ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 486/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1524 din 23 septembrie 2010 Tribunalul Caraș a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamanții C.V. și C.V.A. și C.V.B., împotriva pârâtului Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice și în consecință, a obligat pârâtul să plătească fiecărui reclamant în parte, echivalentul în lei la data efectuării plății, a sumei de 10.000 euro. Prima instanță a reținut că reclamantele C.V. și C.V.A. (mamă și fiică), împreună cu părinții lui C.V. au fost strămutați prin decizia M.A.I. nr. 200/1951 din localitatea de domiciliu Sinicolau Mare în localitatea Jegălia din Câmpia Bărăganului, începând din data de 18 iunie 1951 până în 27 iulie 1955. Reclamantul C.V.B.

s-a născut în perioada deportării familiei în Bărăgan. Reclamanții, în baza Decretul-lege nr. 118/1990 au beneficiat de o indemnizație lunară. Instanța a reținut că strămutarea a avut consecințe negative pe plan psihic și fizic asupra celor deportați, asupra situației lor materiale, precum și asupra urmașilor acestora, născuți ulterior venirii din Câmpia Bărăganului. Față de prejudiciile morale suferite de reclamanții, instanța a apreciat că suma de câte 10.000 euro, pentru fiecare reclamant în parte, reprezintă o echitabilă despăgubire. Împotriva acestei sentințe, au declarat apel, în termenul prevăzut de lege, reclamanții și pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P.

Caraș-Severin. Reclamanții au solicitat admiterea apelului, schimbarea sentinței civile atacate în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată. În motivare au arătat că prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 pronunțată în Dosar nr. 3365/D/2010, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor O.U.G. nr. 62/2010 referitor la acordarea limitată a despăgubirilor, astfel că nu se mai justifică limitarea la 10.000 euro a acestora. În acest context, având în vedere și suferința cauzată prin condamnarea politică cât și consecințele asupra celui care le-a îndurat dar și restricțiile impuse de regimul comunist familiei celui condamnat politic, a apreciat că sumele acordate sunt prea mici.

De asemenea, au arătat că instanța a omis să examineze capătul de cerere privind despăgubirile solicitate pentru defunctul C.P. Pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Caraș-Severin, a solicitat, prin apelul declarat, schimbarea sentinței, în sensul respingerii acțiunii reclamanților, ca neîntemeiată. În motivare, pârâtul a arătat că sentința atacată este netemeinică și nelegală, deoarece reclamanții au primit indemnizații lunare, în temeiul Decretul-lege nr. 118/1990, care reprezintă măsuri cu caracter reparatoriu pentru persoanele care au fost persecutate politic, nu au suferit o condamnare, prin urmare nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru a primi despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.

Daunele morale sunt definite ca atingeri aduse uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalității umane, ele nefiind susceptibile de evaluare bănească. Pârâtul apelant a mai invederat că suma a acordată de prima instanță este nejustificată în raport de întinderea prejudiciului real suferit, neținându-se seama de măsurile reparatorii ce au fost acordate. Prin decizia civilă nr. 147 din 08 februarie 2011 Curtea de Apel Timișoara, secția civilă a respins apelul declarat de reclamanții C.V., C.V.A. și C.V.B. împotriva sentinței civile 1524 din 23 septembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin în Dosar nr. 1827/115/2010. A admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin împotriva aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o în sensul că: A respins acțiunea civilă formulată de reclamanții C.V., C.V.A.

și C.V.B. În motivarea decizie s-a reținut că prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, a fost admisă excepția de neconstituționalitate ridicată de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și, în consecință, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.

În ceea ce privește efectele Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale în raport cu cauza de față, Curtea a avut în vedere că sunt aplicabile dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție (prevăzute și de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992), potrivit cărora „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției”. De asemenea, sunt aplicabile speței și dispozițiile art. 47 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of.

al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009) cu dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate. Așadar, fiind desființat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acțiunii reclamanților, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea a apreciat că se impune în cauză soluția admiterii apelului pârâtului cu consecința schimbării sentinței și respingerii acțiunii reclamanților.

Această soluție se impune, chiar dacă cauza se află în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice legale (obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive. Or, apelul este devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în fața instanței de control judiciar toate problemele de fapt și de drept dezbătute în prima instanță, provocând o nouă judecată asupra fondului. Această soluție se impune cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322 alin. (1) pct. 10 C. proc.

civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională legea sau dispoziția dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepții. Raportat la dispozițiile deciziei mai sus menționate, s-a constatat că, deși instanța nu a acordat despăgubiri și pentru tatăl reclamanților se impun respingerea apelului reclamanților. Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat recurs reclamanții C.V., C.V.A. și C.V.B., invocând în drept disp.

art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivului de recurs s-a invocat că instanța a făcut o greșită interpretare și aplicare a disp. art. 1 C. civ. S-a invocat că deciziile Curții Constituționale nu se pot aplica retroactiv. Recursul nu este fondat. Reclamanții nu mai sunt îndreptățiți la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 în condițiile în care aceste dispoziții au fost declarate neconstituționale, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of.

al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

Prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. Or, în speță, la data publicării în M. Of.

nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speța, nu exista însa un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. l adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul reclamanților. Pentru aceste considerente, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții C.V., C.V.A. și C.V.B. împotriva deciziei nr. 147 din 8 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 ianuarie 2012.