ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6835/2009

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6835/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Deliberând asupra recursurilor civile

de față,

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1230 din 10

octombrie 2007, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis excepția

inadmisibilității și a respins ca inadmisibilă cererea formulată de reclamantă B.D.S.I.

în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Economiei și

Finanțelor, P.A. și P.E.

A fost obligată reclamanta să

plătească pârâților P.A. și P.E. suma de 2618 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre,

tribunalul a reținut că, prin cererea înregistrată la data de 22 noiembrie 2007

la Judecătoria sectorului 2 București, reclamanta B.D.S.I. a chemat în judecată

pe pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, P.A. și P.E.,

solicitând instanței să îi oblige să-i lase în deplină proprietate și liniștită

posesie apartamentul nr. 12, compus din 3 camere, hol, bucătărie, baie,

vestibul, cămară, WC, pivniță la subsol, boxă în pod, situat în București, sector

2, să constate inexistența dreptului de proprietate al Statului asupra

imobilului mai sus menționat, ca urmare a neconstituționalității Decretului nr.

92/1950, să constate inexistența dreptului de proprietate al reclamantei asupra

imobilului.

În motivarea cererii, reclamanta a

arătat că titlul autorilor săi îl constituie actul de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. 40624 din 24 octombrie 1947, în timp ce pârâții invocă

drept titlu contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1307 din 6

decembrie 1996, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, dar că, nu pot exista

două titluri de proprietate valabile asupra aceluiași imobil, urmând a se da

preferință titlului mai caracterizat, care în raport de împrejurarea că statul

nu era proprietarul imobilului pe care 1-a transmis pârâților este cel al

reclamantei.

Reclamanta a precizat că imobilul a

fost preluat în temeiul Decretului nr. 92/1950, dar cu nerespectarea

dispozițiilor art. 1 și 2, existând și o neconcordanță a anexei în raport cu

aceste texte. Astfel, s-a făcut o greșită aplicare a acestor prevederi,

întrucât autoarea sa nu se încadra în categoriile prevăzute de decret, fiind

casnică și prin urmare, exceptată de la naționalizare.

Reclamanta a mai arătat că Decretul

nr. 92/1950 este neconstituțional, contravenind prevederilor art. 6, art. 8 și art.

10 din Constituția din 1948 și că nici anexa decretului nu respectă

Constituția, respectiv art. 45 alin. (2) și (3), întrucât aceasta trebuia

semnată de Președintele și Secretarul Prezidiului, ori, după caz, de

locțiitori, în timp ce anexa Decretului nr. 92/1950 este semnată de

Președintele Prezidiului Marii Adunări Naționale. În drept, reclamanta a

invocat dispozițiile art. 480 C. civ.

B.D.S.I. a formulat o nouă cerere de

chemare în judecată, prin care a solicitat constatarea nulității contractului

de vânzare-cumpărare nr. 1607 din 13 decembrie 1996, obligarea Municipiului

București să-i restituie în natură imobilul și părțile să fie repuse în

situația anterioară.

Prin sentința civilă nr. 13 din 8

ianuarie 2003 a Judecătoriei sectorului 2 București a fost admisă excepția

autorității de lucru judecat în ceea ce privește constatarea nulității

contractului de vânzare-cumpărare și restituirea în natură a imobilului

solicitat, cât și excepția inadmisibilității acțiunii în ceea ce privește

celelalte capete de cerere.

Prin decizia nr. 516 din 2 iulie 2003

a Tribunalului București, secția a V-a civilă, a fost anulată sentința

instanței de fond și cauza fiind reținută spre rejudecare s-a constatat

nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare, dar, Curtea de Apel

București prin decizia nr. 1406 din 21 octombrie 2005 a admis recursul

împotriva deciziei pronunțate de Tribunalul București și în urma modificării

deciziei atacate a fost respins ca nefondat apelul, menținându-se sentința

instanței de fond.

Reclamanta a formulat o cerere de

chemare în judecată în contradictoriu cu pârâții P.A., P.E. și Ministerul

Finanțelor Publice prin care a solicitat anularea contractului de

vânzare-cumpărare privind imobilul din litigiu, cerere care a fost respinsă ca

prescrisă prin sentința civilă nr. 5528 din 23 septembrie 2003.

