ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 664/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 664/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 907 din 23 iunie 2010

pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, s-a admis în parte

cererea formulată de reclamantul N.S., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul

Finanțelor Publice, și a fost obligat pârâtul la 65.000 euro echivalent în lei

la data plății, reprezentând daune morale.

Pentru a se pronunța

astfel, tribunalul a reținut că reclamantul N.S. a fost arestat la 17 ianuarie

1951 pentru acțiuni subversive teroriste și în baza Deciziei nr. 14/1951 a M.A.I.

a fost încadrat într-o colonie de munca grea. A fost pus în liberate la data de

07 martie 1952.

Tribunalul a mai

reținut că în cauză prin sentința civilă nr. 8591 din 08 mai 2000 pronunțată de

Judecătoria sectorului 1 București în Dosarul nr. 3724/2000, definitivă și

irevocabilă, s-a constatat că reclamantul nu și-a putut exercita profesia de

impegat de mișcare în perioada 15 octombrie 1964 - 01 martie 1981, iar pe cea

de șef stație în perioada 30 martie 1981 - 01 noiembrie 1988, din motive

politice.

Tribunalul a avut în

vedere și faptul că, prin sentința penală nr. 140 din 12 decembrie 1962 a

Tribunalului Militar Teritorial București prin care reclamantul N.S. a fost

condamnat la 3 ani închisoare corecționala si trei ani interdicție corecționala

reprezintă o condamnare cu caracter politic în sensul art. 2 alin. (2) lit. a)

din Legea nr. 221/2009 precizat, deoarece condamnarea pentru săvârșirea

infracțiunii de uneltire contra ordinii sociale prevăzută de art. 209 C. pen.

din 1936 este calificată în mod expres de lege ca având acest caracter.

Prima instanță a luat

în considerare suferința și evidenta perturbare a vieții reclamantului ca

urmare a încarcerării și consecințele ulterioare ale acestei condamnări, care

au determinat ca reclamantul să nu-și poată exercita profesia de impegat de

mișcare în perioada 15 octombrie 1964 - 01 martie 1981, iar pe cea de sef

stație în perioada 30 martie 1981 - 01 noiembrie 1988, din motive politice.

S-a mai ținut seama

de gravitatea suferințelor reclamantului, precum și faptul că acesta a mai

primit alte despăgubiri prin hotărârea nr. 2777/16/01/1991 a Comisiei pentru

acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice conform

Decretului Lege nr. 118/1990, în cuantum de 827 lei lunar și statuând în

echitate, a acordat acestuia despăgubiri de 65.000 de euro, echivalent în lei

la data plății.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamantul N.S. și pârâții Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Public – Parchetul de pe lângă

Tribunalul București, iar prin decizia nr. 153/ A din 16 februarie 2011, Curtea

de Apel București, secția a IV-a civilă., a respins apelul declarat de

reclamantul N.S., a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice și apelul declarat de apelantul Ministerul Public

- Parchetul de pe lângă Tribunalul București, a schimbat în tot sentința civilă

apelată în sensul că a respins acțiunea în despăgubiri formulată de reclamant,

reținându-se următoarele:

Temeiul juridic al

acțiunii introductive era art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. După

ce acțiunea introductivă a fost înregistrată la instanță, conținutul

articolului pe care a fost întemeiată acțiunea, a fost modificat și completat

prin OUG nr. 62/2010. Ulterior această ordonanță a fost declarată

neconstituțională, iar art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost

declarat, la rândul lui, neconstituțional.

Din punct de vedere

cronologic, art. 5 alin. (1) lit. a) a fost modificat prin art. I pct. 1 din

O.U.G. nr. 62/2010. Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 1354/2010, a constatat

că dispozițiile art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010 sunt neconstituționale.

Din acest motiv, în textul legii s-a menținut art. 5 alin. (1) lit. a) în forma

anterioară modificării efectuate prin art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010.

Prin Decizia nr. 1358/2010

Curtea Constituțională a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

întâi din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale. De asemenea, în

considerentele Deciziei nr. 1358/2010 s-a stabilit că: „Având în vedere că

dispozițiile art. 5 alin. (1

1

) din Legea nr. 221/2009, introduse

prin art. 1 pct. 2 din O.U.G. nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la

prevederile alin. (1) din același articol, Curtea constată că trimiterile la lit.

a) a alin. (1) al art. 5 din lege rămân fără obiect, prin declararea art. 5

alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 ca fiind neconstituțional”.

Curtea Constituțională a ajuns la aceleași concluzii și prin Decizia nr. 1360/2010.

În consecință, s-a

reținut că în speță se aplică legea în forma dobândită după declararea

neconstituționalității, chiar dacă această declarare s-a petrecut în cursul

procesului. Raportul juridic dedus judecații este în curs de desfășurare,

astfel că legea în vigoare, respectiv actul normativ după data la care decizia

de neconstituționalitate produce efecte, se aplică în virtutea principiului aplicării

imediate a legii civile.

