ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1350/2011

Asupra

recursurilor de față;

Din

examinarea actelor și lucrărilor dosarului, se constată că:

Prin cererea adresată

Judecătoriei Cornetu, înregistrată la data de 26 septembrie 2008, sub nr.

3668/1748/2008, reclamantul Consiliul Local J. a chemat în judecată pe pârâta SC

P.A. SRL, solicitând ca prin hotărârea ca va pronunța să dispună evacuarea

pârâtei din imobilul proprietatea sa, situat în comuna J., județul Ilfov și

obligarea acesteia la plata sumei de 200.000 RON pe lună, reprezentând

contravaloarea lipsei de folosință, începând cu data introducerii acțiunii și

până la data predării efective a imobilului, cu cheltuieli de judecată,

invocând în drept dispozițiile art. 480 C. civ., art. 44 din Constituția

României, art. 2 și art. 11 din Legea nr. 213/1998.

În

motivarea acestei cereri reclamantul a arătat că SC P.N.D.S. SRL a încheiat cu

pârâta un contract de subînchiriere având ca obiect imobilul în litigiu, compus

din construcții și teren, pe o durată de 10 ani, respectiv până la data de 15

decembrie 2004, și că, prin H.G. nr. 930/2002, acest imobil a fost atestat ca

aparținând domeniului public al comunei J., dată de la care pârâta refuză să îl

elibereze, folosindu-l fără niciun titlu legal.

Pârâta a

formulat cerere reconvențională prin care a solicitat obligarea reclamantului,

atât la respectarea contractului de închiriere nr. 05 din 1 septembrie 2004, pe

care l-a încheiat, în calitate de locatar, cu SC P.N.D.S. SRL București și G.V.,

în calitate de locatori, având ca obiect imobilul în litigiu, pe o durată de 10

ani, cât și la plata sumei de 2.000.000 RON, reprezentând contravaloarea

investițiilor pe care le-a efectuat în obiectivele ce compun imobilul

închiriat, cu cheltuieli de judecată.

Prin

sentința civilă nr. 1236, pronunțată la data de 13 aprilie 2009, Judecătoria

Cornetu a admis excepția de necompetență materială a acestei instanțe, invocată

de pârâtă, și a declinat competența soluționării cauzei în favoarea

Tribunalului București, secția comercială, cu motivarea că, potrivit art. 4

coroborat cu art. 56 C. com., contractului de închiriere a unui spațiu

comercial îi este aplicabilă legea comercială, iar competența soluționării

cauzei având ca obiect evacuare și pretenții rezultând din folosirea spațiului

comercial în litigiu aparține, conform art. 2 pct. 1 C. proc. civ., Tribunalului.

Învestită

cu soluționarea cauzei, înregistrată la data de 19 iunie 2009 sub nr.

26531/3/2009, secția a VI-a comercială a Tribunalului București, prin sentința

comercială nr. 12105, pronunțată la data de 29 octombrie 2009, a respins

excepția de necompetență materială funcțională, invocată de reclamant,

considerând că, față de calitatea de comerciant a pârâtei și de faptul că

spațiul în litigiu este chiar sediul social al acesteia, operează prezumția de

comercialitate, instituită de art. 4 C. com.; a admis excepția lipsei

capacității procesuale de folosință a reclamantului, invocată din oficiu, a

respins acțiunea principală, ca introdusă de o persoană fără capacitate

procesuală de folosință, și a anulat cererea reconvențională, ca insuficient

timbrată.

Spre a

hotărî astfel, Tribunalul a reținut că reclamantul este o autoritate

deliberativă a administrației publice locale, care, potrivit art. 36 din Legea

nr. 215/2001, are inițiativă și hotărăște, în condițiile legii, în toate

problemele de interes local, cu excepția celor care sunt date de lege în

competența altor autorități ale administrației publice locale sau centrale, dar

nu are buget propriu și personalitate juridică, astfel că nu are capacitate

procesuală de folosință și nu poate sta în judecată.

Tribunalul

a apreciat ca fiind neîntemeiate susținerile invocate de reclamant în

combaterea excepției, având în vedere că prin H.G. nr. 930/2002 s-a atestat

apartenența la domeniul public al comunei J. a imobilului în litigiu; că

dispozițiile art. 12 din Legea nr. 213/1998 nu sunt incidente în cauză,

întrucât reclamantul nu este titular al dreptului de administrare la care se

referă aceste prevederi spre a putea sta în judecată în nume propriu și nu

poate invoca nici prevederile alin. (5) al menționatului art., deoarece nu a

formulat acțiunea în calitate de reprezentant al comunei J., ci în nume

propriu.

