ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2845/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2845/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului Dâmbovița,

ulterior

precizată, reclamantul C.A. a chemat în judecată Statul Roman, prin Ministerul

Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Dâmbovița,

solicitând ca, în baza art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 221/2009, să se constate

caracterul politic al condamnărilor suferite de tatăl său, prin arestarea sa

nelegală și deținerea acestuia timp de 1 an și 8 luni în penitenciarul de

maximă siguranță Pitești, precum și caracterul politic al măsurilor

administrative abuzive luate de organele statului, atât împotriva tatălui său,

prin confiscarea întregii averi, cât și împotriva sa personal, prin urmărirea

repetată și continuă de către securitate vreme de 30 de ani, confiscarea

bunurilor, interzicerea unor drepturi fundamentale, precum și situația de

umilință și degradare morală la care a fost supus.

Reclamantul a mai solicitat obligarea

Statului român la plata următoarelor sume: 200.000 euro contravaloarea estimată

a celor două imobile (case de locuit) confiscate, situate în Târgoviște, zona

B-dul Carol; 2.000.000 euro contravaloarea estimată a celor 14 ha teren aflat

pe raza Municipiului Târgoviște; 40.000 lei la valoarea actualizată,

reprezentând contravaloarea aparatului video confiscat în anul 1988;

contravaloarea actualizată, plus dobânda legală,calculată de la data de 17

iulie 1988 până în ziua efectivă a plății, pentru suma de 38.000 lei, bani

confiscați; contravaloarea sumei de 166 dolari SUA, plus dobânda legală,

calculată de la data de 17 iulie 1988 până în ziua efectivă a plății, sumă

confiscată la aceeași dată; contravaloarea sumei de 5000 franci belgieni, plus

dobânda legală, calculată de la data de 17 iulie 1988 până în ziua efectivă a

plății; 1000 Ron reprezentând contravaloarea celorlalte bunuri confiscate

(aparat de ras electric, pantaloni bluejens, țigări, cafea); 1500 Ron

reprezentând contravaloarea unui lănțișor și a unei brățări din aur; 15.000 Ron

reprezentând contravaloarea colecției de timbre; 4500 Ron reprezentând

contravaloarea cărților confiscate.

Reclamatul a făcut

precizarea că, până în prezent, din totalitatea bunurilor confiscate tatălui

său A.C. au fost recuperate în baza legilor reparatorii 12,5 ha teren agricol,

4 ha pădure și o casă de locuit în Pucioasa. De asemenea a solicitat și

obligarea pârâtei la plata sumei de 500.000 euro daune morale pentru

suferințele tatălui său și 500.000 euro daune morale pentru suferința sa și a

familiei sale.

Prin sentința

civilă nr. 1430 din 15 septembrie 2010, Tribunalul Dâmbovița

a admis în parte acțiunea, astfel cum

a fost precizată, a constatat caracterul politic al măsurilor administrative

luate împotriva defunctului A.C., decedat la 26 decembrie 1983, cu ultimul

domiciliu în Municipiul Târgoviște, str. Fluturilor, în perioada 1947-1979, în

baza art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost modificat prin

O.U.G. nr. 62/1010, a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 5000

euro despăgubiri morale pentru prejudiciul moral suferit de defunctul C.A. prin

măsurile administrative aplicate în perioada 1947-1979 și a respins capătul de

cerere referitor la constatarea caracterului politic al măsurilor

administrative luate împotriva reclamantului C.A. și cel cu privire la

despăgubirile morale, precum și capătul de cerere referitor la acordarea

despăgubirilor materiale reprezentând confiscări de bunuri ale defunctului și

ale reclamantului.

