ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1350/2011

Asupra recursurilor de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, se constată că: Prin cererea adresată Judecătoriei Cornetu, înregistrată la data de 26 septembrie 2008, sub nr. 3668/1748/2008, reclamantul Consiliul Local J. a chemat în judecată pe pârâta SC P.A. SRL, solicitând ca prin hotărârea ca va pronunța să dispună evacuarea pârâtei din imobilul proprietatea sa, situat în comuna J., județul Ilfov și obligarea acesteia la plata sumei de 200.000 RON pe lună, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință, începând cu data introducerii acțiunii și până la data predării efective a imobilului, cu cheltuieli de judecată, invocând în drept dispozițiile art. 480 C. civ., art. 44 din Constituția României, art. 2 și art. 11 din Legea nr. 213/1998.

În motivarea acestei cereri reclamantul a arătat că SC P.N.D.S. SRL a încheiat cu pârâta un contract de subînchiriere având ca obiect imobilul în litigiu, compus din construcții și teren, pe o durată de 10 ani, respectiv până la data de 15 decembrie 2004, și că, prin H.G. nr. 930/2002, acest imobil a fost atestat ca aparținând domeniului public al comunei J., dată de la care pârâta refuză să îl elibereze, folosindu-l fără niciun titlu legal. Pârâta a formulat cerere reconvențională prin care a solicitat obligarea reclamantului, atât la respectarea contractului de închiriere nr. 05 din 1 septembrie 2004, pe care l-a încheiat, în calitate de locatar, cu SC P.N.D.S. SRL București și G.V., în calitate de locatori, având ca obiect imobilul în litigiu, pe o durată de 10 ani, cât și la plata sumei de 2.000.000 RON, reprezentând contravaloarea investițiilor pe care le-a efectuat în obiectivele ce compun imobilul închiriat, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1236, pronunțată la data de 13 aprilie 2009, Judecătoria Cornetu a admis excepția de necompetență materială a acestei instanțe, invocată de pârâtă, și a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului București, secția comercială, cu motivarea că, potrivit art. 4 coroborat cu art. 56 C. com., contractului de închiriere a unui spațiu comercial îi este aplicabilă legea comercială, iar competența soluționării cauzei având ca obiect evacuare și pretenții rezultând din folosirea spațiului comercial în litigiu aparține, conform art. 2 pct. 1 C. proc. civ., Tribunalului.

Învestită cu soluționarea cauzei, înregistrată la data de 19 iunie 2009 sub nr. 26531/3/2009, secția a VI-a comercială a Tribunalului București, prin sentința comercială nr. 12105, pronunțată la data de 29 octombrie 2009, a respins excepția de necompetență materială funcțională, invocată de reclamant, considerând că, față de calitatea de comerciant a pârâtei și de faptul că spațiul în litigiu este chiar sediul social al acesteia, operează prezumția de comercialitate, instituită de art. 4 C. com.; a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a reclamantului, invocată din oficiu, a respins acțiunea principală, ca introdusă de o persoană fără capacitate procesuală de folosință, și a anulat cererea reconvențională, ca insuficient timbrată.

Spre a hotărî astfel, Tribunalul a reținut că reclamantul este o autoritate deliberativă a administrației publice locale, care, potrivit art. 36 din Legea nr. 215/2001, are inițiativă și hotărăște, în condițiile legii, în toate problemele de interes local, cu excepția celor care sunt date de lege în competența altor autorități ale administrației publice locale sau centrale, dar nu are buget propriu și personalitate juridică, astfel că nu are capacitate procesuală de folosință și nu poate sta în judecată. Tribunalul a apreciat ca fiind neîntemeiate susținerile invocate de reclamant în combaterea excepției, având în vedere că prin H.G.

nr. 930/2002 s-a atestat apartenența la domeniul public al comunei J. a imobilului în litigiu; că dispozițiile art. 12 din Legea nr. 213/1998 nu sunt incidente în cauză, întrucât reclamantul nu este titular al dreptului de administrare la care se referă aceste prevederi spre a putea sta în judecată în nume propriu și nu poate invoca nici prevederile alin. (5) al menționatului art., deoarece nu a formulat acțiunea în calitate de reprezentant al comunei J., ci în nume propriu. Cu referire la cererea reconvențională, Tribunalul a reținut că aceasta este insuficient timbrată, cu toate că pârâta a fost încunoștiințată de obligația plății taxei judiciare de timbru suplimentare în cuantum de 6.121 RON, motiv pentru care a făcut aplicarea art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997.

