizia recurată cuprinde motive contradictorii sub aspectul inadmisibilității și clarificării sale juridice. Arată recurenții că, deși instanța de apel a achiesat la soluția pronunțată de Tribunalul București sub aspectul admiterii excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare, aceeași instanță a revenit asupra propriilor considerente și a pronunțat o soluție diametral opusă celor statuate, potrivit căreia o asemenea acțiune nu poate fi respinsă ca inadmisibilă.

In același sens se susține că motivarea hotărârii recurate se dovedește a fi contradictorie, în contextul în care, deși instanța de apel reține că „acțiunea în revendicare nu este reglementată nici de Codul civil și nici de Codul de procedură civilă, fiind o creație a practicii și a doctrinei juridice", aceeași instanță ajunge la concluzia că „inadmisibilitatea acțiunii în revendicare nu este în spiritul și litera legii". O a doua critică se întemeiază pe motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., susținându-se că instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, schimbând natura și înțelesul lămurit și vădit al inadmisibilității revendicării de drept comun în cazul imobilelor naționalizate.

Sub acest aspect, se arată că instanța de apel a confundat inadmisibilitatea acțiunii cu imprescriptibilitatea acesteia, în condițiile în care nu avea autorizarea legală de a se pronunța nici cel puțin pe cale accesorie asupra aspectului prescriptibilității imobiliare, ci doar asupra admisibilității sale, în condițiile existenței unei proceduri speciale de restituire reglementată de Legea nr. 10/2001. Se susține că magistrații au soluționat cauza pe baza unor interpretări eronate a actului juridic dedus judecății, dezlegarea dată apelului raportându-se la atributul imprescriptibilității acțiunii și nu la cel al inadmisibilității acțiunii. Recurenții-pârâți mai arată că, decizia recurată s-a dat cu încălcarea normelor juridice pertinente din dreptul intern și din Convenția europeană a drepturilor omului, motiv întemeiat pe disp.

art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Astfel, prin admiterea apelului se susține că instanța a încălcat disp. art. 299 alin. (3) C. proc. civ., făcând abstracție chiar de decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a statuat că acțiunile în revendicarea unor imobile naționalizate, întemeiate pe dreptul comun sunt inadmisibile, având prioritate Legea specială nr. 10/2001 față de prevederile art. 480-481 C. civ. Efectul direct al aplicării principiului specialul derogă de la general constă în aceea că restituirea imobilului litigios nu se mai poate realiza în condițiile art. 480 C. civ., ci doar prin recurgerea la dispozițiile Legii nr. 10/2001, a cărei finalitate este tocmai reglementarea situației juridice a imobilelor naționalizate.

Susțin pârâții că instanța de apel a încălcat în mod flagrant dispozițiile exprese și imperative ale Legii nr. 213/1998, ale Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 112/1995 privitoare la inadmisibilitatea acțiunii în revendicare în cazul imobilelor a căror situație juridică este reglementată prin legi speciale. Astfel, s-a făcut abstracție totală de interdicția impusă de legiuitorul român în privința imobilelor a căror situație este reglementată prin legi speciale ca și în cazul imobilului în litigiu, ignorând prevederile art. 6 alin. (1) și 2 din Legea nr. 213/1998.

Se arată că a fost eludat art. 6 alin. (1) și (2) conform căruia „bunurile preluate de stat fără titlu, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație". In virtutea textului enunțat, se pretinde că instanța de apel avea obligația procedurală să respingă apelul reclamantei și să mențină soluția instanței de fond sub aspectul inadmisibilității revendicării unui imobil preluat de stat și vândut unor chiriași de bună-credință în temeiul Legii nr. 112/1995, admisibilitatea unei astfel de acțiuni fiind posibilă numai în situația în care imobilul ar fi fost preluat fără titlu valabil și nu ar fi făcut obiectul unor legi speciale de reparație.

Criticile se mai referă la încălcarea în mod flagrant a prevederilor Constituției României și ale Convenției europene a drepturilor omului, vizând dreptul la un proces echitabil conform art. 21 din Constituția României și art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului. Pârâții pretind că li s-a încălcat dreptul la respectarea proprietății bunurilor în raport de dispozițiile art. 44 din Constituția României și din Protocolul nr. 1 al Convenției europene. În cele din urmă, critica vizează nepronunțarea asupra excepției autorității de lucru judecat, ca excepție de ordine publică, invocând art. 306 alin. (2) C. proc. civ. raportat la art. 137 și art. 166 C. proc. civ. Se susține că în cauză este incidență excepția autorității de lucru judecat, existând identitate de părți, de obiect și de cauză juridică, astfel că acțiunea pe fondul cauzei se impune a fi respinsă ca inadmisibilă și sub acest aspect.

În ceea ce privește recursul declarat de Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, se reține că a fost criticată pentru încălcarea și aplicarea greșită a legii, invocându-se motivul de recurs prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Arată recurentul, că instanța este obligată să stabilească dacă, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 mai este admisibilă o acțiune în revendicare introdusă de proprietarul imobilului preluat de către stat. In opinia recurentului, se arată că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare este inadmisibilă. Legea nr. 10/2001 este o lege specială care reglementează situația imobilelor preluate în mod abuziv de Statul Român în perioada anilor 1945-1989, categorie în care se încadrează și imobilul ce face obiectul litigiului.