Prima

instanță a reținut că, în ceea ce privește capătul de cerere referitor la

constatarea caracterului politic al măsurilor administrative luate împotriva

autorului reclamantului, defunctul C.A., în perioada 1947 - 1979, reclamantul a

făcut dovada cu acte, martori, relații de la organele în drept că autorul său a

fost urmărit în permanență de organele de securitate ale regimului comunist. În

anul 1947 autorul reclamantului a fost arestat de organele de securitate din

Pitești timp de 4 luni, fără a fi judecat și condamnat, iar în perioada anilor

1947 - 1948 a fost arestat politic, fără hotărâre judecătorească, pe motiv că

și-a exprimat în mod liber opiniile politice care erau contrare regimului

comunist.

Ca

urmare a arestării sale fără o hotărâre judecătorească, i s-au confiscat toate

imobilele, case de locuit și terenuri agricole,pe care le avea în proprietate

familia sa, compusă din soție și doi copii minori, având de suferit multe

privațiuni de ordin material și moral pe toată perioada regimului trecut.

S-a

reținut, totodată, că acesta a fost urmărit în permanență de organele de

securitate în perioada 1947 - 1979 pentru exprimarea opiniilor sale politice

liberale, pentru criticile aduse regimului comunist, toate acestea culminând cu

emiterea mandatului de deținere din data de 6 mai 1947, de Procuratura Militară

București, pentru agitații contra siguranței statului, fără judecată și

hotărâre de condamnare.

Tribunalul

a considerat că această deținere, fără limită de timp, dispusă de Procuratura

Militară București, pentru existența indiciilor săvârșirii infracțiunii de

agitație contra siguranței statului, a fost mult mai gravă decât o condamnare

penală aplicată de un complet de judecată, așa încât, gravitatea acestei

măsuri, alături de toate acțiunile de urmărire individuală ulterioară,

constituie, fără dubii, măsuri administrative cu caracter politic, în sensul

dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009.

Așa fiind, tribunalul a constatat că

toate actele de urmărire individuală a autorului reclamantului de către

organele de securitate comuniste, inclusiv deținerea pe timp de 2 ani,

constituie măsuri abuzive administrative, asimilate condamnărilor cu caracter

politic, în sensul dispozițiilor precizate mai sus. Urmare a acestui fapt,

reclamantului în calitate de unic moștenitor în viață al defunctului C.A.,

decedat la data de 26 decembrie 1983, i se cuvin, potrivit art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost modificat ulterior, prin O.U.G. nr.

62/30 iunie 2010, despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de acesta și

familia sa, prin măsurile abuzive și nelegale la care a fost supus de regimul

totalitar.

Tribunalul

a respins capătul de cerere cu privire la acordarea despăgubirilor materiale

reprezentând confiscările de bunuri ale defunctului C.A., întrucât toate

bunurile confiscate au fost restituite în baza Legii nr. 18/1991 privind fondul

funciar și a Legii nr. 10/2001 privind restituirea imobilelor preluate de stat,

prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Prima

instanță a mai reținut că, prin decizia nr. 155 din 18 decembrie 2002,

pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, definitivă și irevocabilă prin decizia nr.

1148 din 16 februarie 2005 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție,

s-a soluționat problema imobilelor preluate de stat și demolate (respectiv,

casa de locuit și 2000 mp teren din Târgoviște, str. Calea Domnească, casa de

locuit și teren aferent în Târgoviște, str. General Florescu, brutăria - casa

de locuit și teren aferent din Târgoviște, str. Regele Carol al II-lea,

prăvălia - casa de locuit și teren aferent din Târgoviște, str. I.H. Rădulescu,

colț cu str. Regele Carol al II-lea).

Totodată,

s-a reținut că, din adresa din 10 martie 2010 a Primăriei Municipiului

Târgoviște rezultă că reclamantului i s-a reconstituit dreptul de proprietate

pentru 12,50 ha teren agricol, prin sentința civilă nr. 3889 din 26 octombrie

2006 a Judecătoriei Târgoviște și pentru 4 ha teren cu vegetație forestieră

prin sentința civilă nr. 5871 din 12 noiembrie 2002, terenuri pentru care s-au

emis și titlurile de proprietate din 24 iulie 2007 (pentru terenul arabil) și

(pentru terenul cu vegetație forestieră).

