ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3163/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: La 29 mai 2008 reclamantul P.G.P. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia la 260.100 Euro daune morale și 56.998,29 lei daune materiale. În motivarea cererii, întemeiată pe art. 998 și art. 999 C. civ., reclamantul a susținut că: - în perioada 15 mai 1948 - 23 februarie 1953 a fost privat de liberate printr-un act administrativ, de către D.R.S.P.

Pitești, ocazie cu care i-au fost confiscate hainele și cărțile din bibliotecă; - în timpul arestului, datorită condițiilor groaznice în care a trăit (regim de teroare prin bătaie și înfometare) starea sănătății sale s-a înrăutățit atât de mult, încât crezându-se că va muri, a fost pus în libertate; - daunele morale de 260.100 lei sunt justificate de puternica traumă psihică și de suferințele fizice produse în perioada arestării nelegale; - daunele materiale sunt justificate de veniturile ce ar fi putut fi realizate, făcând un echivalent între salariul mediu net pe economie din acea perioadă și cel actual. Judecătoria Târgoviște, secția civilă, prin sentința nr. 3326 din 3 iulie 2008 a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița, care prin sentința civilă nr. 59 din 15 septembrie 2009 a constatat că Judecătoria Târgoviște are competența materială să soluționeze cauza.

Soluționând conflictul negativ de competență ivit, Curtea de Apel Pitești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin sentința nr. 13CC din 10 decembrie 2008 a stabilit în favoarea Tribunalului Dâmbovița competența de soluționare a cererii formulate de reclamant. Tribunalul Dâmbovița prin sentința civilă nr. 1438 din 29 iunie 2009 a admis în parte acțiunea și 1-a obligat pe pârât să plătească reclamantului 57.000 lei daune materiale și 50.000 lei daune morale. S-au reținut următoarele: - textul art. 504 C. proc. pen. nu face distincție între prejudiciul patrimonial și cel nepatrimonial, astfel că, în lipsa unei distincții legiuitorul a avut în vedere ambele categorii de prejudicii.

- măsura abuzivă luată împotriva reclamantului a fost demonstrată și rezultă din faptul că nu a existat un proces sau o urmărire penală împotriva acestuia. - în afară de prevederile art. 504 - 507 C. proc. pen. și art. 998 - 999 C. civ. reglementează îndreptățirea victimelor unei erori judiciare la repararea prejudiciului. Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 179 din 4 noiembrie 2009 a admis excepția prescrierii dreptului la acțiune, a admis apelurile formulate de intimații Ministerul Public și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a schimbat în tot sentința în sensul că a respins acțiunea ca prescrisă. Prin aceeași deciziei a respins ca nefondat apelul reclamantului.

S-au reținut următoarele: - dispozițiile art. 504 C. proc. pen. nu sunt incidente în cauză; - reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 998 - 999 C. civ. și, potrivit art. 3 și art. 8 din Decretul nr. 167/1958, cererea este prescrisă; - în raport de cele menționate, critica reclamantului privind cuantumul despăgubirilor acordate este nefondată. Reclamantul a declarat recurs prin care a solicitat casarea hotărârii instanței de apel și trimiterea cauzei spre rejudecare. În motivarea recursului întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul a susținut că excepția prescrierii dreptului la acțiune este nelegală deoarece instanța de apel nu a respectat dispozițiile Legii nr. 221/2009.

Recursul este fondat și va fi admis pentru următoarele considerente: Analizând pricina exclusiv sub aspectul prescripției, prin raportare la textele legale privitoare la răspunderea civilă delictuală, invocate în drept de reclamant, instanța a stabilit că reclamantul se putea adresa justiției pentru repararea prejudiciului cel mai târziu într-un termen de trei ani de la data de 22 decembrie 1989. Pe parcursul judecării cauzei în primă instanță, la data de 2 iunie 2009 Parlamentul României a adoptat Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, iar la data de 11 iunie 2009 legea a fost publicată în M.OF., partea I, nr. 396. Prin acest act normativ, legiuitorul a înțeles să definească ce se înțelege prin „condamnare cu caracter politic" [art. alin. (1)], a enumerat faptele considerate a fi atras condamnări cu acest caracter [art. 1 alin. (2)], a prevăzut condițiile în care și alte fapte se încadrează în această categorie, rară a fi enumerate expres în lege [art. 1 alin. (3)] și, totodată, a prevăzut posibilitatea persoanelor care consideră că au suferit o condamnare de acest gen, de a se adresa instanțelor judecătorești pentru constatarea caracterului politic al condamnării pentru alte fapte decât cele expres enumerate în lege [art. 1 alin. (4),

art. 4]. In art. 5 lit. a) al legii s-a reglementat dreptul persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic de a primi din partea statului despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. Este adevărat că în cuprinsul cererii de chemare în judecată, reclamantul nu indică în mod expres prevederile Legii nr. 221/2009 ca fiind temeiul juridic al pretențiilor formulate. Insă, față de motivele de fapt și de drept menționate, de împrejurarea că pe parcursul desfășurării litigiului în fața primei instanțe, prevederile Legii nr. 221/2009 au intrat în vigoare, instanța avea obligația ca în baza art. 129 alin. (4) C. proc. civ., să pună în discuția părților incidența în cauză a acestui act normativ, inclusiv sub aspectul prescripției dreptului material la acțiune.

Pentru aceste considerente în baza art. 304 pct. 9 și art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită recursul să caseze decizia atacată și să trimită cauza spre rejudecarea apelurilor la aceiași instanță. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de recurentul-reclamant P.G.P. împotriva deciziei nr. 179 din 4 noiembrie 2009 a Curții de Apel Ploiești. Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Ploiești. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 mai 2010.