ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8120/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău la 24 februarie 2010, reclamantul C.G. a chemat în judecată în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând instanței ca prin sentința ce se va pronunța să dispună obligarea pârâtului la plata unor daune morale în cuantum de 60.000 euro și daune materiale în cuantum de 170.000 RON. În motivarea în fapt a acțiunii, reclamantul a arătat că tatăl său C.N., a fost condamnat politic la 18 ani muncă silnică și 8 ani degradare civică cu confiscarea totală a averii, conform hotărârii Tribunalului Militar București nr. 71 din 22 ianuarie 1959, pentru săvârșirea infracțiunii de uneltire contra ordinii sociale, faptă prevăzută de art. 209 alin. (1) C. pen.

Din pedeapsa aplicată, autorul său a executat 5 ani și 6 luni închisoare fiind însă executate și celelalte dispoziții ale sentinței legate de confiscarea averii, în sensul că prin Ordonanța de sechestru din 23 octombrie 1958 întreaga avere mobilă și imobilă a autorului său a fost sechestrată ulterior fiind preluată în patrimoniul statului conform proceselor-verbale din 23 octombrie 1958. Prin Sentința civilă nr. 1256 din 27 octombrie 2010 Tribunalul Buzău a admis cererea astfel cum a fost precizată, a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 5.000 euro, cu titlu de daune morale, precum și 1428 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. În aprecierea cuantumului despăgubirilor solicitate, tribunalul a avut în vedere principiul potrivit căruia prejudiciul afectiv nu s-a concretizat într-o stare obiectivă de fapt, acesta menținându-se numai la nivelul trăirilor interioare, subiective.

De aceea, pentru evaluarea daunelor morale, chiar atunci când existența acestora este evidentă, nu s-a putut face referire la criterii obiective, de ordin matematic, ci doar la aprecieri subiective. Împotriva sentinței a declarat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie sub următoarele aspecte: - În mod eronat instanța de fond a obligat la plata sumei de 5.000 euro daune morale, fără a se avea în vedere faptul că autorul reclamantului a beneficiat de indemnizații și de toate celelalte drepturi conferite de dispozițiile Legii nr. 118/1990 și, în plus i s-a reconstituit și dreptul de proprietate în baza Legii nr. 18/1991 pentru o suprafață de teren de 5,85 ha.

- Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și ca o consecință a caracterului său „erga omnes” norma declarată neconstituțională nu mai poate fi aplicată niciunui subiect de drept, aspecte de care prima instanță nu a ținut seama. - Sub aspectul acordării cheltuielilor de judecată, instanța de fond a aplicat greșit dispozițiile art. 274 C. proc. civ., deoarece faptul admiterii cererii de chemare în judecată nu dovedește în mod absolut că pârâtul din cauză a căzut „în pretenții”. Prin Decizia civilă nr. 10 din 25 ianuarie 2011, Curtea de Apel Ploiești a respins apelul ca nefondat.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a constatat că, reținând caracterul politic al condamnării autorului reclamantului, în continuare, tribunalul a avut în vedere în mod corect, la cuantificarea daunelor morale, faptul că acesta a beneficiat în timpul vieții de indemnizația acordată conform Decretului-lege nr. 118/1990, precum și de reconstituirea dreptului de proprietate conform Legii nr. 18/1991. În ce privește invocarea de către apelant a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, s-a apreciat că apărarea nu poate fi primită. Aceasta, întrucât, deși prin decizia menționată, s-a constatat că dispoz.

art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 contravin prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție, trebuie reținut că la data introducerii cererii de chemare în judecată sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri morale, astfel că legea aflată în vigoare la data învestirii instanței este aplicabilă pe tot parcursul judecății. Decizia a fost atacată cu recurs de către pârât, care a susținut următoarele aspecte de nelegalitate: - Instanța de apel a apreciat greșit asupra acordării daunelor morale, în condițiile în care a reținut că autorul reclamantului a beneficiat de măsuri reparatorii potrivit Decretului-lege nr. 118/1990 și de reconstituirea dreptului de proprietate conform Legii nr. 18/1991.

Or, Curtea Constituțională a apreciat în sens contrar la momentul adoptării Deciziei nr. 1358/2010 respectiv, că Legea nr. 221/2009 nu poate constitui temei pentru acordarea de despăgubiri suplimentare, întrucât ar institui o dublă reglementare în aceeași materie. În realitate, actul normativ reglementează despăgubiri având același scop cu cele prevăzute de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, astfel încât acestea nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile, contravenind dispozițiilor constituționale. Conform Deciziei Curții Constituționale, despăgubirile sunt menite a produce doar satisfacția morală a recunoașterii faptelor nelegale comise în perioada comunistă, iar nu a compensa în bani suferința persoanelor persecutate.

În drept, au fost invocate prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Analizând aspectele deduse judecății pe calea recursului, Înalta Curte constată caracterul fondat al acestora, potrivit următoarelor considerente: Problema de drept care se impune analizei prioritare este dacă textul de lege care a constituit temei juridic al pretențiilor reclamantului mai poate fi aplicat cauzei, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, potrivit Deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2011.

În acest sens, se constată că, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept, iar potrivit alin. (4) al aceluiași articol, deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Aceleași dispoziții se regăsesc în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale.

În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a organului jurisdicțional constituțional, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Se reține că această problemă de drept a fost dezlegată, cu caracter obligatoriu, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, care a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de soluționare la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă a instanței de judecată.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a deciziei Curții Constituționale menționate anterior, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la acel moment. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale. De aceea, este eronată aprecierea instanței de apel, conform căreia ar trebui să se aplice în continuare textul de lege, cu motivarea că acesta era în vigoare la data introducerii acțiunii și astfel, ”partea avea la dispoziție un drept la acțiune, pentru a solicita despăgubiri morale”. Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite. În speță, nu exista însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul pretins spre valorificare. Totodată, se constată că prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține nici că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Față de toate aceste aspecte, vizând efectele produse de deciziile organului de jurisdicție constituțională asupra proceselor aflate în curs de desfășurare, care s-au impus analizei cu prioritate (lăsând, prin dezlegarea dată, fără obiect critica referitoare la acordarea daunelor, deși partea beneficiase de măsuri reparatorii și în temeiul altor acte normative), Înalta Curte urmează să constate că hotărârile pronunțate de instanțele fondului sunt lipsite de temei legal.

În consecință, văzând dispoz. art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul va fi admis, modificată decizia în sensul admiterii apelului declarat de pârât și schimbată în tot sentința de primă instanță, prin respingerea cererii de acordare a despăgubirilor morale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Buzău împotriva Deciziei nr. 10 din 25 ianuarie 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Modifică decizia în sensul că admite apelul declarat de pârât împotriva Sentinței nr. 1256 din 27 octombrie 2010 a Tribunalului Buzău, secția civilă, pe care o schimbă în tot. Respinge cererea în acordarea despăgubirilor morale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 noiembrie 2011.