Tribunalul a mai reținut că, în ceea

ce privește cererea reclamantului C.A. pentru despăgubiri morale și materiale

în nume propriu, actele de urmărire administrativă săvârșite de organele de

securitate împotriva acestuia în perioada 1985 - 1988 nu pot fi apreciate ca

măsuri asimilate condamnărilor politice. Dimpotrivă, unele dintre faptele

săvârșite de petent constituiau, la acea vreme, infracțiuni de drept comun, de

exemplu, deținerea ilegală de valută, ori traficarea unor bunuri ce nu se

găseau în comerțul de stat, astfel că măsurile administrative luate împotriva

reclamantului C.A. nu au nicio legătură cu împotrivirea față de regimul

totalitar instaurat la 6 martie 1945.

În consecință,

prima instanță a reținut că nu există temei legal pentru restituirea bunurilor

confiscate, respectiv aparat video, lănțișor și brățară din aur, colecție de

timbre vechi, cărți vechi și corespondență din străinătate, parte din aceste

bunuri nefiind dovedite în instanță, iar altele fiind scoase chiar din

circuitul civil în regimul comunist.

În finalul

considerentelor, Tribunalul a arătat că actele depuse la dosar cu privire la

calitatea reclamantului de luptător pentru victoria revoluției române din

decembrie 1989 îi conferă acestuia dreptul de a beneficia de drepturile și

măsurile reparatorii prevăzute de Decretul - lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999,

aprobată cu modificările și completările ulterioare prin Legea nr. 568/2001,

așa cum prevăd dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

modificată prin O.U.G. nr. 62/2010.

Împotriva

sentinței primei instanțe au declarat apel reclamantul C.A., pârâtul Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor

Publice Dâmbovița și Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița.

Prin decizia nr.

85 din 24 martie 2011, Curtea de Apel Ploiești, secția

civilă și pentru cauze cu minori și de familie

a respins

apelurile, ca nefondate.

Referitor la

apelul reclamantului, instanța de apel a arătat că, astfel cum corect a reținut

și instanța de fond, actele de urmărire administrativă săvârșite de organele de

securitate comunistă împotriva reclamantului în perioada 1985-1089, nu se pot

asimila condamnărilor politice. Mai mult, unele fapte săvârșite de acesta erau

infracțiuni de drept comun, neavând nicio legătură cu împotrivirea față de

regimul comunist instaurat la 6 martie 1945.

Curtea

de apel a reținut că, în ceea ce privește despăgubirile materiale pentru

bunurile imobile terenuri și construcții confiscate autorului său, toate aceste

bunuri au format obiectul Legii fondului funciar și al Legii 10/2001, ele fiind

restituite, situație care rezultă din înscrisurile existente la dosarul cauzei,

aspecte motivate amplu de către instanța de fond raportat și la dispozițiile

Legii nr. 221/2009.

Cu

privire la cuantumul daunelor morale stabilite de către instanța de fond,

instanța de apel a constatat că acestea au fost acordate raportându-se la

legislația în vigoare la acel moment, la probatoriile administrate, precum și

la principiile consacrate în jurisprudența internă precum și a Curții Europene

a Drepturilor Omului în materia modalității de reparație a prejudiciului moral.

În

raport de momentul introducerii acțiunii (înainte de publicarea în M. Of. a

deciziilor Curții Constituționale, prin care s-a declarat

neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009),

instanța de apel a apreciat că se impune menținerea soluției instanței de fond

cu privire la capătul de cerere vizând daunele morale.

S-a

reținut că, dacă s-ar proceda altfel, s-ar încălca nu numai principiul

neretroactivității legii civile, ci și principiul nediscriminării cetățenilor,

consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție, conform căruia, în situații

egale tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit.

Curtea

de apel a constatat nefondate, atât criticile formulate de către apelantul

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Dâmbovița, cât

și cele formulate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița, întrucât

instanța de fond, raportat la probele administrate, precum și la jurisprudența

internă și cea a Curții Europene a Drepturilor Omului, a determinat corect

cuantumul daunelor morale acordate.