Pârâții au invocat prin întâmpinare

excepția inadmisibilității acțiunii în raport cu dispozițiile Legii nr.

10/2001.

Prin sentința civilă nr. 1111 din 14

februarie 2007, Judecătoria sectorului 2 București a admis excepția

necompetenței materiale și a declinat competența de soluționarea a cauzei în

favoarea Tribunalului București, secția civilă.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța a reținut că excepția invocată este întemeiată, că acțiunea în

revendicare este o acțiune evaluabilă în bani și că reclamanta a precizat

valoarea imobilului ca fiind de 510.000 lei, valoare ce nu a fost contestată de

celelalte părți.

Cererea a fost înregistrată la

Tribunalul București, secția a V-a civilă, sub nr. 14059/3 din 23 aprilie 2007.

În ședința din 5 septembrie 2007 au

fost puse în discuția părților excepția lipsei calității de reprezentant al

Ministerului Finanțelor Publice, excepția autorității de lucru judecat și

excepția inadmisibilității cererii.

Prin încheierea de ședință din 12

septembrie 2007, tribunalul a constatat că excepția lisei calității de

reprezentant a Ministerului Finanțelor Publice este neîntemeiată, întrucât în

temeiul art. 25 din Decretul-lege nr. 31/1954, Statul Român este reprezentat în

raporturile în care participă nemijlocit în proces de către Ministerul

Finanțelor Publice, în cazul în care legea nu stabilește un alt reprezentant,

iar din dispozițiile art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998 rezultă că

reprezentarea Statului Român în litigiile referitoare la dreptul de proprietate

se face prin Ministerul Finanțelor Publice.

In privința excepției autorității de

lucru judecat, tribunalul a reținut că în cazurile soluționate prin decizia

civilă nr. 3622/1998 și prin sentința civilă nr. 13/2003 nu a stat în judecată

Statul Român, nefîind întrunită astfel condiția identității de părți, iar în

privința litigiului soluționat prin sentința civilă nr. 5528/2003 s-a reținut

că nu este îndeplinită condiția identității de obiect.

Discutarea excepției inadmisibilității

acțiunii a fost prorogată, punându-se în vedere reclamantei să precizeze dacă a

urmat procedura de restituire prevăzută de Legea nr. 10/2001.

În ședința publică din 3 octombrie 2007,

reclamanta a depus la dosar notificarea nr. 383/2001 formulată în temeiul Legii

nr. 10/2001.

In aceeași ședință a fost pusă în

discuția părților excepția inadmisibilității cererii, excepție pe care

tribunalul a apreciat-o ca fiind întemeiată pentru următoarele considerente:

Conform dispozițiilor art. 6 alin. (2)

din Legea nr. 213/1998, bunurile preluate de stat fără titlu valabil pot fi

revendicate de foștii proprietari sau succesorii lor, dacă nu fac obiectul unor

legi speciale de reparație.

Potrivit disp. art. 1 din Legea nr.

10/2001, republicată, imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile

cooperatiste, sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 -

22 decembrie 1989, se restituie în natură, în condițiile acestei legi, iar în

cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri

reparatorii prin echivalent.

Pentru a beneficia de măsuri

reparatorii potrivit art. 22 și art. 23 din Legea nr. 10/2001, republicată,

persoanele îndreptățite vor notifica persoanele juridice deținătoare, actele

doveditoare ale dreptului de proprietate urmând a fi depuse ca anexe la

notificare sau ulterior până la data soluționării acesteia.

În conformitate cu dispozițiile art. 25

și art. 26 din lege, unitatea deținătoare este obligată ca în termen de 60 de

zile de la data înregistrării notificării să se pronunțe prin decizie sau

dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură sau, după caz, în

situația în care restituirea în natură nu este posibilă, să acorde persoanei

îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de

despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată

a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Reclamanta a urmat procedura

instituită de Legea nr. 10/2001, formulând în acest sens notificarea nr. 383/2001,

comunicată Primăriei Municipiului București prin intermediul executorului

judecătoresc, procedură care nu a fost însă finalizată prin emiterea unei

dispoziții conform art. 25 - 26 din Legea nr. 102001.