Cu

referire la cererea reconvențională, Tribunalul a reținut că aceasta este

insuficient timbrată, cu toate că pârâta a fost încunoștiințată de obligația

plății taxei judiciare de timbru suplimentare în cuantum de 6.121 RON, motiv pentru

care a făcut aplicarea art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997.

Apelul

formulat de reclamant împotriva sentinței Tribunalului, motivat pe greșita

soluționare a excepției lipsei capacității procesuale de folosință și a

excepției necompetenței materiale a acestei instanțe, a fost admis de secția a

VI-a comercială a Curții de Apel București, prin decizia comercială nr. 199,

pronunțată la data de 19 aprilie 2010, cu consecința desființării acestei

hotărâri și trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a

pronunța această decizie, instanța de apel a reținut, cu privire la critica

admiterii excepției lipsei capacității procesuale de folosință a Consiliului

Local J., că, potrivit dispozițiilor Legii nr. 215/2001, consiliul local este

autoritate deliberativă, iar primarul reprezintă în justiție comuna sau orașul,

fapt ce „presupune ca în justiție să figureze, în calitate de reclamant/pârât,

și consiliul local”, iar, potrivit art. 36 alin. (2) lit. c) din aceeași lege,

consiliul local exercită atribuții privind administrarea domeniului public și

privat al comunei, or, în conformitate cu art. 12 alin. (4) din Legea nr.

213/1998, în litigiile privitoare la dreptul de administrare, titularul acestui

drept va sta în instanță în nume propriu.

Cu referire

la critica privind necompetența materială funcțională de soluționare a cauzei,

instanța de apel a apreciat că aceasta revine în primă instanță secției

comerciale a Tribunalului București, întrucât, în speță, operează prezumția de

comercialitate prevăzută de art. 4 C. com., față de calitatea de comerciant a

pârâtei și de faptul că spațiul din care se solicită a fi evacuată este chiar

sediul său social.

Împotriva

menționatei decizii au formulat recurs, atât apelantul reclamant cât și

intimata pârâtă.

Recurentul

reclamant a invocat motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând,

în principal, în dezvoltarea acestui motiv, că instanța de apel a făcut o

greșită interpretare și aplicare a art. 4 C. com., reținând că, în speță,

operează prezumția de comercialitate, întrucât nu a încheiat niciun contract

privind imobilul în cauză cu pârâta sau cu vreo altă societate comercială,

susținând competența materială a Judecătoriei Cornetu, ca instanță civilă, în

cauză.

Recurenta

pârâtă a invocat în susținerea recursului său motivele prevăzute de art. 304

pct. 6, pct. 7, pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ., arătând, în esență, în

motivarea acestei cereri, că, respingând excepția lipsei capacității de

folosință a reclamantului, instanța de apel a interpretat și aplicat, în mod

greșit, prevederile art. 12 alin. (4) și alin. (5) din Legea nr. 213/1998,

precum și cele ale art. 36 alin. (2) din Legea nr. 215/2001, reținând eronat că

acesta este titularul dreptului de administrare a bunurilor imobile ce aparțin

domeniului public al comunei J., în litigiu, întrucât atribuțiile pe care

consiliul local le exercită în administrarea domeniului public și privat al

comunei, orașului sau municipiului, nu sunt în sensul unei administrări directe

– critici care se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recursul

apelantului reclamant este nefondat.

Având în

vedere calitatea de comerciant a pârâtei și faptul că imobilul în litigiu a

constituit obiectul contractelor de sublocațiune, respectiv, de locațiune, acte

pe care aceasta le-a încheiat, în calitate de locatar, cu scopul de a servi

exercițiului profesiunii sale de comerciant și utilității comerțului său, de

care se prevalează în prezentul litigiu, conform cererii reconvenționale, în

justificarea refuzului de a elibera acest imobil, se constată că – reținând

competența materială funcțională de soluționare a cauzei ca revenind, în primă

instanță, secției comerciale a Tribunalului București – instanța de apel a

făcut o corectă interpretare și aplicare a art. 4 C. com., care vizează toate

actele unui comerciant, prezumate a fi subiectiv comerciale, în considerarea

faptului că sunt accesorii operațiunii comerciale principale, și care instituie

o prezumție de comercialitate pentru toate obligațiile comerciantului,

indiferent de izvorul lor, considerente pentru care susținerea competenței

materiale a Judecătoriei Cornetu ca instanță civilă, în cauză, nu poate fi

primită, cu atât mai mult cu cât reclamantul nu a înțeles să atace cu recurs

sentința prin care această instanță s-a dezinvestit, declinându-și competența

în favoarea Tribunalului București.

