ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6344/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: La data de 8 decembrie 2006, reclamantul P.N.D. a chemat în judecată Ministerul Finanțelor Publice pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 400.000 lei cu titlu de daune materiale și 100.000 lei, daune morale. Motivându-și acțiunea, reclamantul a arătat că a fost reținut 24 de ore, așa cum rezultă din adresa din 17 martie 2003 a Inspectoratului de Poliție al Județului Dâmbovița, iar prin Ordonanța Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgoviște din 1 iunie 2005, s-a dispus scoaterea sa de sub urmărire penală. A mai arătat reclamantul, că împotriva sa a fost luată și măsura obligatorie de a nu părăsi localitatea pentru 30 de zile.

In drept și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 504-506 C proc. pen. Prin sentința civilă nr. 278 din 7 martie 2007 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, secția civilă, s-a admis excepția inadmisibilității acțiunii și ca atare a respins acțiunea formulată de reclamantul P.N.D. Pentru a hotărî astfel, prima instanță, a reținut, că acordarea daunelor morale și materiale se justifică în perioada în care persoana care a fost condamnată definitiv a obținut în urma rejudecării cauzei o hotărâre definitivă de achitare. În speță, reclamantul a fost reținut timp de 24 de ore pe baza de ordonanță de reținere, iar la data de 26 februarie 2003, procurorul în temeiul art. 136 alin. (1) lit. b) C. proc.

pen., a dispus măsura obligării de a nu părăsi localitatea pentru 30 de zile. Conform art. 504 alin. (3) C. proc. pen., privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuia stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului. Or, reclamantul nu a formulat plângere împotriva măsurii de reținere și nici a măsurii de a nu părăsi localitatea. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul P.N.D., criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate, în esență susținând aplicarea greșită a dispozițiilor art. 504 alin. (3) C. proc. pen. Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 356 din 17 septembrie 2007 a admis apelul reclamantului, a desființat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, întrucât instanța de fond a ignorat dispozițiile art. 504 alin. (3) C. proc.

pen., situație în care se regăsește reclamantul. În rejudecare, Tribunalul Dâmbovița, secția civilă, prin sentința nr. 311 din 9 ianuarie 2009, a admis acțiunea formulată de reclamant și a obligat pe pârâtul Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamantului suma de 100.000 lei daune morale. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond, a reținut, că prin ordonanța din 25 februarie 2003 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgoviște s-a dispus reținerea reclamantului pe o perioadă de 24 de ore, iar prin ordonanța din 26 martie 2008 a fost luată măsura privativă a obligării de a nu părăsi localitatea pe o perioadă de 30 de zile. Ulterior prin ordonanța din 18 iulie 2003, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a reclamantului pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 13 din Legea nr. 87/1994 și art. 266 pct. 2 din Legea nr. 31/1990.

În speță, prima instanță, a reținut, că reținerea pe nedrept a reclamantului, a adus atingere drepturilor patrimoniale și nepatrimoniale ale acestuia astfel încât a apreciat că suma de 100.000 lei este acoperitoare din punct de vedere moral. În ceea ce privește daunele materiale solicitate de reclamant, instanța de fond a reținut că reclamantul nu a făcut dovada acestui prejudiciu. împotriva acestei hotărâri au declarat apel, reclamantul P.N.D., Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Dâmbovița și Ministerul Public prin Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița. Reclamantul P.N.D. a criticat sentința ca nelegală și netemeinică întrucât în mod greșit nu i-au fost acordate daunele materiale solicitate în cuantum de 400.000 lei, reprezentând drepturile salariale neîncasate conform statelor de salarii depuse, drepturi care provin din contracte ferme neonorate la plată de SC M. SA Ulmi.

Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Dâmbovița, prin apelul declarat a solicitat modificarea în parte a sentinței apelate în sensul respingerii capătului de cerere privitor la acordarea daunelor morale ca fiind nedovedit. Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița a criticat sentința ca fiind nelegală și netemeinică, susținând în esență că acțiunea a fost admisă cu încălcarea dispozițiilor art. 506 alin. (2) C. proc. pen., ce reglementează pentru această acțiune un termen de prescripție de 18 luni, din moment ce instanța a reținut că reclamantul a fost scos de sub urmărire penală prin ordonanța din 18 iulie 2003. A mai susținut apelantul că instanța nu a motivat hotărârea și nu a arătat mijloacele de probă prin care se dorește a fi dovedită nelegalitatea măsurilor privative luate și nici nu a stabilit legea aplicabilă în cauză în raport cu data luării celor două măsuri.

Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 95 din 5 mai 2009 a respins apelurile declarate de reclamant și de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Dâmbovița și a admis apelul declarat de Ministerul Public prin Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița împotriva sentinței civile nr. 311 din 9 februarie 2009 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița pe care a schimbat-o în tot și pe fond a respins acțiunea ca prescrisă. Pentru a hotărî astfel, curtea de apel, a reținut următoarele: Potrivit art. 506 alin. (2) C. proc. pen., acțiunea în repararea pagubei poate fi pornită în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii de achitare sau de la data ordonanței de scoatere de sub urmărire penală.

