ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 217/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 217/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr.

445 din 01 aprilie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă,

a fost admisă în parte cererea formulată de reclamantul E.S. în contradictoriu

cu pârâtul S.R. prin M.F.P. și a fost obligat pârâtul să plătească

reclamantului suma de 300.000 euro, în echivalent în lei la data plății

efective la cursul de schimb Euro al B.N.R., cu titlu de daune morale.

Tribunalul a reținut că,

prin sentința penală nr. 182 din data de 14 martie 1952 pronunțată de către

Tribunalul Militar Timișoara, reclamantul E.S. a fost condamnat, la pedeapsa de

8 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de crimă de uneltire contra ordinii

sociale, pentru distrugerea mijloacelor de comunicații. În urmare judecării

recursului, prin decizia penală nr. 2796 din 22 iulie 1952, pedeapsa reclamantului

a fost majorată la 12 ani de închisoare.

În aceste condiții tribunalul

a observat că reclamantul E.S. a fost privat de libertate în perioada 14

septembrie 1951 - 10 septembrie 1963, astfel cum rezultă din biletul de

eliberare din penitenciar, cu numărul 5410/1963, emis de către P. Aiud.

Potrivit art.

1 din Legea nr. 221/2009 constituie condamnare cu caracter politic orice

condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârșite înainte de

data de 6 martie 1945 sau după această dată și care au avut drept scop

împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945. În

raport de infracțiunea pentru care a fost condamnat reclamantul, respectiv infracțiunea

de crima de uneltire contra ordinii sociale, prevăzută de art. 209 pt. III-a C. pen., tribunalul a reținut că sunt incidente în cauză prevederile art. 1 alin. (2)

din Legea 221/2009, în sensul că reclamantul a suferit o condamnare cu

caracterul politic.

Cu privire

la daunele morale solicitate de către reclamant, tribunalul a apreciat că

acestea sunt corolarul tuturor privațiunilor suferite de către reclamant în cei

12 ani pe care acesta i-a executat din pedeapsa aplicată prin decizia penală nr.

2796 din 22 iulie 1952.

Pornind

de la efectele retroactive pe care le produce Legea 221/2009 în privința

constatării caracterului politic și abuziv al condamnării suferită de către

reclamant, tribunalul a reținut că în perioada de detenție suferită de către

reclamant acestuia i-au fost încălcate prin efectul condamnării pe nedrept,

drepturile și libertățile fundamentale recunoscute cetățenilor de Constituția

din anul 1948, respectiv dreptul la libertate individuală prevăzută de art. 28,

dreptul la inviolabilitatea domiciliului prevăzut de art. 29, drepturile

prevăzute de art. 30, dreptul la libertatea de exprimare prevăzut de art. 31 și

dreptul la liberă asociere prevăzut de art. 32.

Prejudiciul

moral suferit de către reclamant se întinde pe o perioadă de 12 ani și trei luni,

timp în care reclamantul a fost încarcerat în închisorile comuniste din Jilava,

Gherla, Poarta Albă, iar la stabilirea cuantumului prejudiciului tribunalul a

avut în vedere, pe de o parte, durata detenției, stabilită cu efect retroactiv

ca fiind politică, nelegală, abuzivă, precum și împrejurarea că orice arestare

sau condamnare pe nedrept este de natură să producă suferințe pe plan moral și

profesional, că astfel de măsuri lezează onoarea și demnitatea persoanei în

cauză iar traumele psihice suferite în urma unei astfel de condamnări lezează ireversibil

persoana care a suferit o astfel de condamnare.

Prin

decizia nr. 206/ A din 24 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a

IV-a civilă, a admis apelurile declarate împotriva susmenționatei hotărâri,

care a fost schimbată în tot în sensul respingerii acțiunii.

Curtea de

apel a reținut următoarele:

Acțiunea

introductivă de instanță, a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2011

iar prima instanță a soluționat cauza conform dispozițiilor legale în vigoare

la momentul pronunțării hotărârii.

Temeiul

juridic din acțiunea introductivă era art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

care la momentul respectiv prevedea că: „orice persoană care a suferit

condamnări cu caracter politic, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic,

precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până

la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3

ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: a)

acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare”.

Art. 5 alin. (1) lit.

a) a fost modificat prin art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010. Curtea

Constituțională, prin Decizia nr. 1354/2010, a constatat că dispozițiile art. I

pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010 sunt neconstituționale. Din acest motiv, în

textul legii s-a menținut art. 5 alin. (1) lit. a) în forma anterioară

modificării efectuate prin art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010.

Prin

Decizia nr. 1358/2010 Curtea Constituțională a constatat că prevederile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale.

Potrivit art.

