ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2845/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița, ulterior precizată, reclamantul C.A. a chemat în judecată Statul Roman, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Dâmbovița, solicitând ca, în baza art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 221/2009, să se constate caracterul politic al condamnărilor suferite de tatăl său, prin arestarea sa nelegală și deținerea acestuia timp de 1 an și 8 luni în penitenciarul de maximă siguranță Pitești, precum și caracterul politic al măsurilor administrative abuzive luate de organele statului, atât împotriva tatălui său, prin confiscarea întregii averi, cât și împotriva sa personal, prin urmărirea repetată și continuă de către securitate vreme de 30 de ani, confiscarea bunurilor, interzicerea unor drepturi fundamentale, precum și situația de umilință și degradare morală la care a fost supus.

Reclamantul a mai solicitat obligarea Statului român la plata următoarelor sume: 200.000 euro contravaloarea estimată a celor două imobile (case de locuit) confiscate, situate în Târgoviște, zona B-dul Carol; 2.000.000 euro contravaloarea estimată a celor 14 ha teren aflat pe raza Municipiului Târgoviște; 40.000 lei la valoarea actualizată, reprezentând contravaloarea aparatului video confiscat în anul 1988; contravaloarea actualizată, plus dobânda legală,calculată de la data de 17 iulie 1988 până în ziua efectivă a plății, pentru suma de 38.000 lei, bani confiscați; contravaloarea sumei de 166 dolari SUA, plus dobânda legală, calculată de la data de 17 iulie 1988 până în ziua efectivă a plății, sumă confiscată la aceeași dată; contravaloarea sumei de 5000 franci belgieni, plus dobânda legală, calculată de la data de 17 iulie 1988 până în ziua efectivă a plății; 1000 Ron reprezentând contravaloarea celorlalte bunuri confiscate (aparat de ras electric, pantaloni bluejens, țigări, cafea); 1500 Ron reprezentând contravaloarea unui lănțișor și a unei brățări din aur; 15.000 Ron reprezentând contravaloarea colecției de timbre; 4500 Ron reprezentând contravaloarea cărților confiscate.

Reclamatul a făcut precizarea că, până în prezent, din totalitatea bunurilor confiscate tatălui său A.C. au fost recuperate în baza legilor reparatorii 12,5 ha teren agricol, 4 ha pădure și o casă de locuit în Pucioasa. De asemenea a solicitat și obligarea pârâtei la plata sumei de 500.000 euro daune morale pentru suferințele tatălui său și 500.000 euro daune morale pentru suferința sa și a familiei sale. Prin sentința civilă nr. 1430 din 15 septembrie 2010, Tribunalul Dâmbovița a admis în parte acțiunea, astfel cum a fost precizată, a constatat caracterul politic al măsurilor administrative luate împotriva defunctului A.C., decedat la 26 decembrie 1983, cu ultimul domiciliu în Municipiul Târgoviște, str. Fluturilor, în perioada 1947-1979, în baza art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost modificat prin O.U.G.

nr. 62/1010, a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 5000 euro despăgubiri morale pentru prejudiciul moral suferit de defunctul C.A. prin măsurile administrative aplicate în perioada 1947-1979 și a respins capătul de cerere referitor la constatarea caracterului politic al măsurilor administrative luate împotriva reclamantului C.A. și cel cu privire la despăgubirile morale, precum și capătul de cerere referitor la acordarea despăgubirilor materiale reprezentând confiscări de bunuri ale defunctului și ale reclamantului. Prima instanță a reținut că, în ceea ce privește capătul de cerere referitor la constatarea caracterului politic al măsurilor administrative luate împotriva autorului reclamantului, defunctul C.A., în perioada 1947 - 1979, reclamantul a făcut dovada cu acte, martori, relații de la organele în drept că autorul său a fost urmărit în permanență de organele de securitate ale regimului comunist.

În anul 1947 autorul reclamantului a fost arestat de organele de securitate din Pitești timp de 4 luni, fără a fi judecat și condamnat, iar în perioada anilor 1947 - 1948 a fost arestat politic, fără hotărâre judecătorească, pe motiv că și-a exprimat în mod liber opiniile politice care erau contrare regimului comunist. Ca urmare a arestării sale fără o hotărâre judecătorească, i s-au confiscat toate imobilele, case de locuit și terenuri agricole,pe care le avea în proprietate familia sa, compusă din soție și doi copii minori, având de suferit multe privațiuni de ordin material și moral pe toată perioada regimului trecut.