Tribunalul a apreciat că această lege

este una specială de reparație, normele ei având un caracter derogator de la

normele dreptului comun.

In consecință, față de caracterul de

lege specială de reparație, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001,

restituirea imobilelor ce se încadrează în categoriile prevăzute de art. 2 din

Legea nr. 10/2001 (imobile considerate de lege ca fiind preluate în mod abuziv

ca și cel din speță, care a fost preluat conform Decretului nr. 92/1950), prin

incidența dispozițiilor art. 2 lit. a) din lege se poate face numai cu

respectarea procedurii pe care aceasta o instituie.

Introducerea unei cereri întemeiată pe

disp. art. 480 C. civ., după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu este

posibilă, deoarece legea specială primează în raport cu normele dreptului

comun, care rămân aplicabile numai în cazurile nereglementate de legea

specială.

Caracterul obligatoriu al acestei

proceduri prealabile se desprinde și din considerentele deciziei nr. IX din 20

martie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite, care a

statuat în urma admiterii recursului în interesul legii că instanța competentă

să soluționeze cererea formulată împotriva refuzului de a emite decizie sau

dispoziție motivată de restituire în natură sau de acordare a despăgubirilor

potrivit Legii nr. 10/2001 este tribunalul, instanța supremă reținând că „obiectul

unei asemenea pricini privește o procedură prealabilă impusă de dispozițiile

Legii nr. 10/2001, necontencioasă, dar obligatorie potrivit art. 109 alin. (2) C.

proc. civ."

De asemenea, tribunalul a reținut că

existența procedurii speciale de restituire a imobilelor prevăzută de Legea nr.

10/2001 și prin urmare inadmisibilitatea cererii de restituire în condițiile

dreptului comun, nu poate fi interpretată în sensul că ar restrânge accesul la

justiție al proprietarului, în condițiile în care art. 26 alin. (3) din lege

instituie controlul judecătoresc asupra deciziilor sau dispozițiilor pronunțate

în cadrul procedurii administrative.

S-a mai reținut că persoana interesată

poate contesta și lipsa răspunsului unității deținătoare notificate în termenul

prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, persoana interesată având

posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau

în cadrul procedurii prevăzute de această lege, inclusiv refuzul persoanei

juridice deținătoare de a emite decizia de soluționare a notificării.

Prin urmare, tribunalul a apreciat că

accesul la justiție nu este afectat prin imposibilitatea de a formula o acțiune

în revendicare potrivit dreptului comun în paralel cu procedura administrativă

prevăzută de Legea nr. 10/2001, întrucât accesul la justiție în sensul art. 6

din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului nu exclude

posibilitatea reglementării în dreptul intern a unor proceduri administrative

prealabile, statul neavând obligația de a asigura persoanei interesate

posibilitatea de a recurge la toate mijloacele procesuale prevăzute de legea

internă pentru protecția unui drept subiectiv civil.

Dimpotrivă, având posibilitatea de a

prevedea proceduri speciale de reparație, o asemenea procedură fiind instituită

pentru restituirea imobilelor preluate de stat în mod abuziv în perioada

1945-1989, cu consecința excluderii altor mijloace de valorificare a dreptului

subiectiv, inclusiv pe calea acțiunii în revendicare, indiferent dacă aceasta

este promovată împotriva Statului Român sau împotriva persoanelor fizice care

au dobândit bunul prin cumpărare de la deținătorul acelui imobil, astfel cum

rezultă din prevederile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, o astfel de

cale este inadmisibilă.

Prin apelul declarat de reclamanta B.D.S.I.

s-a criticat hotărârea instanței de fond pentru că a încălcat dispozițiile

legislației interne, dar și europene (art. 6 al Convenției europene pentru

drepturile omului) și că potrivit Legii nr. 10/2001 cererea acesteia nu putea

fi respinsă ca inadmisibilă.

Curtea de Apel București, secția a III-a

civilă, prin decizia nr. 799A din 6 noiembrie 2008 a admis apelul reclamantei B.D.S.I.

împotriva sentinței nr. 1230 din 10 octombrie 2007, pronunțată de Tribunalul

București, secția a V-a civilă, pe care a desființat-o și a trimis cauza spre

rejudecare aceleiași instanțe pentru a soluționa fondul acesteia.

