ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 450/2003

Decizia nr.450                                                                                                                                       Dosar

nr.2680/2002

S-au luat în examinare recursurile declarate de Parchetul

de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, de reclamantul I.D.C.și de pârâtul Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de DGFP Dâmbovița

împotriva deciziei nr. 42 din 25 aprilie 2002 a Curții de Apel Ploiești ,Secția

civilă.

La apelul

nominal s-au prezentat: recurentul reclamant I.D.C.personal și asistat de

avocat V.A.și recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Dâmbovița, prin

consilier juridic V.C.S.

Procedura

completă.

Reprezentantul

Ministerului Public solicită admiterea recursului promovat de Parchet și

modificarea hotărârilor pronunțate în sensul respingerii acțiunii; solicită, de

asemenea, admiterea recursului declarat de Ministerul Finanțelor Publice și

respingerea recursului formulat de reclamant.

Avocat V.A.pune

concluzii de admitere a recursului declarat de reclamant, precizând temeiul

juridic al acestuia ca fiind art. 304 pct. 9 C.proc.civ.și cere respingerea

celorlalte două recursuri.

Consilier

juridic V.C.S.solicită admiterea recursului declarat de Ministerul Finanțelor

Publice, desființarea în parte a deciziei, în sensul de a se acorda numai

daunele materiale dovedite, iar în ceea ce privește daunele morale, cere

reanalizarea și motivarea acordării acestora.

Referitor la

recursul Parchetului, aceasta pune concluzii de admitere și, concluzii de

respingere a recursului declarat de reclamant.

C U R T E A

Asupra

recursurilor de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată sub nr.5617/2000, reclamantul I.D.C.a chemat în judecată pârâtul

Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor, solicitând obligarea

acestuia la plata sumei de 75 de miliarde lei, cu titlul de  despăgubiri civile

pentru prejudiciul pe care l-a încercat ca urmare a arestării sale nelegale pe

o perioadă de cca. 2 luni de zile.

A pretins

reclamantul, în motivarea cererii, că, pe fondul unor animozități existente

între el și organele de ordine publică, a fost arestat abuziv la data de 4

februarie 1997, fiind acuzat de săvârșirea infracțiunilor prevăzute și

pedepsite de art. 289 C.pen., art. 40 din Legea 82/1991, art. 12 din Legea

87/1994 și art. 194 pct. 5 din Legea 31/1990 și că, pe durata reținerii, a

suferit o degradare accentuată a stării de sănătate, fiindu-i afectată,

totodată, imaginea de om de afaceri, situație ce i-a pricinuit însemnate pagube

materiale.

Tribunalul

Dâmbovița, prin sentința civilă nr.129 din 11 iulie 2001, a admis în parte

acțiunea formulată de reclamant împotriva Ministerului Finanțelor – Direcția

Generală a Finanțelor Publice Dâmbovița, pe care l-a obligat la plata sumei de

6.823.500.000 lei, cu titlul de daune materiale, precum și la plata sumei de

66.000.000 lei daune morale.

Pentru a

pronunța această soluție, tribunalul a reținut că reclamantul a fost arestat

preventiv pe perioada 4 februarie – 14 aprilie 1997 pentru săvârșirea mai

multor infracțiuni, iar ulterior a fost achitat, fiind victima unei erori

judiciare, situație ce îi dă dreptul să solicite despăgubiri, potrivit art. 504

al. 2 C.proc. pen.

S-a stabilit

că reclamantul a fost marginalizat și stigmatizat pentru fapte pe care nu le-a

săvârșit, suferind un prejudiciu moral ce trebuie acoperit pentru a primi o

satisfacție echitabilă.

S-a mai

stabilit că există o legătură de cauzalitate între arestarea preventivă și

falimentul celor trei societăți comerciale în care reclamantul a activat, fapt

ce îl îndreptățește la despăgubiri materiale; reclamantul avea un credit în

derulare pentru realizarea de investiții, credit ce nu a fost exploatat în mod

corespunzător, ajungându-se astfel la executare silită și, în aceste condiții,

el este îndreptățit să primească echivalentul actualizat al aceluiași împrumut,

situație ce i-ar acorda o a doua șansă a unui nou început în situații similare

cu cele din momentul arestării.

Împotriva

acestei sentințe au declarat apel atât reclamantul, cât și pârâtul,  precum și

Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița.

Curtea de Apel

Ploiești – Secția civilă, prin decizia nr. 42 din 25 aprilie 2002, a admis

apelurile formulate de Parchet și Ministerul Finanțelor Publice, a schimbat în

parte sentința tribunalului, în sensul că a redus cuantumul daunelor materiale

de la 6.823.500.000 lei la 66.000.000 lei și a menținut sentința în ceea ce

privește cuantumul daunelor morale.

În același

timp, a respins ca nefondat apelul reclamantului.

Curtea de apel

a reținut, sub aspectul daunelor morale, că instanța de fond s-a orientat

corect în privința cuantumului, ținând seama de durata arestării, de starea de

sănătate a reclamantului, de atingerea adusă raporturilor sale cu societatea

civilă și cu partenerii de afaceri.

În privința

pagubelor materiale legate de pierderile cauzate prin întreruperea activității

comerciale în cele trei societăți la care reclamantul era asociat, s-a reținut

că reclamantul nu a putut oferi explicația faptului că, deși s-au contractat

două împrumuturi în valoare de 300.000.000 lei și, respectiv 200.000.000 lei,

s-au investit numai 3.459.000 lei și 5.772.000 lei, fără a se ști ce s-a

întâmplat cu restul banilor.