XXVI din Legea nr. 202/2010 dispozițiile [.] art. 4 alin. (6) și art. 5 alin. (1)

și (2) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, precum și

cele aduse prin prezenta lege, se aplică și proceselor aflate în curs de

soluționare în primă instanță dacă nu s-a pronunțat o hotărâre în cauză până la

data intrării în vigoare a prezentei legi. Chiar dacă nu se referă la litera a

din art. 5 alin. (1), care a fost declarată neconstituțională, s-a reținut că

modificarea realizată prin Legea nr. 202/2010 nu se aplică proceselor în care

s-a pronunțat o hotărâre anterior datei intrării în vigoare a legii, cum este

cazul în speță.

Conform art.

147 din Constituția României dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare

constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de

zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval,

Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile

neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen,

dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.

Potrivit art. 11 alin.

(3) din Legea nr. 47/1992, republicată, deciziile, hotărârile și avizele Curții

Constituționale se publică în M. Of. al României, Partea I. Deciziile și

hotărârile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai

pentru viitor.

Față de

precizările de mai sus, în condițiile în care legiuitorul român nu a pus

dispozițiile declarate neconstituționale, în acord cu Constituția, în cadrul

termenului arătat, curtea a constatat că lit. a) a art. 5 din legea nr. 221/2009

nu mai există, în contextul declarării neconstituționalității sale.

Concluzia celor

arătate este aceea că în speță se aplică legea în forma dobândită după

declararea neconstituționalității, chiar dacă această declarare s-a petrecut în

cursul procesului. Raportul juridic dedus judecații în curs are caracterul unei

fapte în desfășurare (facta pendentia), astfel că „legea nouă” (forma legii

după data la care decizia de neconstituționalitate produce efecte), se aplică

în virtutea principiului aplicării imediate a legii civile.

Reclamantul nu se

află în situația în care legiuitorul l-ar fi privat de un bun fără dreaptă și

prealabilă despăgubire deoarece până la pronunțarea deciziei Curții

Constituționale, nu a obținut o hotărâre definitivă și irevocabilă care să dea

naștere unei creanțe în patrimoniul acestuia.

Susținerile

intimatului reclamant conform cărora instanțele ar trebui să dea eficiență

prevederilor Convenției sunt în principiu adevărate, dar ele sunt pertinente și

aplicabile doar atunci când o normă de drept intern (în vigoare) contravine

principiilor statuate prin convenție. Dimpotrivă, atunci când o normă de drept

intern a fost declarată neconstituțională ea nu mai există și prin urmare nu se

mai poate pune problema înlăturării sau interpretării ei în sensul prevederilor

din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale.

Aplicând

legea în forma în vigoare la momentul soluționării apelului, curtea s-a rezumat

la a constata că acordarea de despăgubiri morale pentru prejudiciul suferit ca urmare

a condamnării cu caracter politic, nu mai este posibilă față de conținutul și

efectele deciziilor Curții Constituționale mai sus arătate.

Împotriva

susmenționatei hotărâri a declarat recurs reclamantul E.S. criticând-o pentru

nelegalitate sens în care, invocând dispozițiile art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ.,

a susținut că judecata pricinii în apel s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor art.

292 alin. (1) și art. 294 alin. (1) C. proc. civ., întrucât prin cererea de

apel pârâtul M.F.P. a criticat hotărârea primei instanțe pe alte considerente

(reapreciere, cenzură a cuantumului despăgubirilor), iar nu pe cele reținute de

instanță, context în care instanța a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea

ce nu s-a cerut.

În

dezvoltarea motivului de recurs încadrat în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., a susținut că în mod greșit au fost aplicate deciziile Curții

Constituționale, întrucât în raport de dispozițiile art. XXVI din Legea nr. 202/2010,

art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 există și constituie temei de drept

pentru introducerea acțiunilor reglementate de această normă, atâta vreme cât

aceasta nu a fost abrogată prin legea de modificare a codul de procedură

civilă.

Recursul

reclamantului este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed, care se

circumscriu Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată în recurs în

interesul legii de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Prin

deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții

Constituționale, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a)

teza 1 din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989.

Declararea

neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte

juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință

inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe

textul de lege declarat neconstituțional.

Art.

147 alin. (4) din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt

general obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și

pentru particulari, și produc efecte numai

pentru

viitor (ex nunc), iar nu și pentru trecut (ex tunc).

Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică,

aplicarea ei

generală

și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un

act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar

fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea

că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă

expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității legii,

ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate

sau situațiilor juridice deja constituite.

Se

va face însă distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se

aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de

constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce

privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data

întocmirii actului juridic, care le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul

situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților

și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse

legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în

vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme

supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu Ie poate fi

asimilată însă situația

acțiunilor

în justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009,

întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare,

surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea, intrând sub

incidența noului act normativ.