S-a reținut de către instanța de apel

că reclamanta a formulat o acțiune în revendicare (fila 3 dosar judecătorie) cu

argumente de fapt și de drept, întemeiate pe art. 480 C. civ.

Judecătoria Sectorului 2 București,

prin sentința civilă nr. 1111 din 14 februarie 2007 a admis excepția

necompetenței materiale și a declinat competența în favoarea Tribunalului

București, secția civilă, temeiul declinării constituindu-1 criteriul valoric,

imobilul revendicat fiind evaluat la 540.000 lei.

Tribunalul București, secția a V-a

civilă, a reținut cauza așa cum i-a fost declinată, considerându-se legal

investit ca instanță de fond.

Soluționând cauza a reținut că sunt

incidente și dispozițiile Legii nr. 10/2001, așadar ale procedurii speciale,

fiind aplicabile disp. art. 2, art. 25 și art. 26 din lege, dar și dispozițiile

deciziei civile nr. IX din 20 martie 2006 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, Secțiile Unite și, apreciind că nu se poate promova separat acțiunea

în revendicare (pe dreptul comun pe art. 480 C. civ.), ci să se uzeze numai de

calea prevăzută prin legea specială (Legea nr. 10/2001 care prevede și o

procedură prealabilă) a invocat și a admis excepția inadmisibilității acțiunii

în revendicare. Or, sub acest aspect, concluziile și raționamentele avute în

vedere s-au apreciat ca fiind corecte.

Acțiunea în revendicare, în dreptul

român nu este reglementată nici de Codul de procedură civilă și nici de Codul

civil, fiind o creație a practicii și doctrinei juridice, pornindu-se de la

art. 480 și urm. C. civ.

In speță este vorba de apărarea

dreptului de proprietate, apărare care se poate face numai pe calea unei

acțiuni în realizare, aceasta fiind acțiunea în revendicare.

Referitor la bunurile imobile, de

esența unor astfel de acțiuni sunt mai multe atribute, dar în nici un caz

inadmisibilitatea.

In literatura juridică, discuțiile cu

privire la inadmisibilitate sunt numeroase, unii autori susținând că are o

natură juridică mixtă (diferită de apărările de fond) și se apropie de aceste

apărări ca subiect prin rezultatele lor.

O altă opinie a autorilor este aceea

că au considerat că există excepții de procedură, peremptorii, de fond.

In realitate, instanța, analizând

practica judiciară a concluzionat că în speță, părțile se află în prezența unor

excepții de procedură sau de fond, care au ca punct comun soluția care se

pronunță de instanță în cazul admiterii lor, respectiv respingerea cererii ca

inadmisibilă (cazul inadmisibilității recursului declarat împotriva unei

hotărâri irevocabile).

In speță, acțiunea în revendicare a

unui imobil (o acțiune imprescriptibilă) nu poate fi respinsă ca inadmisibilă,

întrucât această excepție a inadmisibilității față de caracterul special al

dreptului de proprietate nu se poate aprecia ca o excepție fie de fond, fie de

procedură.

In cazul acțiunii în revendicare a

unui imobil, aceasta (sub aspectul inadmisibilității) nu poate fi respinsă, ca

fiind soluționată în funcție de probatorii (ea este admisibilă sau nu), dar

respingerea ca inadmisibilă nu este în spiritul și litera legii.

Instanța de apel, având în vedere

motivele invocate și analizate anterior, în raport de disp. art. 297 alin. (1) C.

proc. civ. a admis apelul și, reținând că nu s-a intrat în cercetarea fondului

a desființat hotărârea primei instanțe, trimițând cauza spre rejudecare pe fond,

instanță care să administreze probatorii privind acțiunea în revendicare

(indiferent dacă sunt aplicabile dispozițiile legii speciale).

Împotriva deciziei nr. 799A din 6

noiembrie 2008, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă,

au declarat recurs pârâții P.A., P.E. și de Statul Român prin Ministerul

Economiei și Finanțelor.

Pârâții P.A. și P.E.,

invocând motivele de recurs prev. de

art.