S-a reținut, totodată, că acesta a fost urmărit în permanență de organele de securitate în perioada 1947 - 1979 pentru exprimarea opiniilor sale politice liberale, pentru criticile aduse regimului comunist, toate acestea culminând cu emiterea mandatului de deținere din data de 6 mai 1947, de Procuratura Militară București, pentru agitații contra siguranței statului, fără judecată și hotărâre de condamnare. Tribunalul a considerat că această deținere, fără limită de timp, dispusă de Procuratura Militară București, pentru existența indiciilor săvârșirii infracțiunii de agitație contra siguranței statului, a fost mult mai gravă decât o condamnare penală aplicată de un complet de judecată, așa încât, gravitatea acestei măsuri, alături de toate acțiunile de urmărire individuală ulterioară, constituie, fără dubii, măsuri administrative cu caracter politic, în sensul dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009.

Așa fiind, tribunalul a constatat că toate actele de urmărire individuală a autorului reclamantului de către organele de securitate comuniste, inclusiv deținerea pe timp de 2 ani, constituie măsuri abuzive administrative, asimilate condamnărilor cu caracter politic, în sensul dispozițiilor precizate mai sus. Urmare a acestui fapt, reclamantului în calitate de unic moștenitor în viață al defunctului C.A., decedat la data de 26 decembrie 1983, i se cuvin, potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost modificat ulterior, prin O.U.G. nr. 62/30 iunie 2010, despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de acesta și familia sa, prin măsurile abuzive și nelegale la care a fost supus de regimul totalitar.

Tribunalul a respins capătul de cerere cu privire la acordarea despăgubirilor materiale reprezentând confiscările de bunuri ale defunctului C.A., întrucât toate bunurile confiscate au fost restituite în baza Legii nr. 18/1991 privind fondul funciar și a Legii nr. 10/2001 privind restituirea imobilelor preluate de stat, prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Prima instanță a mai reținut că, prin decizia nr. 155 din 18 decembrie 2002, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, definitivă și irevocabilă prin decizia nr. 1148 din 16 februarie 2005 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, s-a soluționat problema imobilelor preluate de stat și demolate (respectiv, casa de locuit și 2000 mp teren din Târgoviște, str. Calea Domnească, casa de locuit și teren aferent în Târgoviște, str. General Florescu, brutăria - casa de locuit și teren aferent din Târgoviște, str. Regele Carol al II-lea, prăvălia - casa de locuit și teren aferent din Târgoviște, str. I.H. Rădulescu, colț cu str. Regele Carol al II-lea).

Totodată, s-a reținut că, din adresa din 10 martie 2010 a Primăriei Municipiului Târgoviște rezultă că reclamantului i s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru 12,50 ha teren agricol, prin sentința civilă nr. 3889 din 26 octombrie 2006 a Judecătoriei Târgoviște și pentru 4 ha teren cu vegetație forestieră prin sentința civilă nr. 5871 din 12 noiembrie 2002, terenuri pentru care s-au emis și titlurile de proprietate din 24 iulie 2007 (pentru terenul arabil) și (pentru terenul cu vegetație forestieră). Tribunalul a mai reținut că, în ceea ce privește cererea reclamantului C.A. pentru despăgubiri morale și materiale în nume propriu, actele de urmărire administrativă săvârșite de organele de securitate împotriva acestuia în perioada 1985 - 1988 nu pot fi apreciate ca măsuri asimilate condamnărilor politice.

Dimpotrivă, unele dintre faptele săvârșite de petent constituiau, la acea vreme, infracțiuni de drept comun, de exemplu, deținerea ilegală de valută, ori traficarea unor bunuri ce nu se găseau în comerțul de stat, astfel că măsurile administrative luate împotriva reclamantului C.A. nu au nicio legătură cu împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la 6 martie 1945. În consecință, prima instanță a reținut că nu există temei legal pentru restituirea bunurilor confiscate, respectiv aparat video, lănțișor și brățară din aur, colecție de timbre vechi, cărți vechi și corespondență din străinătate, parte din aceste bunuri nefiind dovedite în instanță, iar altele fiind scoase chiar din circuitul civil în regimul comunist.