Recursul

intimatei pârâte este fondat.

Astfel,

capacitatea procesuală de folosință este o condiție de exercițiu a acțiunii

civile constând în aptitudinea unei persoane de a avea drepturi și de a-și

asuma obligații în plan procesual, fiind determinată de însăși capacitatea

civilă de folosință.

Potrivit

dispozițiilor art. 121 din Constituția României și art. 23 alin. (1) din Legea

administrației publice locale, republicată, autoritățile administrației

publice, prin care se realizează autonomia locală în comune, orașe și

municipii, sunt consiliile locale, comunale, orășenești, și municipale, ca

autorități deliberative, și primarii, ca autorități executive.

În sensul

acestor reglementări legale, atât consiliul local, cât și primarul, nu sunt

persoane juridice, ci organe ale comunei, orașului, municipiului, după caz.

Rezultă

așadar că are capacitate procesuală numai colectivitatea teritorială locală,

î

nvestită

cu personalitate juridică proprie, care este reprezentată în justiție prin unul

dintre organele sale: primarul sau consiliul local, iar nu acestea din urmă,

care sunt lipsite de personalitate juridică.

În

calitatea lor de autorități ale administrației publice, prin care se

înfăptuiește autonomia locală, primarul și consiliul local dispun de o

capacitate juridică proprie, pe care o pot exercita însă, doar în numele și în

interesul persoanei juridice pe care o reprezintă, or, în speță, nu s-a făcut

dovada unei asemenea reprezentări, întrucât consiliul local a formulat acțiunea

dedusă judecății în nume propriu și nu în calitate de reprezentant al comunei,

conform prevederilor art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998, care permit ca

unitățile administrativ - teritoriale să fie reprezentate în litigiile privind

dreptul de administrare și în cele referitoare la dreptul de proprietate asupra

bunului, prevăzute la alin. (4) al precitatului articol, de către consiliile

județene, de Consiliul General al Municipiului București sau de consiliile

locale, comunale, orășenești, municipale, care dau mandat scris, după caz,

președintelui consiliului județean sau primarului.

Reținând

că, în speță, consiliul local are capacitate procesuală de folosință în temeiul

acestor prevederi și deopotrivă, în temeiul art. 36 alin. (2) lit. c) din Legea

nr. 215/2001, în conformitate cu care consiliul local are atribuții privind

administrarea domeniului public și privat al comunei, orașului, municipiului,

instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a acestor

dispoziții legale, întrucât, nefiind deduse judecății raporturi juridice de

drept public, consiliul local nu justifică, în temeiul unor dispoziții legale

speciale în raport cu prevederile generale C. proc. civ. și Decretul nr.

31/1954, capacitate procesuală de drept administrativ și nu are personalitate

juridică, care conține dreptul de a sta în proces în nume propriu, de care

beneficiază unitatea administrativ - teritorială, respectiv comuna J., titulara

dreptului în litigiu.

Pentru

aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1), alin. (2) și alin. (3) C.

proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat în cauză de reclamantul

Consiliul Local J., împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel și va

admite recursul formulat de pârâta SC P.A. Jilava SRL împotriva aceleiași

decizii, pe care o va modifica, în tot, în sensul că va respinge, ca nefondat,

apelul declarat de reclamant împotriva sentinței tribunalului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul

formulat de reclamantul Consiliul Local J., împotriva deciziei Curții de Apel

București nr. 199 din 19 aprilie 2010

, ca nefondat.

Admite

recursul formulat de pârâta SC P.A. J. Ilfov SRL

,

împotriva aceleiași decizii, pe

care o modifică, în sensul că respinge apelul formulat de reclamantul Consiliul

Local J., împotriva sentinței comerciale nr. 12105 din 29 octombrie 2009,

pronunțată de Tribunalul București.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 30 martie 2011.