ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 450/2003

Decizia nr.450 Dosar nr.2680/2002 S-au luat în examinare recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, de reclamantul I.D.C.și de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de DGFP Dâmbovița împotriva deciziei nr. 42 din 25 aprilie 2002 a Curții de Apel Ploiești ,Secția civilă. La apelul nominal s-au prezentat: recurentul reclamant I.D.C.personal și asistat de avocat V.A.și recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Dâmbovița, prin consilier juridic V.C.S. Procedura completă. Reprezentantul Ministerului Public solicită admiterea recursului promovat de Parchet și modificarea hotărârilor pronunțate în sensul respingerii acțiunii; solicită, de asemenea, admiterea recursului declarat de Ministerul Finanțelor Publice și respingerea recursului formulat de reclamant.

Avocat V.A.pune concluzii de admitere a recursului declarat de reclamant, precizând temeiul juridic al acestuia ca fiind art. 304 pct. 9 C.proc.civ.și cere respingerea celorlalte două recursuri. Consilier juridic V.C.S.solicită admiterea recursului declarat de Ministerul Finanțelor Publice, desființarea în parte a deciziei, în sensul de a se acorda numai daunele materiale dovedite, iar în ceea ce privește daunele morale, cere reanalizarea și motivarea acordării acestora. Referitor la recursul Parchetului, aceasta pune concluzii de admitere și, concluzii de respingere a recursului declarat de reclamant.

C U R T E A Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată sub nr.5617/2000, reclamantul I.D.C.a chemat în judecată pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 75 de miliarde lei, cu titlul de despăgubiri civile pentru prejudiciul pe care l-a încercat ca urmare a arestării sale nelegale pe o perioadă de cca. 2 luni de zile.

A pretins reclamantul, în motivarea cererii, că, pe fondul unor animozități existente între el și organele de ordine publică, a fost arestat abuziv la data de 4 februarie 1997, fiind acuzat de săvârșirea infracțiunilor prevăzute și pedepsite de art. 289 C.pen., art. 40 din Legea 82/1991, art. 12 din Legea 87/1994 și art. 194 pct. 5 din Legea 31/1990 și că, pe durata reținerii, a suferit o degradare accentuată a stării de sănătate, fiindu-i afectată, totodată, imaginea de om de afaceri, situație ce i-a pricinuit însemnate pagube materiale. Tribunalul Dâmbovița, prin sentința civilă nr.129 din 11 iulie 2001, a admis în parte acțiunea formulată de reclamant împotriva Ministerului Finanțelor – Direcția Generală a Finanțelor Publice Dâmbovița, pe care l-a obligat la plata sumei de 6.823.500.000 lei, cu titlul de daune materiale, precum și la plata sumei de 66.000.000 lei daune morale.

Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut că reclamantul a fost arestat preventiv pe perioada 4 februarie – 14 aprilie 1997 pentru săvârșirea mai multor infracțiuni, iar ulterior a fost achitat, fiind victima unei erori judiciare, situație ce îi dă dreptul să solicite despăgubiri, potrivit art. 504 al. 2 C.proc. pen. S-a stabilit că reclamantul a fost marginalizat și stigmatizat pentru fapte pe care nu le-a săvârșit, suferind un prejudiciu moral ce trebuie acoperit pentru a primi o satisfacție echitabilă.

S-a mai stabilit că există o legătură de cauzalitate între arestarea preventivă și falimentul celor trei societăți comerciale în care reclamantul a activat, fapt ce îl îndreptățește la despăgubiri materiale; reclamantul avea un credit în derulare pentru realizarea de investiții, credit ce nu a fost exploatat în mod corespunzător, ajungându-se astfel la executare silită și, în aceste condiții, el este îndreptățit să primească echivalentul actualizat al aceluiași împrumut, situație ce i-ar acorda o a doua șansă a unui nou început în situații similare cu cele din momentul arestării. Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamantul, cât și pârâtul, precum și Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița.

Curtea de Apel Ploiești – Secția civilă, prin decizia nr. 42 din 25 aprilie 2002, a admis apelurile formulate de Parchet și Ministerul Finanțelor Publice, a schimbat în parte sentința tribunalului, în sensul că a redus cuantumul daunelor materiale de la 6.823.500.000 lei la 66.000.000 lei și a menținut sentința în ceea ce privește cuantumul daunelor morale. În același timp, a respins ca nefondat apelul reclamantului. Curtea de apel a reținut, sub aspectul daunelor morale, că instanța de fond s-a orientat corect în privința cuantumului, ținând seama de durata arestării, de starea de sănătate a reclamantului, de atingerea adusă raporturilor sale cu societatea civilă și cu partenerii de afaceri.

În privința pagubelor materiale legate de pierderile cauzate prin întreruperea activității comerciale în cele trei societăți la care reclamantul era asociat, s-a reținut că reclamantul nu a putut oferi explicația faptului că, deși s-au contractat două împrumuturi în valoare de 300.000.000 lei și, respectiv 200.000.000 lei, s-au investit numai 3.459.000 lei și 5.772.000 lei, fără a se ști ce s-a întâmplat cu restul banilor.