În finalul considerentelor, Tribunalul a arătat că actele depuse la dosar cu privire la calitatea reclamantului de luptător pentru victoria revoluției române din decembrie 1989 îi conferă acestuia dreptul de a beneficia de drepturile și măsurile reparatorii prevăzute de Decretul - lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999, aprobată cu modificările și completările ulterioare prin Legea nr. 568/2001, așa cum prevăd dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, modificată prin O.U.G. nr. 62/2010. Împotriva sentinței primei instanțe au declarat apel reclamantul C.A., pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Dâmbovița și Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița.

Prin decizia nr. 85 din 24 martie 2011, Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelurile, ca nefondate. Referitor la apelul reclamantului, instanța de apel a arătat că, astfel cum corect a reținut și instanța de fond, actele de urmărire administrativă săvârșite de organele de securitate comunistă împotriva reclamantului în perioada 1985-1089, nu se pot asimila condamnărilor politice.

Mai mult, unele fapte săvârșite de acesta erau infracțiuni de drept comun, neavând nicio legătură cu împotrivirea față de regimul comunist instaurat la 6 martie 1945. Curtea de apel a reținut că, în ceea ce privește despăgubirile materiale pentru bunurile imobile terenuri și construcții confiscate autorului său, toate aceste bunuri au format obiectul Legii fondului funciar și al Legii 10/2001, ele fiind restituite, situație care rezultă din înscrisurile existente la dosarul cauzei, aspecte motivate amplu de către instanța de fond raportat și la dispozițiile Legii nr. 221/2009. Cu privire la cuantumul daunelor morale stabilite de către instanța de fond, instanța de apel a constatat că acestea au fost acordate raportându-se la legislația în vigoare la acel moment, la probatoriile administrate, precum și la principiile consacrate în jurisprudența internă precum și a Curții Europene a Drepturilor Omului în materia modalității de reparație a prejudiciului moral.

În raport de momentul introducerii acțiunii (înainte de publicarea în M. Of. a deciziilor Curții Constituționale, prin care s-a declarat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009), instanța de apel a apreciat că se impune menținerea soluției instanței de fond cu privire la capătul de cerere vizând daunele morale. S-a reținut că, dacă s-ar proceda altfel, s-ar încălca nu numai principiul neretroactivității legii civile, ci și principiul nediscriminării cetățenilor, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție, conform căruia, în situații egale tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit. Curtea de apel a constatat nefondate, atât criticile formulate de către apelantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P.

Dâmbovița, cât și cele formulate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița, întrucât instanța de fond, raportat la probele administrate, precum și la jurisprudența internă și cea a Curții Europene a Drepturilor Omului, a determinat corect cuantumul daunelor morale acordate. Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termenul legal, reclamantul C.A. și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin mandatar Direcția Generală a Finanțelor Publice Dâmbovița. Reclamantul C.A. susține următoarele critici: Instanțele, prin hotărârile pronunțate, au legiferat un abuz și au dat legalitate unor practici pe care le-a crezut deja uitate, prin faptul că nu au ținut cont că cererea de chemare în judecată era formulată atât în nume propriu, cât și pentru tatăl său, A.C..

Instanțele nu au studiat parte din dosarul său de urmărit, din care rezultă că securitatea l-a urmărit fără niciun motiv, insinuând într-un final că a făcut trafic de valută sau aur, afirmații nedovedite, care ar fi atras la vremea respectivă o condamnare și ar fi fost urmărit de miliție, nicidecum de securitate. În realitate, arată că a fost urmărit mai bine de 20 de ani pentru un scop bine determinat, și anume, acela că era fiu de deținut politic și s-a opus prin toate mijloacele, posibile la vremea respectivă, regimului comunist. O altă critică privește faptul că instanțele, în mod eronat sau cu rea-voință, au reținut că reclamantul a primit despăgubiri pentru casele din Calea Domnească, din str. General Florescu și din B-dul Carol, despăgubiri cerute în baza Legii nr. 10/2001, dar care în realitate niciodată nu au fost acordate.