Apelul formulat de reclamant împotriva sentinței Tribunalului, motivat pe greșita soluționare a excepției lipsei capacității procesuale de folosință și a excepției necompetenței materiale a acestei instanțe, a fost admis de secția a VI-a comercială a Curții de Apel București, prin decizia comercială nr. 199, pronunțată la data de 19 aprilie 2010, cu consecința desființării acestei hotărâri și trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut, cu privire la critica admiterii excepției lipsei capacității procesuale de folosință a Consiliului Local J., că, potrivit dispozițiilor Legii nr. 215/2001, consiliul local este autoritate deliberativă, iar primarul reprezintă în justiție comuna sau orașul, fapt ce „presupune ca în justiție să figureze, în calitate de reclamant/pârât, și consiliul local”, iar, potrivit art. 36 alin. (2) lit. c) din aceeași lege, consiliul local exercită atribuții privind administrarea domeniului public și privat al comunei, or, în conformitate cu art. 12 alin. (4) din Legea nr. 213/1998, în litigiile privitoare la dreptul de administrare, titularul acestui drept va sta în instanță în nume propriu.

Cu referire la critica privind necompetența materială funcțională de soluționare a cauzei, instanța de apel a apreciat că aceasta revine în primă instanță secției comerciale a Tribunalului București, întrucât, în speță, operează prezumția de comercialitate prevăzută de art. 4 C. com., față de calitatea de comerciant a pârâtei și de faptul că spațiul din care se solicită a fi evacuată este chiar sediul său social. Împotriva menționatei decizii au formulat recurs, atât apelantul reclamant cât și intimata pârâtă. Recurentul reclamant a invocat motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., arătând, în principal, în dezvoltarea acestui motiv, că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a art. 4 C. com., reținând că, în speță, operează prezumția de comercialitate, întrucât nu a încheiat niciun contract privind imobilul în cauză cu pârâta sau cu vreo altă societate comercială, susținând competența materială a Judecătoriei Cornetu, ca instanță civilă, în cauză. Recurenta pârâtă a invocat în susținerea recursului său motivele prevăzute de art. 304 pct. 6, pct. 7, pct. 8 și pct. 9 C. proc.

civ., arătând, în esență, în motivarea acestei cereri, că, respingând excepția lipsei capacității de folosință a reclamantului, instanța de apel a interpretat și aplicat, în mod greșit, prevederile art. 12 alin. (4) și alin. (5) din Legea nr. 213/1998, precum și cele ale art. 36 alin. (2) din Legea nr. 215/2001, reținând eronat că acesta este titularul dreptului de administrare a bunurilor imobile ce aparțin domeniului public al comunei J., în litigiu, întrucât atribuțiile pe care consiliul local le exercită în administrarea domeniului public și privat al comunei, orașului sau municipiului, nu sunt în sensul unei administrări directe – critici care se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Recursul apelantului reclamant este nefondat.

Având în vedere calitatea de comerciant a pârâtei și faptul că imobilul în litigiu a constituit obiectul contractelor de sublocațiune, respectiv, de locațiune, acte pe care aceasta le-a încheiat, în calitate de locatar, cu scopul de a servi exercițiului profesiunii sale de comerciant și utilității comerțului său, de care se prevalează în prezentul litigiu, conform cererii reconvenționale, în justificarea refuzului de a elibera acest imobil, se constată că – reținând competența materială funcțională de soluționare a cauzei ca revenind, în primă instanță, secției comerciale a Tribunalului București – instanța de apel a făcut o corectă interpretare și aplicare a art. 4 C. com., care vizează toate actele unui comerciant, prezumate a fi subiectiv comerciale, în considerarea faptului că sunt accesorii operațiunii comerciale principale, și care instituie o prezumție de comercialitate pentru toate obligațiile comerciantului, indiferent de izvorul lor, considerente pentru care susținerea competenței materiale a Judecătoriei Cornetu ca instanță civilă, în cauză, nu poate fi primită, cu atât mai mult cu cât reclamantul nu a înțeles să atace cu recurs sentința prin care această instanță s-a dezinvestit, declinându-și competența în favoarea Tribunalului București.