Împotriva acestei decizii au declarat

recurs, în termenul legal, reclamantul C.A. și pârâtul Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, prin mandatar Direcția Generală a Finanțelor

Publice Dâmbovița.

Reclamantul C.A.

susține următoarele critici:

Instanțele,

prin hotărârile pronunțate, au legiferat un abuz și au dat legalitate unor

practici pe care le-a crezut deja uitate, prin faptul că nu au ținut cont că

cererea de chemare în judecată era formulată atât în nume propriu, cât și

pentru tatăl său, A.C.. Instanțele nu au studiat parte din dosarul său de

urmărit, din care rezultă că securitatea l-a urmărit fără niciun motiv,

insinuând într-un final că a făcut trafic de valută sau aur, afirmații

nedovedite, care ar fi atras la vremea respectivă o condamnare și ar fi fost

urmărit de miliție, nicidecum de securitate. În realitate, arată că a fost

urmărit mai bine de 20 de ani pentru un scop bine determinat, și anume, acela

că era fiu de deținut politic și s-a opus prin toate mijloacele, posibile la

vremea respectivă, regimului comunist.

O altă

critică privește faptul că instanțele, în mod eronat sau cu rea-voință, au

reținut că reclamantul a primit despăgubiri pentru casele din Calea Domnească,

din str. General Florescu și din B-dul Carol, despăgubiri cerute în baza Legii

nr. 10/2001, dar care în realitate niciodată nu au fost acordate.

În

opinia sa, art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 este concludent, în sensul

că aceste măsuri au avut caracter politic, fiind confirmate și de declarațiile

martorilor, care au afirmat că atitudinea reclamantului era de opoziție

împotriva regimului comunist. Arată că a făcut dovada că nu a beneficiat de

nicio măsură reparatorie în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 și al O.U.G.

nr. 214/1999.

Recurentul mai susține că există

dovezi clare la dosar, în sensul că i-au fost confiscate bunuri a căror valoare

depășește suma de 10.000 euro, iar acțiunea sa a fost introdusă anterior

publicării în M. Of. a deciziei Curții Constituționale, în condițiile în care

despăgubirile acordate nu acoperă nici pe departe măcar prejudiciul material

cauzat prin confiscarea bunurilor.

Solicită admiterea recursului, cu

consecința modificării deciziei recurate și admiterea cererii astfel cum a fost

formulată, cu precizările de la instanța de fond.

Pârâtul

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin mandatar Direcția

Generală a Finanțelor Publice Dâmbovița

formulează

următoarele critici, încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:

Chiar dacă

deciziile Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010

publicate în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, prin care dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 fuseseră declarate neconstituționale,

au fost ulterioare pronunțării sentinței de către instanța de fond, acestea își

produc efectele, întrucât cauza nu era soluționată irevocabil, iar la data

pronunțării deciziei din apel, decizia Curții Constituționale era obligatorie

pentru instanță.

Recurentul

pârât invocă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv,

soluția pronunțată în cauza Slavov și alții împotriva Bulgariei, în care Curtea

a făcut o analiză în legătură cu existența în cauză a „speranței

legitime", soluție care se aplică în speța ce face obiectul prezentului

dosar.

Recurentul nu

contestă în cadrul motivelor sale de recurs caracterul politic al măsurilor

abuzive luate împotriva autorului reclamantului.

Recursul declarat

de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin mandatar

Direcția Generală a Finanțelor Publice Dâmbovița este fondat,

în raport de critica referitoare la

lipsa de temei juridic a cererii de acordare a daunelor morale, ca efect al declarării

neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Problema

de drept care se pune în speță este dacă textul art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în

condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control aposteriori

de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Potrivit

art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare,

constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de

la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval,

Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile

legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind

suspendate de drept.

La alin.

(4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de

la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art.

31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această reglementare,

constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții

Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și

acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere

în acest sens.