Din copia sentinței penale nr. 1367 din 15 noiembrie 2004 pronunțată de Judecătoria Dâmbovița, rezultă că a fost respinsă plângerea formulată conform art. 278 1 C. proc. pen., de partea vătămată SC H.C. SRL București și a fost menținută soluția de scoatere de sub urmărire penală a învinuitului P.N.D. pentru infracțiunea prevăzută de art. 266 pct. 2 din Legea nr. 31/1990, dată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița la data de 21 aprilie 2005 ca urmare a respingerii recursului declarat de petentă prin decizia nr. 268 din 21 aprilie 2005 a Tribunalului Dâmbovița. În raport cu cele expuse, instanța a reținut că termenul de prescripție s-a împlinit la data de 21 octombrie 2006, acțiunea fiind formulată la 8 decembrie 2006. Împotriva acestei din urmă decizii a declarat recurs reclamantul P.N.D.

criticând-o ca nelegală întrucât sentința penală nr. 1367 din 15 noiembrie 2004 a Tribunalului Dâmbovița nu are legătură cu acțiunea sa și nici cu dosarul nr. 151/P/2003 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Dâmbovița. Susține recurentul, că a fost reținut în Dosarul nr. 2928/P/2002 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Dâmbovița în care a fost dată ordonanța din 18 iulie 2003, infirmată prin Ordonanța din 13 noiembrie 2003, urmărirea penală împotriva sa fiind reluată pentru ca printr-o altă ordonanță din 1 iunie 2005 să se dispună scoaterea sa de sub urmărire penală. Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate ce pot fi încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză este fondat pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare. Din actele și lucrările Dosarului nr. 2928/P/2002 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Dâmbovița rezultă următoarele: Prin referatul nr. 2003/1501/0227 din 26 februarie 2003 Poliția municipiului Târgoviște a propus punerea în mișcare a acțiunii penale și arestarea preventivă a învinuitului P.N.D. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 13 din Legea nr. 87/1994 și art. 266 pct. 2 din Legea nr. 31/1990 (f.13 Dosar nr. 2929/P/2002 și 2930/P/2002 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Dâmbovița). Prin Ordonanța din 26 februarie 2003 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgoviște (f. II - 12) a fost infirmată propunerea de arestare a învinuitului P.N.D., dispunându-se obligarea învinuitului de a nu părăsi localitatea de domiciliu pe o perioadă de 30 de zile.

Ulterior prin ordonanța din 18 iulie 2003 a aceluiași parchet (f. 2 Dosar nr. 2929/P/2002 și 2930/P/2002) s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului P.N.D. pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 13 din Legea nr. 87/1994 și art. 266 pct. 2 din Legea nr. 31/1990. Se impune precizarea că înscrisurile mai sus menționate se află în Dosarele nr. 2929/P/2002 și 2930/P/2002 conexate la Dosarul nr. 2928/P/2002 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Dâmbovița – vol. XI. Împotriva ordonanței din 18 iulie 2003 a formulat plângere în temeiul art. 275 - 278 C. proc. pen., N.N. Prin ordonanța din 13 noiembrie 2003 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Dâmbovița (f. 22 - 24 Dosar nr. 2928/P/2002) este admisă plângerea, redeschisă urmărirea penală și reluarea acesteia pentru stabilirea răspunderii penale cu privire la fiecare aspect reținut în actul de control al D.G.F.P.

Dâmbovița. Prin ordonanța din 1 iunie 2005 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgoviște (f. 13 - 17 dosar 2928/P/2002) se dispune scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului P.N.D. Împotriva acestei din urmă ordonanțe la 27 iunie 2005, N.N. a formulat în temeiul art. 278 C. proc. pen., plângere (f. 5-6 Dosar nr. 2928/P/2002). Prin Ordonanța din 12 iulie 2005 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgoviște (f. 2 dosar 2928/P/2005) este respinsă plângerea formulată de petiționarul N.N. În raport de cele expuse, rezultă că soluția a rămas definitivă după expirarea celor 20 de zile de la data comunicării ordonanței de respingere a plângerii. Potrivit art. 506 alin. (2) C. proc.

pen., acțiunea pentru repararea pagubei poate fi pornită în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive, după caz, a hotărârilor instanței de judecată sau a ordonanțelor procurorului, prevăzute în art. 504. În speță, reclamantul a promovat acțiunea la data de 8 decembrie 2006, iar ordonanța din 12 iulie 2005 a rămas definitivă după expirarea a 20 de zile, astfel încât termenul de prescripție de 18 luni 1 nu a fost depășit. Față de cele expuse, recursul declarat va fi admis în temeiul art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ., cu consecința casării deciziei și trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe pentru a se pronunța asupra fondului cauzei.

PENTRU ACESTE

MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Admite recursul declarat de reclamantul P.N.D. împotriva deciziei civile nr. 95 din 05 mai 2009 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 noiembrie 2010.