ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 217/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 445 din 01 aprilie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, a fost admisă în parte cererea formulată de reclamantul E.S. în contradictoriu cu pârâtul S.R. prin M.F.P. și a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 300.000 euro, în echivalent în lei la data plății efective la cursul de schimb Euro al B.N.R., cu titlu de daune morale. Tribunalul a reținut că, prin sentința penală nr. 182 din data de 14 martie 1952 pronunțată de către Tribunalul Militar Timișoara, reclamantul E.S. a fost condamnat, la pedeapsa de 8 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de crimă de uneltire contra ordinii sociale, pentru distrugerea mijloacelor de comunicații.

În urmare judecării recursului, prin decizia penală nr. 2796 din 22 iulie 1952, pedeapsa reclamantului a fost majorată la 12 ani de închisoare. În aceste condiții tribunalul a observat că reclamantul E.S. a fost privat de libertate în perioada 14 septembrie 1951 - 10 septembrie 1963, astfel cum rezultă din biletul de eliberare din penitenciar, cu numărul 5410/1963, emis de către P. Aiud. Potrivit art. 1 din Legea nr. 221/2009 constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârșite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată și care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945. În raport de infracțiunea pentru care a fost condamnat reclamantul, respectiv infracțiunea de crima de uneltire contra ordinii sociale, prevăzută de art. 209 pt.

III-a C. pen., tribunalul a reținut că sunt incidente în cauză prevederile art. 1 alin. (2) din Legea 221/2009, în sensul că reclamantul a suferit o condamnare cu caracterul politic.

Cu privire la daunele morale solicitate de către reclamant, tribunalul a apreciat că acestea sunt corolarul tuturor privațiunilor suferite de către reclamant în cei 12 ani pe care acesta i-a executat din pedeapsa aplicată prin decizia penală nr. 2796 din 22 iulie 1952. Pornind de la efectele retroactive pe care le produce Legea 221/2009 în privința constatării caracterului politic și abuziv al condamnării suferită de către reclamant, tribunalul a reținut că în perioada de detenție suferită de către reclamant acestuia i-au fost încălcate prin efectul condamnării pe nedrept, drepturile și libertățile fundamentale recunoscute cetățenilor de Constituția din anul 1948, respectiv dreptul la libertate individuală prevăzută de art. 28, dreptul la inviolabilitatea domiciliului prevăzut de art. 29, drepturile prevăzute de art. 30, dreptul la libertatea de exprimare prevăzut de art. 31 și dreptul la liberă asociere prevăzut de art. 32. Prejudiciul moral suferit de către reclamant se întinde pe o perioadă de 12 ani și trei luni, timp în care reclamantul a fost încarcerat în închisorile comuniste din Jilava, Gherla, Poarta Albă, iar la stabilirea cuantumului prejudiciului tribunalul a avut în vedere, pe de o parte, durata detenției, stabilită cu efect retroactiv ca fiind politică, nelegală, abuzivă,

precum și împrejurarea că orice arestare sau condamnare pe nedrept este de natură să producă suferințe pe plan moral și profesional, că astfel de măsuri lezează onoarea și demnitatea persoanei în cauză iar traumele psihice suferite în urma unei astfel de condamnări lezează ireversibil persoana care a suferit o astfel de condamnare. Prin decizia nr. 206/ A din 24 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelurile declarate împotriva susmenționatei hotărâri, care a fost schimbată în tot în sensul respingerii acțiunii. Curtea de apel a reținut următoarele: Acțiunea introductivă de instanță, a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2011 iar prima instanță a soluționat cauza conform dispozițiilor legale în vigoare la momentul pronunțării hotărârii.

Temeiul juridic din acțiunea introductivă era art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care la momentul respectiv prevedea că: „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare”. Art. 5 alin. (1) lit. a) a fost modificat prin art. I pct. 1 din O.U.G.

nr. 62/2010. Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 1354/2010, a constatat că dispozițiile art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010 sunt neconstituționale. Din acest motiv, în textul legii s-a menținut art. 5 alin. (1) lit. a) în forma anterioară modificării efectuate prin art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010. Prin Decizia nr. 1358/2010 Curtea Constituțională a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale.

Potrivit art. XXVI din Legea nr. 202/2010 dispozițiile [.] art. 4 alin. (6) și art. 5 alin. (1) și (2) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, precum și cele aduse prin prezenta lege, se aplică și proceselor aflate în curs de soluționare în primă instanță dacă nu s-a pronunțat o hotărâre în cauză până la data intrării în vigoare a prezentei legi. Chiar dacă nu se referă la litera a din art. 5 alin. (1), care a fost declarată neconstituțională, s-a reținut că modificarea realizată prin Legea nr. 202/2010 nu se aplică proceselor în care s-a pronunțat o hotărâre anterior datei intrării în vigoare a legii, cum este cazul în speță.

Conform art. 147 din Constituția României dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept. Potrivit art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, deciziile, hotărârile și avizele Curții Constituționale se publică în M. Of. al României, Partea I. Deciziile și hotărârile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.