304 pct. 7, 8, 9 C. proc. civ., art. 306 alin. (2) C. proc. civ., art. 6 din

Convenția europeană și art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției, formulează

următoarele critici:

În primul rând, pârâții susțin că

instanța de apel nu și-a motivat în drept hotărârea pronunțată, obligație

procedurală imperativă prevăzută de art. 261 pct. 5 C. proc. civ. și art. 6

Convenția europeană.

În susținerea acestui motiv de recurs,

invocându-se art. 304 pct. 7 Teza

I

C. proc. civ., raportat la art.

261 pct. 5 C. proc. civ., se arată că hotărârea pronunțată trebuia să cuprindă „motivele

de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru

care s-au înlăturat cererile părților". In acest sens, se precizează că

magistrații nu au arătat în cuprinsul hotărârii considerentele juridice care au

condus la pronunțarea hotărârii și că motivarea s-a raportat numai la

considerente de ordin teoretic și doctrinar ce țin de calificarea instituției

inadmisibilității în dreptul procesual civil român.

Procedând astfel, se susține că

instanța de apel a încălcat și prevederile art. 6 din Convenția europeană a

drepturilor omului, în aplicarea căruia Curtea Europeană a decis că „absența

motivării unei decizii judiciare impietează asupra dreptului la unui proces

echitabil.

In aceeași ordine de idei se arată că

jurisdicția europeană a reținut că magistratul național trebuie să indice cu

suficientă claritate motivele pe care își întemeiază deciziile, să examineze

efectiv problemele esențiale care îi sunt supuse aprecierii.

Pârâții susțin că decizia recurată

cuprinde motive contradictorii sub aspectul inadmisibilității și clarificării

sale juridice.

Arată recurenții că, deși instanța de

apel a achiesat la soluția pronunțată de Tribunalul București sub aspectul

admiterii excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare, aceeași instanță

a revenit asupra propriilor considerente și a pronunțat o soluție diametral

opusă celor statuate, potrivit căreia o asemenea acțiune nu poate fi respinsă

ca inadmisibilă.

In același sens se susține că

motivarea hotărârii recurate se dovedește a fi contradictorie, în contextul în

care, deși instanța de apel reține că „acțiunea în revendicare nu este

reglementată nici de Codul civil și nici de Codul de procedură civilă, fiind o

creație a practicii și a doctrinei juridice", aceeași instanță ajunge la

concluzia că „inadmisibilitatea acțiunii în revendicare nu este în spiritul și

litera legii".

O a doua critică se întemeiază pe

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., susținându-se că

instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, schimbând

natura și înțelesul lămurit și vădit al inadmisibilității revendicării de drept

comun în cazul imobilelor naționalizate.

Sub acest aspect, se arată că instanța

de apel a confundat inadmisibilitatea acțiunii cu imprescriptibilitatea

acesteia, în condițiile în care nu avea autorizarea legală de a se pronunța

nici cel puțin pe cale accesorie asupra aspectului prescriptibilității

imobiliare, ci doar asupra admisibilității sale, în condițiile existenței unei

proceduri speciale de restituire reglementată de Legea nr. 10/2001.

Se susține că magistrații au

soluționat cauza pe baza unor interpretări eronate a actului juridic dedus

judecății, dezlegarea dată apelului raportându-se la atributul

imprescriptibilității acțiunii și nu la cel al inadmisibilității acțiunii.

Recurenții-pârâți mai arată că,

decizia recurată s-a dat cu încălcarea normelor juridice pertinente din dreptul

intern și din Convenția europeană a drepturilor omului, motiv întemeiat pe

disp. art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, prin admiterea apelului se

susține că instanța a încălcat disp. art. 299 alin. (3) C. proc. civ., făcând

abstracție chiar de decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a

statuat că acțiunile în revendicarea unor imobile naționalizate, întemeiate pe

dreptul comun sunt inadmisibile, având prioritate Legea specială nr. 10/2001

față de prevederile art. 480-481 C. civ.

Efectul direct al aplicării

principiului specialul derogă de la general constă în aceea că restituirea

imobilului litigios nu se mai poate realiza în condițiile art. 480 C. civ., ci

doar prin recurgerea la dispozițiile Legii nr. 10/2001, a cărei finalitate este

tocmai reglementarea situației juridice a imobilelor naționalizate.