Instanța de

apel a mai reținut și că, anterior arestării reclamantului, cele 3 societăți

comerciale funcționau cu pierderi, investițiile nefiind realizate, ratele

creditului nu erau restituite, ceea ce a și generat introducerea procedurii

falimentului de către creditoarea Credit Bank Tulcea în 1999.

Ceea ce a luat

în calcul instanța de apel este pierderea suferită de firma la care reclamantul

era asociat unic și care a fost calculată de expert la suma de 16.970.000 lei,

la care s-a adăugat pierderea produsă prin neîncasarea remunerației cuvenite în

calitate de administrator, precum și cheltuielile efectuate cu îmbunătățirea

stării de sănătate.

Împotriva

acestei decizii au formulat recurs Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, reclamantul și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești.

Prin recursul

promovat, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a criticat

hotărârea dată în apel pentru că ar fi trebuit să acorde numai daunele

materiale suferite, care au fost dovedite cu probe certe, iar în privința

daunelor morale consideră că ar trebui reanalizate și justificată acordarea

lor.

Parchetul de

pe lângă Curtea de Apel Ploiești susține, în recursul său, că greșit s-au

acordat despăgubiri, deoarece nu sunt întrunite prevederile art. 504

C.proc.pen.; se arată că, de vreme ce din amplul cazier al reclamantului

rezultă că acesta a avut mai multe condamnări la pedeapsa cu închisoarea,

începând cu anii 1973, înseamnă că la data arestării el era deja cunoscut ca o

persoană cu comportament antisocial, stigmatizat și marginalizat, astfel încât,

nu se justifică acordarea daunelor solicitate.

Reclamantul a

formulat recurs, invocând prevederile art. 304 pct. 9 C.proc. civ., arătând, în

esență, că cererea sa de a i se acorda despăgubiri civile, compensări privind

afectarea sănătății, daune morale, în sumă de 75 miliarde lei este justificată,

a dovedit prin probele administrate care sunt aceste pagube materiale, iar

hotărârea instanței nu este justificată și motivată.

Recursurile

sunt nefondate și urmează a fi analizate împreună.

Instanța de

apel, care a încuviințat completarea probatoriilor cu expertize și audieri de

martori, a reținut în mod judicios elementele de fapt și de drept, care au

condus la o corectă soluție.

Astfel, în

speță, sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 504 al. 2 C. proc.pen., ceea

ce dă dreptul reclamantului la repararea pagubei suferite.

Decizia

pronunțată a analizat pretențiile reclamantului, cu cele două componente,

respectiv daunele materiale și cele morale.

Se reține că

instanța s-a orientat în mod corect spre cuantumul daunelor materiale acordate,

luând în calcul o serie de date economice obiective, rezultând din

contabilitatea celor trei societăți comerciale și depozițiile martorilor; așa

cum s-a mai  arătat, expertizele efectuate în cauză au arătat că din suma

totală de 500.000.000 lei credit obținut de reclamant, au fost investite

aproximativ 9 milioane lei, neexistând dovezi asupra a ceea ce s-a întâmplat cu

restul banilor.

În ceea ce

privește falimentul societăților comerciale, invocat ca fiind în strânsă

legătură cu faptul arestării reclamantului, s-a dovedit că, de fapt, încă

înainte de arestarea sa, acestea funcționau cu pierderi.

Nu pot fi

reținute criticile reclamantului privind pierderile datorate valorificării

imobilului ce a constituit garanția celor două credite, sub valoarea reală, de

vreme ce a avut la dispoziție aproximativ 2 ani de zile de la eliberare până la

vânzarea imobilului, timp suficient pentru a face el însuși acest lucru în

condiții mai avantajoase.

Fără a mai

aminti faptul că, la două din cele trei societăți comerciale, existau și alți

asociați, care, în tot acest timp nu au fost împiedicați de nimeni și nimic a

se ocupa de bunul mers al afacerilor.

De aceea, în

mod corect au fost luate în calcul acele pierderi materiale suferite de firma

la care era reclamantul asociat unic.

Astfel, vor fi

înlăturate criticile care invocă atât neacordarea cuantumului solicitat, cât și

respingerea lor în totalitate.

În ceea ce

privesc daunele morale, este de necontestat că ele trebuiesc acordate, iar

instanța de apel a apreciat judicios, ca, de altfel, și instanța de fond,

cuantumul lor.

Este de

necontestat că, prin faptul arestării, urmat de achitarea reclamantului, s-au

creat, atât lui, cât și familiei sale, prejudicii morale; aceasta presupune

acordarea unei satisfacții echitabile, menite să contracareze sentimentele de

frustrare și neputință, angoase ce caracterizează starea de detenție, așa cum

reține și instanța de fond.

Dar, cuantumul

despăgubirilor solicitate de reclamant excede cu mult noțiunii de “satisfacție

echitabilă”, consacrată de practica Curții Europene de Justiție în aplicarea

art. 50 din CEDO.

Față de cele

expuse mai sus, recursurile vor fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondate recursurile declarate de Parchetul

de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, de I.D.C.și de Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de DGFP Dâmbovița împotriva deciziei

nr. 42 din 25 aprilie 2002 a Curții de Apel Ploiești – Secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 7 februarie 2003.