Față de precizările de mai sus, în condițiile în care legiuitorul român nu a pus dispozițiile declarate neconstituționale, în acord cu Constituția, în cadrul termenului arătat, curtea a constatat că lit. a) a art. 5 din legea nr. 221/2009 nu mai există, în contextul declarării neconstituționalității sale. Concluzia celor arătate este aceea că în speță se aplică legea în forma dobândită după declararea neconstituționalității, chiar dacă această declarare s-a petrecut în cursul procesului. Raportul juridic dedus judecații în curs are caracterul unei fapte în desfășurare (facta pendentia), astfel că „legea nouă” (forma legii după data la care decizia de neconstituționalitate produce efecte), se aplică în virtutea principiului aplicării imediate a legii civile.

Reclamantul nu se află în situația în care legiuitorul l-ar fi privat de un bun fără dreaptă și prealabilă despăgubire deoarece până la pronunțarea deciziei Curții Constituționale, nu a obținut o hotărâre definitivă și irevocabilă care să dea naștere unei creanțe în patrimoniul acestuia. Susținerile intimatului reclamant conform cărora instanțele ar trebui să dea eficiență prevederilor Convenției sunt în principiu adevărate, dar ele sunt pertinente și aplicabile doar atunci când o normă de drept intern (în vigoare) contravine principiilor statuate prin convenție. Dimpotrivă, atunci când o normă de drept intern a fost declarată neconstituțională ea nu mai există și prin urmare nu se mai poate pune problema înlăturării sau interpretării ei în sensul prevederilor din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Aplicând legea în forma în vigoare la momentul soluționării apelului, curtea s-a rezumat la a constata că acordarea de despăgubiri morale pentru prejudiciul suferit ca urmare a condamnării cu caracter politic, nu mai este posibilă față de conținutul și efectele deciziilor Curții Constituționale mai sus arătate. Împotriva susmenționatei hotărâri a declarat recurs reclamantul E.S. criticând-o pentru nelegalitate sens în care, invocând dispozițiile art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ., a susținut că judecata pricinii în apel s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor art. 292 alin. (1) și art. 294 alin. (1) C. proc. civ., întrucât prin cererea de apel pârâtul M.F.P. a criticat hotărârea primei instanțe pe alte considerente (reapreciere, cenzură a cuantumului despăgubirilor), iar nu pe cele reținute de instanță, context în care instanța a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut.

În dezvoltarea motivului de recurs încadrat în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a susținut că în mod greșit au fost aplicate deciziile Curții Constituționale, întrucât în raport de dispozițiile art. XXVI din Legea nr. 202/2010, art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 există și constituie temei de drept pentru introducerea acțiunilor reglementate de această normă, atâta vreme cât aceasta nu a fost abrogată prin legea de modificare a codul de procedură civilă.

Recursul reclamantului este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed, care se circumscriu Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată în recurs în interesul legii de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție: Prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza 1 din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Declararea neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru trecut (ex tunc). Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității legii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

Se va face însă distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naștere. Rezultă că, în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu Ie poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea, intrând sub incidența noului act normativ. Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță.

Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 și introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic).

Nu este însă vorba, astfel cum s-a menționat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun, care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. Or, la momentul la care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate de reclamant norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Prin urmare, efectele Deciziilor nr. 1.358 și 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare. Astfel, soluția pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun” al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul său de creanță.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație si Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității și își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul intern și nici nomele convenționale europene nu i le legitimează. În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul legii, și Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 ( M. Of., nr. 789/07.11.2011), care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”.

Cum deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 24 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului, instanța de apel nu a obstaculat dreptul de acces la un tribunal și nici nu a afectat dreptul la un proces echitabil, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că: „prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într- un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate”.

De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, or încălcarea principiului nediscriminării, pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 din C.E.D.O. nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel, chiar din jurisprudența C.E.D.O., rezultă că intervenția Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice. Nu sunt fondate nici criticile privind încălcarea dispozițiilor art. 294 C. proc.

civ., întrucât constituindu-se într-o chestiune de ordine publică, intervenția deciziei Curții Constituționale prin care a fost suprimat însăși temeiul juridic al cererii deduse judecății, poate fi invocată în această etapă procesuală, de devoluțiune a fondului pricinii, fără a se putea considera ca fiind înfrânte limitele cercetării judecătorești în apel, prescrise de norma legală evocată, ceea ce impune caracterul nefondat al criticii axate pe dispozițiile art. 294 și 292 C. proc. civ. Nici critica încadrată pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., privind inaplicabilitatea deciziei Curții Constituționale în raport de norma cuprinsă în art. XXVI din Legea nr. 202/2010, nu poate fi primită, atâta timp cât aceasta vizează procesele în curs de soluționare, dacă nu s-a pronunțat o hotărâre în cauză până la data intrării în vigoare a acestei legi, ceea ce nu e cazul în speță (litigiul fiind soluționat în primă instanță anterior adoptării acestei legi).

Mai mult, norma menționată este una de procedură și nu are consecințe sub aspectul normei de drept substanțial aplicabilă raportului juridic litigios și care este aceea în actuala formă, după pronunțarea deciziei Curții Constituționale. Ca urmare, față de cele ce preced, recursul dedus judecății urmează să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefundat, recursul declarat de reclamantul E.S. împotriva deciziei nr. 206C din 24 februarie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 ianuarie 2012.