Susțin pârâții că instanța de apel a

încălcat în mod flagrant dispozițiile exprese și imperative ale Legii nr. 213/1998,

ale Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 112/1995 privitoare la inadmisibilitatea

acțiunii în revendicare în cazul imobilelor a căror situație juridică este

reglementată prin legi speciale.

Astfel, s-a făcut abstracție totală de

interdicția impusă de legiuitorul român în privința imobilelor a căror situație

este reglementată prin legi speciale ca și în cazul imobilului în litigiu,

ignorând prevederile art. 6 alin. (1) și 2 din Legea nr. 213/1998.

Se arată că a fost eludat art. 6 alin.

(1) și (2) conform căruia „bunurile preluate de stat fără titlu, inclusiv cele

obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii

proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale

de reparație".

In virtutea textului enunțat, se

pretinde că instanța de apel avea obligația procedurală să respingă apelul

reclamantei și să mențină soluția instanței de fond sub aspectul

inadmisibilității revendicării unui imobil preluat de stat și vândut unor

chiriași de bună-credință în temeiul Legii nr. 112/1995, admisibilitatea unei

astfel de acțiuni fiind posibilă numai în situația în care imobilul ar fi fost

preluat fără titlu valabil și nu ar fi făcut obiectul unor legi speciale de

reparație.

Criticile se mai referă la încălcarea

în mod flagrant a prevederilor Constituției României și ale Convenției europene

a drepturilor omului, vizând dreptul la un proces echitabil conform art. 21 din

Constituția României și art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului.

Pârâții pretind că li s-a încălcat

dreptul la respectarea proprietății bunurilor în raport de dispozițiile art. 44

din Constituția României și din Protocolul nr. 1 al Convenției europene.

În cele din urmă, critica vizează

nepronunțarea asupra excepției autorității de lucru judecat, ca excepție de

ordine publică, invocând art. 306 alin. (2) C. proc. civ. raportat la art. 137

și art. 166 C. proc. civ.

Se susține că în cauză este incidență

excepția autorității de lucru judecat, existând identitate de părți, de obiect

și de cauză juridică, astfel că acțiunea pe fondul cauzei se impune a fi

respinsă ca inadmisibilă și sub acest aspect.

În ceea ce privește recursul declarat

de Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, se reține că a fost

criticată pentru încălcarea și aplicarea greșită a legii, invocându-se motivul

de recurs prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Arată recurentul, că instanța este

obligată să stabilească dacă, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 mai

este admisibilă o acțiune în revendicare introdusă de proprietarul imobilului

preluat de către stat.

In opinia recurentului, se arată că

după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare este

inadmisibilă.

Legea nr. 10/2001 este o lege specială

care reglementează situația imobilelor preluate în mod abuziv de Statul Român

în perioada anilor 1945-1989, categorie în care se încadrează și imobilul ce

face obiectul litigiului.

În acest sens, se susține că legea în

discuție prevede o anumită procedură pentru obținerea restituirii în natură a

imobilului preluat de stat și că din acest punct de vedere este o lege specială

raportată la dispozițiile dreptului comun.

Aceste dispoziții interzic

posibilitatea de a se exercita o altă cale în scopul dobândirii imobilului,

respectiv accesul la mijloacele prevăzute de dreptul comun, în speță acțiunea

în revendicare.

Or, prin raportare la situația

existentă în speța dedusă judecății, rezultă că, erau incidente prevederile

Legii nr. 10/2001 și că cererea de chemare în judecată este inadmisibilă, întrucât

dispozițiile actului normativ menționat anterior instituie o procedură

administrativă prealabilă și obligatorie pentru restituirea în natură sau

acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, procedură ce se finalizează

prin emiterea deciziei sau dispoziției motivate privind soluționarea

notificării.

Se mai susține că, prin admiterea

excepției inadmisibilității nu este îngrădită exercitarea dreptului privind

accesul liber la justiție reglementat de art. 21 din Constituția României,

deoarece prin instituirea procedurii administrative prealabile și obligatorie,

decizia emisă în baza Legii nr. 10/2001 poate fi supusă controlului de către

instanța de judecată.