În ceea ce privește

aplicarea jurisprudenței C.E.D.O., apelantul - reclamant nu se află în situația

în care legiuitorul l-ar fi privat de un bun fără dreaptă și prealabilă

despăgubire deoarece până la pronunțarea deciziei Curții Constituționale, nu a

obținut o hotărâre definitivă care să dea naștere unei creanțe în patrimoniul

acestuia.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs, în termen legal reclamantul N.S., solicitând

schimbarea în tot a deciziei recurate și în parte sentința apelată, în sensul

admiterii acțiunii sale astfel cum a fost formulată și precizată.

Criticile aduse

hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:

Astfel, recurentul

susține că în mod greșit a reținut instanța de apel ca fiind aplicabilă Decizia

nr. 1358/2010, cu toate că acesta promovase acțiunea la data de 15 decembrie 2009,

iar la data pronunțării deciziei, avea o hotărâre judecătorească prin care era

obligat pârâtul Statul Roman la plata de despăgubiri, constituind daune morale.

Examinând decizia

recurată prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a

criticilor formulate, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru

următoarele considerente:

Prin decizia nr. 1358

din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit.

a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989.

Declararea

neconstituționalității textului de lege arătat este producătoare de efecte

juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință

inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe

textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4)

din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general

obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru

particulari, și produce efecte numai pentru viitor iar nu și pentru trecut.

Fiind vorba de o

normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate

fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue

să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de

noutate în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă

că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor

juridice deja constituite.

Se va face, însă,

distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea

nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și

situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea

condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului

juridic care le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul

situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților

și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse

legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în

vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive,

permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații

juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în

justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr.

221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de

desfășurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea

intrând sub incidența noului act normativ.

Este vorba, în

ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare,

sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană

îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii

prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale

realizate de instanță.

Or, la momentul la

care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma

juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în

absența unor dispoziții legale exprese.

Referitor la

obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele

de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin

care s-a statuat că „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce

înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește

dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează”, că „dacă

aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare și

declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate,

această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat

neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată” și,

prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor Curții

Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate

neconstituționale”.

Continuând să aplice

o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au

încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale

jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul

intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Ideea priorității

textelor legale consacrate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului în

materie nu pot fi reținute, întrucât soluția adoptată de instanța

constituțională nu este de natură să încalce nici dreptul la un „bun” în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, întrucât în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul

anterior apariției deciziei Curții Constituționale nu se poate vorbi despre

existența unui asemenea bun, și nici principiul nediscriminării, întrucât

dreptul la nediscriminare nu are o existență de sine stătătoare, independentă,

ci se raportează la ansamblul drepturilor și libertăților reglementate de

Convenție, cunoscând limitări deduse din existența unor motive obiective și

rezonabile.

Referitor la noțiunea

de „bun”, potrivit jurisprudenței instanței europene, aceasta poate cuprinde

atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza

cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a

obține beneficiul efectiv al unui drept.

Intrarea în vigoare a

Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora

intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi

care sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică,

de verificarea, de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea

întinderii lor.

Sub acest aspect, în

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanță de

restituire este „o creanță sub condiție” atunci când „problema întrunirii

condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și

administrative promovate”. De aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor

interne și a autorităților administrative, această creanță nu poate fi

considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o

valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol” (Cauza Caracas

împotriva României - M. Of. al României, Partea I, nr. 189 din 19 martie 2007).

În mod asemănător s-a

reținut într-o altă cauză (Cauza Ionescu și Mihăilă contra României, Hotărârea

din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță

condițională, deoarece „problema îndeplinirii condițiilor legale pentru

restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii

judiciare pe care o demaraseră”.

Rezultă că nu este

vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor,

ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând

să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei

de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă,

din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un

bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.

În jurisprudența

instanței europene s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau

stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat”

(Cauza Fernandez - Molina Gonzales ș.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18

octombrie 2002).

Rezultă că, în

absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior

apariției deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența

unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât situația existentă

în cauză nu se circumscrie dispozițiilor Convenției la care face generic

referire reclamantul.

Referitor la noțiunea

de „speranță legitimă”, fiind vorba în speță de un interes patrimonial care

aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare

patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în

măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când

existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a

instanțelor naționale (Cauza Atanasiu ș.a. contra României, paragraful 137).

O asemenea

jurisprudență nu s-a conturat însă până la adoptarea deciziei în interesul

legii în discuție, iar noțiunea de „speranță legitimă” nu are o bază suficientă

în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea

dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional.

În sensul

considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07

noiembrie 2011, care a statuat cu putere de lege că drept urmare a deciziilor

Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și

nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la

data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”

Cum decizia nr.

1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 15

noiembrie 2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la

data de 16 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la

momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate

neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Din perspectiva celor

expuse, motivele de recurs invocate de recurent sunt nu numai nefondate, dar

nici nu se circumscriu dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel că,

în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul N.S. împotriva deciziei nr. 153/ A

din 16 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 6 februarie 2012.