Instanța de apel a mai reținut și că, anterior arestării reclamantului, cele 3 societăți comerciale funcționau cu pierderi, investițiile nefiind realizate, ratele creditului nu erau restituite, ceea ce a și generat introducerea procedurii falimentului de către creditoarea Credit Bank Tulcea în 1999. Ceea ce a luat în calcul instanța de apel este pierderea suferită de firma la care reclamantul era asociat unic și care a fost calculată de expert la suma de 16.970.000 lei, la care s-a adăugat pierderea produsă prin neîncasarea remunerației cuvenite în calitate de administrator, precum și cheltuielile efectuate cu îmbunătățirea stării de sănătate. Împotriva acestei decizii au formulat recurs Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reclamantul și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești.

Prin recursul promovat, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a criticat hotărârea dată în apel pentru că ar fi trebuit să acorde numai daunele materiale suferite, care au fost dovedite cu probe certe, iar în privința daunelor morale consideră că ar trebui reanalizate și justificată acordarea lor. Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești susține, în recursul său, că greșit s-au acordat despăgubiri, deoarece nu sunt întrunite prevederile art. 504 C.proc.pen.; se arată că, de vreme ce din amplul cazier al reclamantului rezultă că acesta a avut mai multe condamnări la pedeapsa cu închisoarea, începând cu anii 1973, înseamnă că la data arestării el era deja cunoscut ca o persoană cu comportament antisocial, stigmatizat și marginalizat, astfel încât, nu se justifică acordarea daunelor solicitate.

Reclamantul a formulat recurs, invocând prevederile art. 304 pct. 9 C.proc. civ., arătând, în esență, că cererea sa de a i se acorda despăgubiri civile, compensări privind afectarea sănătății, daune morale, în sumă de 75 miliarde lei este justificată, a dovedit prin probele administrate care sunt aceste pagube materiale, iar hotărârea instanței nu este justificată și motivată. Recursurile sunt nefondate și urmează a fi analizate împreună. Instanța de apel, care a încuviințat completarea probatoriilor cu expertize și audieri de martori, a reținut în mod judicios elementele de fapt și de drept, care au condus la o corectă soluție. Astfel, în speță, sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 504 al.

2 C. proc.pen., ceea ce dă dreptul reclamantului la repararea pagubei suferite. Decizia pronunțată a analizat pretențiile reclamantului, cu cele două componente, respectiv daunele materiale și cele morale. Se reține că instanța s-a orientat în mod corect spre cuantumul daunelor materiale acordate, luând în calcul o serie de date economice obiective, rezultând din contabilitatea celor trei societăți comerciale și depozițiile martorilor; așa cum s-a mai arătat, expertizele efectuate în cauză au arătat că din suma totală de 500.000.000 lei credit obținut de reclamant, au fost investite aproximativ 9 milioane lei, neexistând dovezi asupra a ceea ce s-a întâmplat cu restul banilor. În ceea ce privește falimentul societăților comerciale, invocat ca fiind în strânsă legătură cu faptul arestării reclamantului, s-a dovedit că, de fapt, încă înainte de arestarea sa, acestea funcționau cu pierderi.

Nu pot fi reținute criticile reclamantului privind pierderile datorate valorificării imobilului ce a constituit garanția celor două credite, sub valoarea reală, de vreme ce a avut la dispoziție aproximativ 2 ani de zile de la eliberare până la vânzarea imobilului, timp suficient pentru a face el însuși acest lucru în condiții mai avantajoase. Fără a mai aminti faptul că, la două din cele trei societăți comerciale, existau și alți asociați, care, în tot acest timp nu au fost împiedicați de nimeni și nimic a se ocupa de bunul mers al afacerilor. De aceea, în mod corect au fost luate în calcul acele pierderi materiale suferite de firma la care era reclamantul asociat unic. Astfel, vor fi înlăturate criticile care invocă atât neacordarea cuantumului solicitat, cât și respingerea lor în totalitate.

În ceea ce privesc daunele morale, este de necontestat că ele trebuiesc acordate, iar instanța de apel a apreciat judicios, ca, de altfel, și instanța de fond, cuantumul lor. Este de necontestat că, prin faptul arestării, urmat de achitarea reclamantului, s-au creat, atât lui, cât și familiei sale, prejudicii morale; aceasta presupune acordarea unei satisfacții echitabile, menite să contracareze sentimentele de frustrare și neputință, angoase ce caracterizează starea de detenție, așa cum reține și instanța de fond. Dar, cuantumul despăgubirilor solicitate de reclamant excede cu mult noțiunii de “satisfacție echitabilă”, consacrată de practica Curții Europene de Justiție în aplicarea art. 50 din CEDO.

Față de cele expuse mai sus, recursurile vor fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII DECIDE: Respinge ca nefondate recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, de I.D.C.și de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de DGFP Dâmbovița împotriva deciziei nr. 42 din 25 aprilie 2002 a Curții de Apel Ploiești – Secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 februarie 2003.