Analizând recursurile în limitele

criticilor formulate, instanța constată că sunt nefondate pentru considerentele

ce urmează:

Demersul judiciar a fost inițiat de

reclamanta B.D.S.I. în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, P.A. și P.E., care a solicitat instanței ca prin hotărâre

judecătorească să oblige pârâții să-i lase în deplină proprietate și liniștită

posesie apartamentul nr. 12, compus din 3 camere, hol, bucătărie, baie,

vestibul, cămară, WC, pivniță și boxă, situat în București, sector 2, să

constate inexistența dreptului de proprietate al statului asupra acestui imobil

ca urmare a preluării abuzive prin Decretul nr. 92/1950, cât și existența

dreptului de proprietate al reclamantei.

Într-adevăr, acțiunea în revendicare

este o creație a doctrinei și practicii juridice, pornindu-se de la

dispozițiile art. 480 și urm. C. civ.

Apărarea dreptului de proprietate

poate fi realizată numai pe calea unei acțiuni în realizarea dreptului,

respectiv prin acțiunea în revendicare.

In speță, invocându-se dispozițiile

art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 s-a avut în vedere că bunurile preluate

de stat fără titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari ori de

succesorii lor, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.

Prin art. 1 din Legea nr. 10/2001,

republicată, imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile

cooperatiste sau de oricare alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 -

22 decembrie 1989 se restituie în natură în condițiile acestei legi, iar în

cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă, se vor stabili măsuri

reparatorii.

Acțiunea reclamantei a fost

înregistrată la 22 noiembrie 2006, după intrarea în vigoare a Legii nr.

10/2001, lege specială ce instituie o procedură administrativă prealabilă și

obligatorie pentru restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii în

echivalent, procedură ce se finalizează prin emiterea unei decizii ce este

supusă controlului instanței de judecată.

Prin raportarea la situația de fapt

existentă, inițial s-a apreciat că situația juridică a imobilului este

reglementată de Legea nr. 10/2001, care instituie o procedură administrativă

prealabilă și obligatorie.

De asemenea, s-a reținut că instanța

de judecată nu are competența să se pronunțe asupra unei cereri de restituire

în natură, decât după soluționarea notificării pe cale administrativă.

Dat fiind caracterul legii speciale de

reparație, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, restituirea

imobilelor ce se încadrează în categoriile prev. de art. 2 din lege,

considerate ca fiind preluate în mod abuziv, ca și în cazul imobilului din

litigiu preluat prin Decretul nr. 92/1950, se poate face numai cu respectarea

procedurii instituite de această lege.

In situația de față, s-a mai reținut

că, introducerea unei acțiuni întemeiate pe disp. art. 480 C. civ., după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu ar fi posibilă, întrucât legea

specială primează în raport cu normele dreptului comun, care rămân aplicabile

numai în cazurile nereglementate de legea specială.

In speță, acțiunea în revendicare a

imobilului este o acțiune imprescriptibilă ce nu poate fi respinsă ca

inadmisibilă, deoarece față de caracterul special al dreptului de proprietate

nu se poate lua ca o excepție de fond sau de procedură.

Așa cum corect a reținut și instanța

de apel, în cazul revendicării unui imobil, acțiunea nu poate fi respinsă ca

inadmisibilă, impunându-se administrarea probatoriilor sub aspectul

admisibilității sau nu a acesteia, soluționarea pe excepție nefiind în spiritul

legii.

Instanța de apel a reținut corect

împrejurarea că nu s-a intrat în cercetarea fondului, că instanța trebuia să

administreze probe privind cererea de revendicare formulată, chiar dacă în

cauză sunt incidente dispozițiile legii speciale și nu să se pronunțe pe

excepția inadmisibilității.

Având în vedere că instanța de fond a soluționat

cauza fără a intra în cercetarea fondului, devine de prisos analizarea

celorlalte motive de recurs formulate de pârâți, astfel că în baza art. 312

alin. (1 și (5) C. proc. civ. urmează ca recursurile declarate în cauză să fie

respinse și să se mențină hotărârea instanței de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge ca nefondate recursurile

declarate de pârâții P.A. , P.E. și de Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice împotriva deciziei nr. 799 din 6 noiembrie 2008 a Curții de Apel

București, secția a III-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

22 iunie 2009.