ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3068/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3068/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile

de față constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului Caraș-Severin, reclamantul P.I. a chemat în judecată Statul Român

reprezentat prin Ministerul Economiei și Finanțelor Publice București prin

Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin, solicitând instanței ca,

prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea pârâtului la plata

sumei de 5.000.000 euro, echivalent în lei la data efectuării plății, și

279.664 lei, daune materiale, reprezentând despăgubiri în temeiul art. 1 alin.

(2) lit. a) și i) și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009.

Prin Sentința civilă

nr. 712 din 27 aprilie 2010 pronunțată în Dosar nr. 4222/115/2009, Tribunalul

Caraș-Severin a admis în parte acțiunea reclamantului P.I. și a obligat pârâtul

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a

Finanțelor Publice Caraș-Severin să plătească reclamantului 1.000.000 euro sau

echivalentul în lei la data plății, reprezentând despăgubiri.

În baza art. 246 C.

proc. civ. instanța a luat act de renunțarea reclamantului la acordarea da

daune materiale.

Tribunalul a constatat,

în baza probatoriului administrat în cauză, că prin condamnarea suferită de

antecesorul reclamantului, urmată mai apoi de confiscarea bunurilor, i-au fost

cauzate prejudicii materiale și morale ale căror consecințe s-au repercutat

asupra vieții și evoluției sale, fiindu-i știrbit dreptul personal

nepatrimonial la libertate, precum și atributele ce țin de relațiile sociale,

respectiv onoare și reputație. De asemenea, lipsirea de libertate a produs

consecințe și în planul vieții private și profesionale a reclamantului,

inclusiv după momentul eliberării, fiindu-i afectate datorită condițiilor

istorice anterioare anului 1989, viața de familie, imaginea, și sursele de

venit, în cauză fiind astfel întrunite elementele răspunderii instituite de

art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009, tribunalul stabilind cuantumul

despăgubirilor morale la suma de 1.000.000 euro.

Împotriva sentinței

tribunalului, pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor

Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin a declarat

apel solicitând modificarea sentinței, în sensul respingerii acțiunii

reclamantului, ca fiind neîntemeiată.

Prin Decizia nr.

633/A din 22 martie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis

apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin, împotriva Sentinței

civile nr. 712 din 27 aprilie 2010, pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin în

Dosarul nr. 4222/115/2009, pe care a schimbat-o în sensul că a respins acțiunea

formulată de reclamantul P.I.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente:

Prin Decizia nr. 1358

din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, a fost admisă excepția de

neconstituționalitate ridicată de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice și, în consecință, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit.

a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările

ulterioare, sunt neconstituționale.

Astfel, Curtea

Constituțională a reținut că în materia despăgubirilor pentru daunele morale

suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă,

există două norme juridice cu aceeași finalitate, și anume art. 4 din

Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

diferența constând doar în modalitatea de plată, adică prestații lunare, în

cazul art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, așa încât despăgubirile prevăzute în

cel de-al doilea text mai sus menționat nu pot fi considerate drepte,

echitabile și rezonabile.

Curtea

Constituțională a mai avut în vedere că prin Decretul-lege nr. 118/1990,

legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel

încât intervenția sa, prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009,

după 20 de ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce

atingere valorii supreme de dreptate, precizând în acord cu jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului că atenuarea vechilor violări nu trebuie să

creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în cauza Pincova și Pink

contra Cehiei) și că nu s-ar putea susține ideea că, prin adoptarea art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2001, persoanele în cauză ar putea avea o

"speranță legitimă" la acordarea despăgubirilor morale (Hotărârea din

28 septembrie 2004 în cauza Kopecky contra Slovaciei, Decizia asupra

admisibilității din 2 decembrie 2008 în cauza Slavov și alții contra

Bulgariei), câtă vreme dispoziția legală este anulată pe calea exercitării

controlului de constituționalitate al acesteia.

Totodată, Curtea

Constituțională a reținut în motivarea deciziei că reglementarea criticată

încalcă normele de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000, care

consacră unicitatea reglementării în materie, precum și principiul legalității,

conchizând că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu

modificările și completările ulterioare, contravin dispozițiilor art. 1 alin.

(3) și (5) din Constituție.

În ceea ce privește

efectele Deciziei nr. 1338 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale în

raport cu cauza de față, Curtea are în vedere că sunt aplicabile dispozițiile

art. 147 alin. (1) din Constituție [prevăzute și de art. 31 alin. (3) din Legea

nr. 47/1992], potrivit cărora "Dispozițiile din legile și ordonanțele în

vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale,

își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu

pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției".

De asemenea, sunt

aplicabile speței și dispozițiile art. 47 alin. (4) din Constituție, potrivit

cărora deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al

României, iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai

pentru viitor.

Astfel, având în

vedere că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a

fost publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, iar în intervalul de 45 de zile de

la publicare, Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate

neconstituționale [art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009] cu

dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au încetat efectele

juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt

obligatorii, la fel ca normele abrogate.

Așadar, fiind

desființat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acțiunii

reclamantului, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

Curtea a apreciat că se impune în cauză soluția admiterii apelului pârâtului cu

consecința schimbării sentinței și respingerii acțiunii reclamantului.

