ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3163/2010

Asupra

cauzei de față, constată următoarele:

La

29 mai 2008 reclamantul P.G.P. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia la 260.100

Euro daune morale și 56.998,29 lei daune materiale.

În

motivarea cererii, întemeiată pe art. 998 și art. 999 C. civ., reclamantul a

susținut că:

-

în perioada 15 mai 1948 - 23 februarie 1953 a fost privat de liberate printr-un

act administrativ, de către D.R.S.P. Pitești, ocazie cu care i-au fost

confiscate hainele și cărțile din bibliotecă;

-

în timpul arestului, datorită condițiilor groaznice în care a trăit (regim de

teroare prin bătaie și înfometare) starea sănătății sale s-a înrăutățit atât de

mult, încât crezându-se că va muri, a fost pus în libertate;

-

daunele morale de 260.100 lei sunt justificate de puternica traumă psihică și

de suferințele fizice produse în perioada arestării nelegale;

-

daunele materiale sunt justificate de veniturile ce ar fi putut fi realizate,

făcând un echivalent între salariul mediu net pe economie din acea perioadă și

cel actual.

Judecătoria

Târgoviște, secția civilă, prin sentința nr. 3326 din 3 iulie 2008 a admis

excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența soluționării

cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița, care prin sentința civilă nr. 59 din

15 septembrie 2009 a constatat că Judecătoria Târgoviște are competența

materială să soluționeze cauza.

Soluționând

conflictul negativ de competență ivit, Curtea de Apel Pitești, secția civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, prin sentința nr. 13CC din 10 decembrie

2008 a stabilit în favoarea Tribunalului Dâmbovița competența de soluționare a

cererii formulate de reclamant.

Tribunalul

Dâmbovița prin sentința civilă nr. 1438 din 29 iunie 2009 a admis în parte

acțiunea și 1-a obligat pe pârât să plătească reclamantului 57.000 lei daune

materiale și 50.000 lei daune morale.

S-au

reținut următoarele:

-

textul art. 504 C. proc. pen. nu face distincție între prejudiciul patrimonial

și cel nepatrimonial, astfel că, în lipsa unei distincții legiuitorul a avut în

vedere ambele categorii de prejudicii.

-

măsura abuzivă luată împotriva reclamantului a fost demonstrată și rezultă din

faptul că nu a existat un proces sau o urmărire penală împotriva acestuia.

-

în afară de prevederile art. 504 - 507 C. proc. pen. și art. 998 - 999 C. civ.

reglementează îndreptățirea victimelor unei erori judiciare la repararea

prejudiciului.

Curtea

de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin

decizia nr. 179 din 4 noiembrie 2009 a admis excepția prescrierii dreptului la

acțiune, a admis apelurile formulate de intimații Ministerul Public și pârâtul

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a schimbat în tot sentința

în sensul că a respins acțiunea ca prescrisă.

Prin

aceeași deciziei a respins ca nefondat apelul reclamantului.

S-au

reținut următoarele:

-

dispozițiile art. 504 C. proc. pen. nu sunt incidente în cauză;

-

reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 998 - 999 C. civ. și,

potrivit art. 3 și art. 8 din Decretul nr. 167/1958, cererea este prescrisă;

-

în raport de cele menționate, critica reclamantului privind cuantumul

despăgubirilor acordate este nefondată.

Reclamantul

a declarat recurs prin care a solicitat casarea hotărârii instanței de apel și

trimiterea cauzei spre rejudecare.

În

motivarea recursului întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

recurentul a susținut că excepția prescrierii dreptului la acțiune este

nelegală deoarece instanța de apel nu a respectat dispozițiile Legii nr. 221/2009.

Recursul

este fondat și va fi admis pentru următoarele considerente:

Analizând

pricina exclusiv sub aspectul prescripției, prin raportare la textele legale

privitoare la răspunderea civilă delictuală, invocate în drept de reclamant,

instanța a stabilit că reclamantul se putea adresa justiției pentru repararea

prejudiciului cel mai târziu într-un termen de trei ani de la data de 22

decembrie 1989.

Pe

parcursul judecării cauzei în primă instanță, la data de 2 iunie 2009

Parlamentul României a adoptat Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora pronunțate în

perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, iar la data de 11 iunie 2009 legea a

fost publicată în M.OF., partea I, nr. 396.

Prin

acest act normativ, legiuitorul a înțeles să definească ce se înțelege prin „condamnare

cu caracter politic" [art. alin. (1)], a enumerat faptele considerate a fi

atras condamnări cu acest caracter [art. 1 alin. (2)], a prevăzut condițiile în

care și alte fapte se încadrează în această categorie, rară a fi enumerate

expres în lege [art. 1 alin. (3)] și, totodată, a prevăzut posibilitatea

persoanelor care consideră că au suferit o condamnare de acest gen, de a se

adresa instanțelor judecătorești pentru constatarea caracterului politic al

condamnării pentru alte fapte decât cele expres enumerate în lege [art. 1 alin.

(4), art. 4].

In

art. 5 lit. a) al legii s-a reglementat dreptul persoanelor care au suferit

condamnări cu caracter politic de a primi din partea statului despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Este

adevărat că în cuprinsul cererii de chemare în judecată, reclamantul nu indică

în mod expres prevederile Legii nr. 221/2009 ca fiind temeiul juridic al

pretențiilor formulate.

Insă,

față de motivele de fapt și de drept menționate, de împrejurarea că pe

parcursul desfășurării litigiului în fața primei instanțe, prevederile Legii

nr. 221/2009 au intrat în vigoare, instanța avea obligația ca în baza art. 129

alin. (4) C. proc. civ., să pună în discuția părților incidența în cauză a

acestui act normativ, inclusiv sub aspectul prescripției dreptului material la

acțiune.

Pentru

aceste considerente în baza art. 304 pct. 9 și art. 312 C. proc. civ., Înalta

Curte urmează să admită recursul să caseze decizia atacată și să trimită cauza

spre rejudecarea apelurilor la aceiași instanță.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D

E C I D E

Admite

recursul declarat de recurentul-reclamant P.G.P. împotriva deciziei nr. 179 din

4 noiembrie 2009 a Curții de Apel Ploiești.

Casează

decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Ploiești.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 20 mai 2010.