În opinia sa, art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 este concludent, în sensul că aceste măsuri au avut caracter politic, fiind confirmate și de declarațiile martorilor, care au afirmat că atitudinea reclamantului era de opoziție împotriva regimului comunist. Arată că a făcut dovada că nu a beneficiat de nicio măsură reparatorie în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 și al O.U.G. nr. 214/1999. Recurentul mai susține că există dovezi clare la dosar, în sensul că i-au fost confiscate bunuri a căror valoare depășește suma de 10.000 euro, iar acțiunea sa a fost introdusă anterior publicării în M. Of. a deciziei Curții Constituționale, în condițiile în care despăgubirile acordate nu acoperă nici pe departe măcar prejudiciul material cauzat prin confiscarea bunurilor.

Solicită admiterea recursului, cu consecința modificării deciziei recurate și admiterea cererii astfel cum a fost formulată, cu precizările de la instanța de fond. Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin mandatar Direcția Generală a Finanțelor Publice Dâmbovița formulează următoarele critici, încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.: Chiar dacă deciziile Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 publicate în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, prin care dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 fuseseră declarate neconstituționale, au fost ulterioare pronunțării sentinței de către instanța de fond, acestea își produc efectele, întrucât cauza nu era soluționată irevocabil, iar la data pronunțării deciziei din apel, decizia Curții Constituționale era obligatorie pentru instanță.

Recurentul pârât invocă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv, soluția pronunțată în cauza Slavov și alții împotriva Bulgariei, în care Curtea a făcut o analiză în legătură cu existența în cauză a „speranței legitime", soluție care se aplică în speța ce face obiectul prezentului dosar. Recurentul nu contestă în cadrul motivelor sale de recurs caracterul politic al măsurilor abuzive luate împotriva autorului reclamantului. Recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin mandatar Direcția Generală a Finanțelor Publice Dâmbovița este fondat, în raport de critica referitoare la lipsa de temei juridic a cererii de acordare a daunelor morale, ca efect al declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Problema de drept care se pune în speță este dacă textul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control aposteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

În considerentele acestei decizii, înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituționalitate atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar și prin prisma dispozițiilor art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății, respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, s-a reținut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situația juridică este încă în curs de constituire (fada pendentia), intrând sub incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

În considerentele aceleiași decizii în interesul legii s-a argumentat și sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 par. 1 din Convenție și efectele deciziei Curții Constituționale. în acest sens, s-a reținut că, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă. În ceea ce privește incidența art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției deciziei Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele nesoluționate definitiv, s-ar crea o situație discriminatorie, care să intre sub incidența art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție.

S-a apreciat că situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

Având în vedere caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul legii, înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în cadrul prezentei cauze nu poate fi decât admiterea recursului, în condițiile în care se constată că, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Față de toate aceste considerente, reținute prin raportare la decizia în interesul legii nr. 12/2011 a I.C.C.J., urmează a se constata că, în mod nelegal, curtea de apel și-a întemeiat soluția privind acordarea daunelor morale pe un text de lege declarat neconstituțional printr-o decizie a instanței de contencios constituțional, publicată anterior soluționării definitive a litigiului.

În concluzie, raportat la critica privind inexistența temeiului juridic al cererii de acordare de daune morale, recursul declarat de pârât va fi admis, conform art. 312 alin. (1)-(3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar decizia recurată va fi modificată, cu consecința admiterii apelului formulat de aceeași parte și schimbarea în parte a sentinței primei instanțe, în sensul respingerii capătul de cerere privind daunele morale pentru prejudiciul suferit de defunctul C.A., cu menținerea celorlalte dispoziții din decizie și sentință. Recursul declarat de reclamantul C.A. este nefondat.

