ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 486/2012

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1524 din 23 septembrie 2010 Tribunalul

Caraș a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamanții C.V. și C.V.A.

și C.V.B., împotriva pârâtului Statului Român prin Ministerul Finanțelor

Publice și în consecință, a obligat pârâtul să plătească fiecărui reclamant în

parte, echivalentul în lei la data efectuării plății, a sumei de 10.000 euro.

Prima instanță a reținut că reclamantele

C.V. și C.V.A. (mamă și fiică), împreună cu părinții lui C.V. au fost

strămutați prin decizia M.A.I. nr. 200/1951 din localitatea de domiciliu

Sinicolau Mare în localitatea Jegălia din Câmpia Bărăganului, începând din data

de 18 iunie 1951 până în 27 iulie 1955.

Reclamantul C.V.B. s-a născut în

perioada deportării familiei în Bărăgan.

Reclamanții, în baza Decretul-lege

nr. 118/1990 au beneficiat de o indemnizație lunară.

Instanța a reținut că strămutarea a

avut consecințe negative pe plan psihic și fizic asupra celor deportați, asupra

situației lor materiale, precum și asupra urmașilor acestora, născuți ulterior

venirii din Câmpia Bărăganului.

Față de prejudiciile

morale suferite de reclamanții, instanța a apreciat că suma de câte 10.000 euro,

pentru fiecare reclamant în parte, reprezintă o echitabilă despăgubire.

Împotriva acestei sentințe, au

declarat apel, în termenul prevăzut de lege, reclamanții și pârâtul Statul

Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P.

Caraș-Severin.

Reclamanții au solicitat admiterea

apelului, schimbarea sentinței civile atacate în sensul admiterii acțiunii

astfel cum a fost formulată.

În motivare au arătat că prin decizia

nr. 1354 din 20 octombrie 2010 pronunțată în Dosar nr. 3365/D/2010, Curtea

Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor O.U.G.

nr. 62/2010 referitor la acordarea limitată a despăgubirilor, astfel că nu se

mai justifică limitarea la 10.000 euro a acestora.

În acest context, având în vedere și

suferința cauzată prin condamnarea politică cât și consecințele asupra celui

care le-a îndurat dar și restricțiile impuse de regimul comunist familiei celui

condamnat politic, a apreciat că sumele acordate sunt prea mici.

De asemenea, au arătat că instanța a

omis să examineze capătul de cerere privind despăgubirile solicitate pentru

defunctul C.P.

Pârâtul Statul Român, reprezentat de

Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Caraș-Severin, a solicitat, prin

apelul declarat, schimbarea sentinței, în sensul respingerii acțiunii

reclamanților, ca neîntemeiată.

În motivare, pârâtul a arătat că

sentința atacată este netemeinică și nelegală, deoarece reclamanții au primit

indemnizații lunare, în temeiul Decretul-lege nr. 118/1990, care reprezintă

măsuri cu caracter reparatoriu pentru persoanele care au fost persecutate

politic, nu au suferit o condamnare, prin urmare nu sunt îndeplinite condițiile

prevăzute de lege pentru a primi despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.

Daunele morale sunt definite ca

atingeri aduse uneia dintre prerogativele care constituie atributul

personalității umane, ele nefiind susceptibile de evaluare bănească.

Pârâtul apelant a mai invederat că

suma a acordată de prima instanță este nejustificată în raport de întinderea

prejudiciului real suferit, neținându-se seama de măsurile reparatorii ce au

fost acordate.

Prin decizia civilă nr. 147 din 08

februarie 2011 Curtea de Apel Timișoara, secția civilă a respins apelul

declarat de reclamanții C.V., C.V.A. și C.V.B. împotriva sentinței civile 1524

din 23 septembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin în Dosar nr. 1827/115/2010.

A admis apelul declarat de pârâtul

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția

Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin împotriva aceleiași sentințe, pe

care a schimbat-o în sensul că:

A respins acțiunea civilă formulată

de reclamanții C.V., C.V.A. și C.V.B.

În motivarea decizie s-a reținut că prin

decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, a fost admisă excepția de neconstituționalitate ridicată de Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice și, în consecință, s-a constatat că prevederile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările

ulterioare, sunt neconstituționale.

În ceea ce privește efectele

Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale în raport cu

cauza de față, Curtea a avut în vedere că sunt aplicabile dispozițiile art. 147

alin. (1) din Constituție (prevăzute și de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992),

potrivit cărora „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și

cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează

efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu

pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției”.

De asemenea, sunt aplicabile speței

și dispozițiile art. 47 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora deciziile

Curții Constituționale se publică în M. Of. al României, iar de la data

publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.

Astfel, având în vedere că Decizia nr.

1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of.

al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de

la publicare Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate

neconstituționale (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009) cu

dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi   și-au încetat efectele

juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt

obligatorii, la fel ca normele abrogate.

Așadar, fiind desființat temeiul

juridic care a stat la baza admiterii acțiunii reclamanților, respectiv art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea a apreciat că se impune în cauză

soluția admiterii apelului pârâtului cu consecința schimbării sentinței și

respingerii acțiunii reclamanților.

Această soluție se impune, chiar

dacă cauza se află în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind

neconstituțională a dat naștere unei situații juridice legale (obiective),

aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu este pe deplin

constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive.

Or, apelul este devolutiv, ceea ce

înseamnă că el readuce în fața instanței de control judiciar toate problemele

de fapt și de drept dezbătute în prima instanță, provocând o nouă judecată

asupra fondului.

Această soluție se impune cu atât

mai mult cu cât potrivit art. 322 alin. (1) pct. 10 C. proc. civ., revizuirea

unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum

și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se

poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituțională

s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând

neconstituțională legea sau dispoziția dintr-o lege care a făcut obiectul

acelei excepții.

Raportat la dispozițiile deciziei

mai sus menționate, s-a constatat că, deși instanța nu a acordat despăgubiri și

pentru tatăl reclamanților se impun respingerea apelului reclamanților.

Împotriva acestei decizii, în termen

legal au declarat recurs reclamanții C.V., C.V.A. și C.V.B., invocând în drept

disp. art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs

s-a invocat că instanța a făcut o greșită interpretare și aplicare a disp. art.

1 C. civ.

S-a invocat că deciziile Curții

Constituționale nu se pot aplica retroactiv.

Recursul nu este fondat.

Reclamanții nu mai sunt îndreptățiți

la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009 în condițiile în care aceste dispoziții au fost declarate

neconstituționale, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin

decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.

Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție,

dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își

încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale,

dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile

neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen

respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului

menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării

în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru

viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din

Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

Prin decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în

interesul legii, s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale

produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data

publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată

era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Urmare a deciziei nr. 1358/2010 a

Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr.

221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru

cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de

contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării în M.

Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010,

nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată

definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune deci că fiind

promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se

întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem

în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate

după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o

situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident

noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea

definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art.

147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea

ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un

act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar

fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în

mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

În speța, nu exista însa un drept

definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de

protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. l adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului câtă vreme la data publicării deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi

confirmat dreptul reclamanților.

Pentru aceste considerente, față de

prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat,

recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanții C.V., C.V.A. și C.V.B. împotriva deciziei nr. 147 din 8

februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 27 ianuarie 2012.