Această problemă de drept a fost

dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de înalta Curte

în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789 din

7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată

la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această

dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte

cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele

și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la

data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

În

considerentele acestei decizii, înalta Curtea a examinat efectele deciziei de

neconstituționalitate atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar

și prin prisma dispozițiilor art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății,

respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12,

privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în

interesul

legii fiind obligatorie pentru

instanțe, conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Astfel,

s-a reținut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru

obținerea reparației prevăzute de lege este supus evaluării

jurisdicționale și, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat

printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situația juridică este încă în

curs de constituire (fada pendentia), intrând sub incidența efectelor deciziei

Curții Constituționale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate

spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ

se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât

nu avem de-a face cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie

guvernate după regula tempus regit actum.

În considerentele aceleiași decizii în

interesul legii s-a argumentat și sub aspectul raportului dintre dreptul la un

proces echitabil, consacrat de art. 6 par. 1 din Convenție și efectele deciziei

Curții Constituționale. în acest sens, s-a reținut că, prin intervenția

instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o

excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin constatarea

neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și

ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate

desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale

cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al

coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și

protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor

omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de

legitimitate în ordinea juridică internă.

În ceea

ce privește incidența art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție,

înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiași demers de unificare a practicii

judiciare, că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul

înaintea apariției deciziei Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre

existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

Înalta Curte

nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele

nesoluționate definitiv, s-ar crea o situație discriminatorie, care să intre

sub incidența art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional

la Convenție. S-a apreciat că situația de dezavantaj sau de discriminare în

care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de

o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale)

are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de

constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate

dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul

normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate,

care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro,

într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii

de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

Având în

vedere caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în

interesul legii, înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în cadrul

prezentei cauze nu poate fi decât admiterea recursului, în condițiile în care

se constată că, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie

2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel

decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării

respectivei decizii.

Față de

toate aceste considerente, reținute prin raportare la decizia în interesul

legii nr. 12/2011 a I.C.C.J., urmează a se constata că, în mod nelegal, curtea

de apel și-a întemeiat soluția privind acordarea daunelor morale pe un text de

lege declarat neconstituțional printr-o decizie a instanței de contencios

constituțional, publicată anterior soluționării definitive a litigiului.

În

concluzie, raportat la critica privind inexistența temeiului juridic al cererii

de acordare de daune morale, recursul declarat de pârât va fi admis, conform art.

312 alin. (1)-(3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar decizia

recurată va fi modificată, cu consecința admiterii apelului formulat de aceeași

parte și schimbarea în parte a sentinței primei instanțe, în sensul respingerii

capătul de cerere privind daunele morale pentru prejudiciul suferit de

defunctul C.A., cu menținerea celorlalte dispoziții din decizie și sentință.

Recursul declarat de reclamantul C.A. este

nefondat.

Referitor

la criticile recurentului-reclamant, privind faptul că instanțele, apreciind în

mod greșit probele existente la dosar, nu au constatat caracterul politic al

măsurilor administrative aplicate de organele de securitate împotriva sa în

perioada 1985-1988 și nu au acordat despăgubirile materiale pentru bunurile

confiscate, se impune precizarea că instanța de recurs are doar posibilitatea

de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt

stabilită de instanțele anterioare.

Modul în care instanțele de fond au

interpretat probele administrate și au stabilit, pe baza acestora, o anumită

situație de fapt nu mai constituie motiv de recurs, deoarece pct. 11 al art. 304

C. proc. civ., singurul care permitea cenzurarea în recurs a modului de

apreciere a probelor în faza procesuală anterioară, a fost abrogat odată cu

intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 138/2000. Așa fiind, critica inserată în

motivarea recursului, referitoare la

stabilirea

greșită a situației de fapt, nu va fi supusă analizei instanței de recurs.