Referitor la criticile recurentului-reclamant, privind faptul că instanțele, apreciind în mod greșit probele existente la dosar, nu au constatat caracterul politic al măsurilor administrative aplicate de organele de securitate împotriva sa în perioada 1985-1988 și nu au acordat despăgubirile materiale pentru bunurile confiscate, se impune precizarea că instanța de recurs are doar posibilitatea de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt stabilită de instanțele anterioare. Modul în care instanțele de fond au interpretat probele administrate și au stabilit, pe baza acestora, o anumită situație de fapt nu mai constituie motiv de recurs, deoarece pct. 11 al art. 304 C. proc.

civ., singurul care permitea cenzurarea în recurs a modului de apreciere a probelor în faza procesuală anterioară, a fost abrogat odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 138/2000. Așa fiind, critica inserată în motivarea recursului, referitoare la stabilirea greșită a situației de fapt, nu va fi supusă analizei instanței de recurs. Pe baza probelor administrate, instanțele de fond și apel au stabilit că împotriva reclamantului nu s-au dispus măsuri cu caracter politic, ce pot fi asimilate condamnărilor politice, având în vedere că urmărirea sa informativă nu a avut legătură cu împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la 6 martie 1945, ci cu faptul că acesta avea relații cu cetățenii străini și desfășura activități ilicite de contrabandă cu aur și valută.

Spre deosebire de dispozițiile art. 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 221/2009, care prevăd în mod expres și limitativ infracțiunile pentru care condamnările sunt considerate a avea natură politică, alin. (3) din același text de lege cuprinde o reglementare printr-o normă de trimitere, care face referire la anumite scopuri urmărite prin săvârșirea infracțiunilor respective, scopuri prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999. Din analiza acestei reglementări rezultă că legiuitorul a adoptat criteriul subiectiv pentru a delimita infracțiunile politice de cele de drept comun, distincția fiind făcută în raport de elementele laturii subiective, respectiv, mobilul și scopul făptuitorului la momentul săvârșirii faptei, ceea ce înseamnă că, prin mobilul sau împrejurările săvârșirii, o infracțiune aparent de drept comun capătă caracter politic.

Tot astfel, din interpretarea textului art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999 rezultă că forma de luptă împotriva regimului totalitar presupune o atitudine în mod evident activă, de implicare în răsturnarea regimului comunist sau de contestare a legitimității puterii politice din acea perioadă. Or, în cauză, faptele săvârșite de reclamant, spre deosebire de cele ale autorului său, privesc infracțiuni de drept comun, care nu se încadrează în dispozițiile Legii nr. 221/2009. Referitor la criticile privind neacordarea daunelor materiale, este de reținut că Legea nr. 221/2009 prevede la art. 5 alin. (1) lit. b) condiția ca bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative să nu fi fost restituite sau să nu se fi obținut despăgubiri prin echivalent, în condițiile Legii nr. 10/2001, republicată sau ale Legii nr. 247/2005.

Din interpretarea acestor dispoziții legale, rezultă că reclamantul trebuia să dovedească faptul că bunurile imobile solicitate nu au constituit obiect de retrocedare al legilor speciale de reparație. Instanța de apel a reținut în mod corect că bunurile confiscate de la defunctul C.A., solicitate de reclamant în prezenta cauză, au format obiectul Legii nr. 18/1991 privind fondul funciar și al Legii nr. 10/2001 privind restituirea imobilelor preluate de stat, cererile de restituire fiind soluționate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. Referitor la daunele materiale solicitate de reclamantul C.A., în nume propriu, instanța de apel a constatat în mod corect că nu există temei legal pentru restituirea bunurilor confiscate, deoarece nu s-a probat existența unei măsuri administrative cu caracter politic luată împotriva sa și nici legătura de cauzalitate dintre aceasta și prejudiciul material invocat.

În raport de dezlegarea dată recursului pârâtului, analiza criticilor formulate de reclamant privind cuantumul daunelor morale nu se mai justifică, fiind în totalitate lipsită de interes o apreciere a instanței asupra criteriilor de evaluare a daunelor, în condițiile în care însăși cererea de acordare a acestora a rămas fără temei de drept. În consecință, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de reclamant se va respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin mandatar Direcția Generală a Finanțelor Publice Dâmbovița împotriva deciziei nr. 85 din 24 martie 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Modifică în parte decizia în sensul că admite apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin mandatar Direcția Generală a Finanțelor Publice Dâmbovița împotriva sentinței civile nr. 1430 din 15 septembrie 2010 a Tribunalului Dâmbovița, secția civilă. Schimbă în parte sentința și respinge capătul de cerere privind daunele morale pentru prejudiciul suferit de defunctul C.A. Menține celelalte dispoziții ale deciziei și sentinței.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C.A. împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 aprilie 2012.