Sunt

în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță,

a căror concretizare, sub aspectul titularului

căruia trebuie să i se verifice

calitatea de persoană îndreptățită și

întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se

poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de

instanță.

Astfel,

intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 și introducerea cererilor de chemare

în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naștere

unor raporturi juridice, în conținutul cărora, intră drepturi de

creanță, ce

trebuiau stabilite, jurisdicțional, în favoarea anumitor categorii

de persoane (foști condamnați politic).

Nu este însă vorba, astfel cum s-a menționat, de

drepturi născute

direct,

în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care

trebuie stabilite de instanță, hotărârea

pronunțată urmând să aibă efecte

constitutive, astfel încât, dacă la

momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de

statuare, cel puțin definitivă,

din partea

instanței de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de un

bun, care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.

Or,

la momentul la care instanța de apel era chemată să se

pronunțe asupra pretențiilor formulate de reclamant norma

juridică

nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absența unor

dispoziții legale exprese.

Prin urmare, efectele Deciziilor nr. 1.358 și 1360 din 21

octombrie

2010

ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească

aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

Astfel, soluția pronunțată de instanța de apel nu este

de natură să

încalce

dreptul la un „bun” al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la C.E.D.O., în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat

dreptul său de creanță.

Referitor

la obligativitatea efectelor deciziilor Curții

Constituționale pentru instanțele de

judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de Înalta Curte

de Casație si Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că:

„deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie

aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul normativ, în

perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității și

își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu

mai există după ce actul

normativ a fost

declarat neconstituțional, iar prezumția de

constituționalitate a fost

răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze

deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative

declarate neconstituționale”.

Continuând

să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei

efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției

sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici

dreptul intern și nici nomele convenționale europene nu i le legitimează.

În

sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în

recurs în interesul legii, și Decizia nr. 12 din

19 septembrie 2011 (

M. Of., nr. 789/07.11.2011), care a statuat, cu

putere de lege, că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010,

„dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din

Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”.

Cum

deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale

au fost publicate în M. Of., la data de 15

noiembrie 2010, iar,

în speță, decizia instanței de apel a fost

pronunțată la data de 24 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată

definitiv la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele

legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând

aceste dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării

apelului, instanța de apel nu a obstaculat dreptul de acces la un tribunal și

nici nu a afectat dreptul la un proces echitabil,

întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011,

pronunțată,

în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și

Justiție, s-a statuat, de asemenea, că: „prin intervenția instanței de

contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o

excepție de neconstituționalitate, s-a dat

eficiență unui mecanism normal

într-

un

stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate”.

De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea

neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes

și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, or

încălcarea principiului nediscriminării, pentru că acesta nu se poate

desfășura,

făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite

au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și

al stabilității juridice.

Dreptul

de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 din C.E.D.O. nu înseamnă

recunoașterea

unui drept, care nu mai are

niciun fel de legitimitate în ordinea juridică

internă.

Astfel,

chiar din jurisprudența C.E.D.O., rezultă că intervenția Curții Constituționale

nu este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să

rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine

asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează

activității

unui organ jurisdicțional, a

cărui menire este tocmai aceea de a asigura

supremația legii și de a da

coerență ordinii juridice.

Nu

sunt fondate nici criticile privind încălcarea dispozițiilor art. 294 C. proc. civ.,

întrucât constituindu-se într-o chestiune de ordine publică, intervenția

deciziei Curții Constituționale prin care a fost suprimat însăși temeiul

juridic al cererii deduse judecății, poate fi invocată în această etapă

procesuală, de devoluțiune a fondului pricinii, fără a se putea considera ca

fiind înfrânte limitele cercetării judecătorești în apel, prescrise de norma

legală evocată, ceea ce impune caracterul nefondat al criticii axate pe

dispozițiile art. 294 și 292 C. proc. civ.

Nici

critica încadrată pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., privind

inaplicabilitatea deciziei Curții Constituționale în raport de norma cuprinsă

în art. XXVI din Legea nr. 202/2010, nu poate fi primită, atâta timp cât

aceasta vizează procesele în curs de soluționare, dacă nu s-a pronunțat o

hotărâre în cauză până la data intrării în vigoare a acestei legi, ceea ce nu e

cazul în speță (litigiul fiind soluționat în primă instanță anterior adoptării

acestei legi). Mai mult, norma menționată este una de procedură și nu are

consecințe sub aspectul normei de drept substanțial aplicabilă raportului

juridic litigios și care este aceea în actuala formă, după pronunțarea deciziei

Curții Constituționale.

Ca

urmare, față de cele ce preced, recursul dedus judecății urmează să fie respins

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefundat,

recursul declarat de reclamantul E.S. împotriva deciziei nr. 206C din 24

februarie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 18 ianuarie 2012.