În acest sens, se susține că legea în discuție prevede o anumită procedură pentru obținerea restituirii în natură a imobilului preluat de stat și că din acest punct de vedere este o lege specială raportată la dispozițiile dreptului comun. Aceste dispoziții interzic posibilitatea de a se exercita o altă cale în scopul dobândirii imobilului, respectiv accesul la mijloacele prevăzute de dreptul comun, în speță acțiunea în revendicare. Or, prin raportare la situația existentă în speța dedusă judecății, rezultă că, erau incidente prevederile Legii nr. 10/2001 și că cererea de chemare în judecată este inadmisibilă, întrucât dispozițiile actului normativ menționat anterior instituie o procedură administrativă prealabilă și obligatorie pentru restituirea în natură sau acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, procedură ce se finalizează prin emiterea deciziei sau dispoziției motivate privind soluționarea notificării.

Se mai susține că, prin admiterea excepției inadmisibilității nu este îngrădită exercitarea dreptului privind accesul liber la justiție reglementat de art. 21 din Constituția României, deoarece prin instituirea procedurii administrative prealabile și obligatorie, decizia emisă în baza Legii nr. 10/2001 poate fi supusă controlului de către instanța de judecată. Analizând recursurile în limitele criticilor formulate, instanța constată că sunt nefondate pentru considerentele ce urmează: Demersul judiciar a fost inițiat de reclamanta B.D.S.I. în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, P.A.

și P.E., care a solicitat instanței ca prin hotărâre judecătorească să oblige pârâții să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 12, compus din 3 camere, hol, bucătărie, baie, vestibul, cămară, WC, pivniță și boxă, situat în București, sector 2, să constate inexistența dreptului de proprietate al statului asupra acestui imobil ca urmare a preluării abuzive prin Decretul nr. 92/1950, cât și existența dreptului de proprietate al reclamantei. Într-adevăr, acțiunea în revendicare este o creație a doctrinei și practicii juridice, pornindu-se de la dispozițiile art. 480 și urm. C. civ. Apărarea dreptului de proprietate poate fi realizată numai pe calea unei acțiuni în realizarea dreptului, respectiv prin acțiunea în revendicare.

In speță, invocându-se dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 s-a avut în vedere că bunurile preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari ori de succesorii lor, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație. Prin art. 1 din Legea nr. 10/2001, republicată, imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de oricare alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 se restituie în natură în condițiile acestei legi, iar în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă, se vor stabili măsuri reparatorii.

Acțiunea reclamantei a fost înregistrată la 22 noiembrie 2006, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, lege specială ce instituie o procedură administrativă prealabilă și obligatorie pentru restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, procedură ce se finalizează prin emiterea unei decizii ce este supusă controlului instanței de judecată. Prin raportarea la situația de fapt existentă, inițial s-a apreciat că situația juridică a imobilului este reglementată de Legea nr. 10/2001, care instituie o procedură administrativă prealabilă și obligatorie. De asemenea, s-a reținut că instanța de judecată nu are competența să se pronunțe asupra unei cereri de restituire în natură, decât după soluționarea notificării pe cale administrativă.

Dat fiind caracterul legii speciale de reparație, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, restituirea imobilelor ce se încadrează în categoriile prev. de art. 2 din lege, considerate ca fiind preluate în mod abuziv, ca și în cazul imobilului din litigiu preluat prin Decretul nr. 92/1950, se poate face numai cu respectarea procedurii instituite de această lege. In situația de față, s-a mai reținut că, introducerea unei acțiuni întemeiate pe disp. art. 480 C. civ., după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu ar fi posibilă, întrucât legea specială primează în raport cu normele dreptului comun, care rămân aplicabile numai în cazurile nereglementate de legea specială. In speță, acțiunea în revendicare a imobilului este o acțiune imprescriptibilă ce nu poate fi respinsă ca inadmisibilă, deoarece față de caracterul special al dreptului de proprietate nu se poate lua ca o excepție de fond sau de procedură.

Așa cum corect a reținut și instanța de apel, în cazul revendicării unui imobil, acțiunea nu poate fi respinsă ca inadmisibilă, impunându-se administrarea probatoriilor sub aspectul admisibilității sau nu a acesteia, soluționarea pe excepție nefiind în spiritul legii. Instanța de apel a reținut corect împrejurarea că nu s-a intrat în cercetarea fondului, că instanța trebuia să administreze probe privind cererea de revendicare formulată, chiar dacă în cauză sunt incidente dispozițiile legii speciale și nu să se pronunțe pe excepția inadmisibilității. Având în vedere că instanța de fond a soluționat cauza fără a intra în cercetarea fondului, devine de prisos analizarea celorlalte motive de recurs formulate de pârâți, astfel că în baza art. 312 alin. (1 și (5) C. proc.

civ. urmează ca recursurile declarate în cauză să fie respinse și să se mențină hotărârea instanței de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâții P.A. , P.E. și de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei nr. 799 din 6 noiembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22 iunie 2009.