Pe baza probelor administrate,

instanțele de fond și apel au stabilit că împotriva reclamantului nu s-au dispus

măsuri cu caracter politic, ce pot fi asimilate condamnărilor politice, având

în vedere că urmărirea sa informativă nu a avut legătură cu împotrivirea față

de regimul totalitar instaurat la 6 martie 1945, ci cu faptul că acesta avea

relații cu cetățenii străini și desfășura activități ilicite de contrabandă cu

aur și valută.

Spre

deosebire de dispozițiile art. 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 221/2009, care

prevăd în mod expres și limitativ infracțiunile pentru care condamnările sunt

considerate a avea natură politică, alin. (3) din același text de lege cuprinde

o reglementare printr-o normă de trimitere, care face referire la anumite

scopuri urmărite prin săvârșirea infracțiunilor respective, scopuri prevăzute

de art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999.

Din analiza acestei reglementări

rezultă că legiuitorul a adoptat criteriul subiectiv pentru a delimita

infracțiunile politice de cele de drept comun, distincția fiind făcută în

raport de elementele laturii subiective, respectiv, mobilul și scopul făptuitorului

la momentul săvârșirii faptei, ceea ce înseamnă că, prin mobilul sau

împrejurările săvârșirii, o infracțiune aparent de drept comun capătă caracter

politic.

Tot

astfel, din interpretarea textului art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999

rezultă că forma de luptă împotriva regimului totalitar presupune o atitudine

în mod evident activă, de implicare în răsturnarea regimului comunist sau de

contestare a legitimității puterii politice din acea perioadă.

Or, în cauză, faptele săvârșite de

reclamant, spre deosebire de cele ale autorului său, privesc infracțiuni de

drept comun, care nu se încadrează în dispozițiile Legii nr. 221/2009.

Referitor

la criticile privind neacordarea daunelor materiale, este de reținut că Legea nr.

221/2009 prevede la art. 5 alin. (1) lit. b) condiția ca bunurile confiscate

prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative să nu fi

fost restituite sau să nu se fi obținut despăgubiri prin echivalent, în

condițiile Legii nr. 10/2001, republicată sau ale

Legii nr. 247/2005.

Din

interpretarea acestor dispoziții legale, rezultă că reclamantul trebuia să

dovedească faptul că bunurile imobile solicitate nu au constituit obiect de

retrocedare al legilor speciale de reparație.

Instanța de apel a reținut în mod

corect că bunurile confiscate de la defunctul C.A., solicitate de reclamant în

prezenta cauză, au

format obiectul Legii nr.

18/1991 privind fondul funciar și al Legii nr. 10/2001

privind

restituirea imobilelor preluate de stat, cererile de restituire fiind soluționate

prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Referitor

la daunele materiale solicitate de reclamantul C.A., în nume propriu, instanța

de apel a constatat în mod corect că nu există temei legal pentru restituirea

bunurilor confiscate, deoarece nu s-a probat existența unei măsuri

administrative cu caracter politic luată împotriva sa și nici legătura de

cauzalitate dintre aceasta și prejudiciul material invocat.

În

raport de dezlegarea dată recursului pârâtului, analiza criticilor formulate de

reclamant privind cuantumul daunelor morale nu se mai justifică, fiind în

totalitate lipsită de interes o apreciere a instanței asupra criteriilor de

evaluare a daunelor, în condițiile în care însăși cererea de acordare a

acestora a rămas fără temei de drept.

În consecință, față de prevederile art.

312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de reclamant se va respinge, ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

prin mandatar Direcția Generală a Finanțelor Publice Dâmbovița împotriva

deciziei nr. 85 din 24 martie 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și

pentru cauze cu minori și de familie.

Modifică în parte decizia în sensul că

admite apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, prin mandatar Direcția Generală a Finanțelor Publice Dâmbovița

împotriva sentinței civile nr. 1430 din 15 septembrie 2010 a Tribunalului

Dâmbovița, secția civilă.

Schimbă

în parte sentința și respinge capătul de cerere privind daunele morale pentru

prejudiciul suferit de defunctul C.A.

Menține celelalte dispoziții ale

deciziei și sentinței.

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamantul C.A. împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

27 aprilie 2012.