Recursul intimatei pârâte este fondat. Astfel, capacitatea procesuală de folosință este o condiție de exercițiu a acțiunii civile constând în aptitudinea unei persoane de a avea drepturi și de a-și asuma obligații în plan procesual, fiind determinată de însăși capacitatea civilă de folosință. Potrivit dispozițiilor art. 121 din Constituția României și art. 23 alin. (1) din Legea administrației publice locale, republicată, autoritățile administrației publice, prin care se realizează autonomia locală în comune, orașe și municipii, sunt consiliile locale, comunale, orășenești, și municipale, ca autorități deliberative, și primarii, ca autorități executive. În sensul acestor reglementări legale, atât consiliul local, cât și primarul, nu sunt persoane juridice, ci organe ale comunei, orașului, municipiului, după caz.

Rezultă așadar că are capacitate procesuală numai colectivitatea teritorială locală, î nvestită cu personalitate juridică proprie, care este reprezentată în justiție prin unul dintre organele sale: primarul sau consiliul local, iar nu acestea din urmă, care sunt lipsite de personalitate juridică.

În calitatea lor de autorități ale administrației publice, prin care se înfăptuiește autonomia locală, primarul și consiliul local dispun de o capacitate juridică proprie, pe care o pot exercita însă, doar în numele și în interesul persoanei juridice pe care o reprezintă, or, în speță, nu s-a făcut dovada unei asemenea reprezentări, întrucât consiliul local a formulat acțiunea dedusă judecății în nume propriu și nu în calitate de reprezentant al comunei, conform prevederilor art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998, care permit ca unitățile administrativ - teritoriale să fie reprezentate în litigiile privind dreptul de administrare și în cele referitoare la dreptul de proprietate asupra bunului, prevăzute la alin. (4) al precitatului articol, de către consiliile județene, de Consiliul General al Municipiului București sau de consiliile locale, comunale, orășenești, municipale, care dau mandat scris, după caz, președintelui consiliului județean sau primarului.

Reținând că, în speță, consiliul local are capacitate procesuală de folosință în temeiul acestor prevederi și deopotrivă, în temeiul art. 36 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 215/2001, în conformitate cu care consiliul local are atribuții privind administrarea domeniului public și privat al comunei, orașului, municipiului, instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a acestor dispoziții legale, întrucât, nefiind deduse judecății raporturi juridice de drept public, consiliul local nu justifică, în temeiul unor dispoziții legale speciale în raport cu prevederile generale C. proc. civ. și Decretul nr. 31/1954, capacitate procesuală de drept administrativ și nu are personalitate juridică, care conține dreptul de a sta în proces în nume propriu, de care beneficiază unitatea administrativ - teritorială, respectiv comuna J., titulara dreptului în litigiu.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1), alin. (2) și alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat în cauză de reclamantul Consiliul Local J., împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel și va admite recursul formulat de pârâta SC P.A. Jilava SRL împotriva aceleiași decizii, pe care o va modifica, în tot, în sensul că va respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva sentinței tribunalului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul formulat de reclamantul Consiliul Local J., împotriva deciziei Curții de Apel București nr. 199 din 19 aprilie 2010 , ca nefondat. Admite recursul formulat de pârâta SC P.A. J. Ilfov SRL , împotriva aceleiași decizii, pe care o modifică, în sensul că respinge apelul formulat de reclamantul Consiliul Local J., împotriva sentinței comerciale nr. 12105 din 29 octombrie 2009, pronunțată de Tribunalul București. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 martie 2011.