ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 664/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 907 din 23 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, s-a admis în parte cererea formulată de reclamantul N.S., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, și a fost obligat pârâtul la 65.000 euro echivalent în lei la data plății, reprezentând daune morale. Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a reținut că reclamantul N.S. a fost arestat la 17 ianuarie 1951 pentru acțiuni subversive teroriste și în baza Deciziei nr. 14/1951 a M.A.I. a fost încadrat într-o colonie de munca grea.

A fost pus în liberate la data de 07 martie 1952. Tribunalul a mai reținut că în cauză prin sentința civilă nr. 8591 din 08 mai 2000 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București în Dosarul nr. 3724/2000, definitivă și irevocabilă, s-a constatat că reclamantul nu și-a putut exercita profesia de impegat de mișcare în perioada 15 octombrie 1964 - 01 martie 1981, iar pe cea de șef stație în perioada 30 martie 1981 - 01 noiembrie 1988, din motive politice. Tribunalul a avut în vedere și faptul că, prin sentința penală nr. 140 din 12 decembrie 1962 a Tribunalului Militar Teritorial București prin care reclamantul N.S. a fost condamnat la 3 ani închisoare corecționala si trei ani interdicție corecționala reprezintă o condamnare cu caracter politic în sensul art. 2 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009 precizat, deoarece condamnarea pentru săvârșirea infracțiunii de uneltire contra ordinii sociale prevăzută de art. 209 C. pen.

din 1936 este calificată în mod expres de lege ca având acest caracter. Prima instanță a luat în considerare suferința și evidenta perturbare a vieții reclamantului ca urmare a încarcerării și consecințele ulterioare ale acestei condamnări, care au determinat ca reclamantul să nu-și poată exercita profesia de impegat de mișcare în perioada 15 octombrie 1964 - 01 martie 1981, iar pe cea de sef stație în perioada 30 martie 1981 - 01 noiembrie 1988, din motive politice. S-a mai ținut seama de gravitatea suferințelor reclamantului, precum și faptul că acesta a mai primit alte despăgubiri prin hotărârea nr. 2777/16/01/1991 a Comisiei pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice conform Decretului Lege nr. 118/1990, în cuantum de 827 lei lunar și statuând în echitate, a acordat acestuia despăgubiri de 65.000 de euro, echivalent în lei la data plății.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantul N.S. și pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul București, iar prin decizia nr. 153/ A din 16 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă., a respins apelul declarat de reclamantul N.S., a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și apelul declarat de apelantul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București, a schimbat în tot sentința civilă apelată în sensul că a respins acțiunea în despăgubiri formulată de reclamant, reținându-se următoarele: Temeiul juridic al acțiunii introductive era art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

După ce acțiunea introductivă a fost înregistrată la instanță, conținutul articolului pe care a fost întemeiată acțiunea, a fost modificat și completat prin OUG nr. 62/2010. Ulterior această ordonanță a fost declarată neconstituțională, iar art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost declarat, la rândul lui, neconstituțional. Din punct de vedere cronologic, art. 5 alin. (1) lit. a) a fost modificat prin art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010. Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 1354/2010, a constatat că dispozițiile art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010 sunt neconstituționale. Din acest motiv, în textul legii s-a menținut art. 5 alin. (1) lit. a) în forma anterioară modificării efectuate prin art. I pct. 1 din O.U.G.

nr. 62/2010. Prin Decizia nr. 1358/2010 Curtea Constituțională a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale. De asemenea, în considerentele Deciziei nr. 1358/2010 s-a stabilit că: „Având în vedere că dispozițiile art. 5 alin. (1 1 ) din Legea nr. 221/2009, introduse prin art. 1 pct. 2 din O.U.G. nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la prevederile alin. (1) din același articol, Curtea constată că trimiterile la lit. a) a alin. (1) al art. 5 din lege rămân fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 ca fiind neconstituțional”. Curtea Constituțională a ajuns la aceleași concluzii și prin Decizia nr. 1360/2010.

În consecință, s-a reținut că în speță se aplică legea în forma dobândită după declararea neconstituționalității, chiar dacă această declarare s-a petrecut în cursul procesului. Raportul juridic dedus judecații este în curs de desfășurare, astfel că legea în vigoare, respectiv actul normativ după data la care decizia de neconstituționalitate produce efecte, se aplică în virtutea principiului aplicării imediate a legii civile. În ceea ce privește aplicarea jurisprudenței C.E.D.O., apelantul - reclamant nu se află în situația în care legiuitorul l-ar fi privat de un bun fără dreaptă și prealabilă despăgubire deoarece până la pronunțarea deciziei Curții Constituționale, nu a obținut o hotărâre definitivă care să dea naștere unei creanțe în patrimoniul acestuia.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal reclamantul N.S., solicitând schimbarea în tot a deciziei recurate și în parte sentința apelată, în sensul admiterii acțiunii sale astfel cum a fost formulată și precizată. Criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte: Astfel, recurentul susține că în mod greșit a reținut instanța de apel ca fiind aplicabilă Decizia nr. 1358/2010, cu toate că acesta promovase acțiunea la data de 15 decembrie 2009, iar la data pronunțării deciziei, avea o hotărâre judecătorească prin care era obligat pârâtul Statul Roman la plata de despăgubiri, constituind daune morale. Examinând decizia recurată prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. și a criticilor formulate, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Declararea neconstituționalității textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional. Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produce efecte numai pentru viitor iar nu și pentru trecut.

Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite. Se va face, însă, distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general. Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act normativ.

Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță. Or, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează”, că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Ideea priorității textelor legale consacrate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului în materie nu pot fi reținute, întrucât soluția adoptată de instanța constituțională nu este de natură să încalce nici dreptul la un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale nu se poate vorbi despre existența unui asemenea bun, și nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor și libertăților reglementate de Convenție, cunoscând limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.

Referitor la noțiunea de „bun”, potrivit jurisprudenței instanței europene, aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui drept. Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea, de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor. Sub acest aspect, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanță de restituire este „o creanță sub condiție” atunci când „problema întrunirii condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate”.

De aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol” (Cauza Caracas împotriva României - M. Of. al României, Partea I, nr. 189 din 19 martie 2007). În mod asemănător s-a reținut într-o altă cauză (Cauza Ionescu și Mihăilă contra României, Hotărârea din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță condițională, deoarece „problema îndeplinirii condițiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră”.

Rezultă că nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. În jurisprudența instanței europene s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat” (Cauza Fernandez - Molina Gonzales ș.a.

contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002). Rezultă că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât situația existentă în cauză nu se circumscrie dispozițiilor Convenției la care face generic referire reclamantul. Referitor la noțiunea de „speranță legitimă”, fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale (Cauza Atanasiu ș.a.

contra României, paragraful 137). O asemenea jurisprudență nu s-a conturat însă până la adoptarea deciziei în interesul legii în discuție, iar noțiunea de „speranță legitimă” nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional. În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of.

al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat cu putere de lege că drept urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.” Cum decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 16 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Din perspectiva celor expuse, motivele de recurs invocate de recurent sunt nu numai nefondate, dar nici nu se circumscriu dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel că, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul N.S. împotriva deciziei nr. 153/ A din 16 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 6 februarie 2012.