Această soluție se

impune, chiar dacă pricina se află în apel, avându-se în vedere că norma

constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice

legale (obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu

este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive.

Or, apelul este

devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în fața instanței de control judiciar

toate problemele de fapt și de drept dezbătute în prima instanță, provocând o

nouă judecată asupra fondului.

Această soluție se

impune cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322 alin. (1) pct. 10 C. proc.

civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin

neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când

evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea

Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză,

declarând neconstituțională legea sau dispoziția dintr-o lege care a făcut

obiectul acelei excepții.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamantul P.I., întemeiat în drept pe art. 304 pct.

7, 8 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, reclamantul a susținut că hotărârea instanței de apel este

nelegală pentru următoarele argumente:

Decizia Curții

Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, decizie prin care s-a admis

excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) din Legea nr.

221/2009 nu este incidentă cauzelor aflate deja pe rol la data pronunțării

acestei decizii, ci ar putea fi aplicabilă, eventual, doar acțiunilor introduse

după pronunțarea deciziei Curții Constituționale.

În acest sens

recurentul-reclamant a invocat faptul că are dreptul la un proces echitabil

garantat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, articol care

obligă la respectarea principiului neretroactivității și a speranței legitime

ce decurge dintr-o hotărâre judecătorească chiar nedefinitivă.

Preeminența

tratatelor și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, unanim

acceptată și de altfel consfințită de principiu și în Constituția României,

impune reținerea cu titlu de exemplu a acel puțin două soluții ale Curții

Europene, respectiv cauza Smokovits vs. Grecia din 11 iulie 2002, cererea

46356, parag. 32 și cauza Pressos Compania Naviera SA vs. Belgia, din 20

noiembrie 1995, cererea 17349/91, parag. 91.

În esență, în ambele

situații este vorba de hotărâri judecătorești nedefinitive care nu au intrat în

puterea lucrului judecat și față de care autoritățile naționale (prin norme

legale retroactive în cazul Belgiei și interpretative în cazul Greciei) au

răpit părților speranța legitimă de a li se concretiza creanțele.

În ambele cazuri

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis în unanimitate că a existat o

încălcare a art. 6 § 1 și a art. 1 din Protocolul 1.

Concluzionând, se

poate reține faptul că aplicarea unei decizii a Curții Constituționale prin

caracterul ei obligatoriu este supusă principiului neretroactivității,

respectării prevederilor Convenției și nu în ultimul rând jurisprudenței Curții

Europene a Drepturilor Omului.

Recurentul-reclamant

a mai arătat că în sensul aplicării principiului neretroactivității este și

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 8 martie 2006

în cauza Blecic c/a Croației - parag. 8)

Recurentul-reclamant

a mai susținut că prin aplicarea efectelor Deciziei nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale în soluționarea raportului juridic dedus judecății se încalcă

principiul egalității de drepturi în fața legii, principiu care presupune

instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul

urmărit, nu sunt diferite și se creează situații juridice discriminatorii față

de persoanele care au obținut hotărâri definitive, fapt ce contravine art. 1

alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 137/2008, coroborat cu art. 16 și art. 20

alin. (2) din Constituție care prevede că "Dacă există neconcordanțe între

pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care

România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările

internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne

conțin dispoziții mai favorabile" precum și cu art. 14 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

În considerarea

argumentelor expuse, recurentul-reclamant a cerut admiterea recursului și

modificarea deciziei recurate în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost

formulată, prin acordarea daunelor morale în cuantumul solicitat în acțiune.

Examinând decizia

recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar și din perspectiva

Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție

pronunțată în recursul în interesul legii, Înalta Curte constată că recursul

este nefondat, pentru considerentele care succed.

Cu titlu preliminar,

este de observat că motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 8 C.

proc. civ. au fost invocate numai formal, deoarece nu au fost dezvoltate

critici de natură a se circumscrie ipotezelor pe care aceste motive le

reglementează.

Cu privire la

criticile vizând efectele, în cauză, ale Deciziei Curții Constituționale nr.

1358/2010, care se încadrează în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sunt de reținut

următoarele:

Prin Deciziile nr.

1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea

art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Declararea

neconstituționalității textului de lege menționat este producătoare de efecte

juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință

inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe

textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4)

din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general

obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru

particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru

trecut (ex tunc).

Fiind incidentă o

normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate

fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional

să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun

element de noutate, în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

În acest context, nu

se poate susține, în mod valid, că, fiind promovată acțiunea la un moment la

care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă

că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării

procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic

convențional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecății, raporturi juridice

determinate de părți, cu drepturi și obligații precis stabilite, pentru a se

aprecia asupra legii incidente la momentul la care acestea au luat naștere

(lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi

întrucât aceasta a fost voința părților).

Se va face, astfel,

distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea

nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și

situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea

condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului

juridic, care le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul

situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților

și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse

legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în

vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme

supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații

juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în

justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr.

221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de

desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea,

intră sub incidența noului act normativ.

Sunt în dezbatere, în

ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub

aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană

îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii

prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale

realizate de instanță.

Astfel, intrarea în

vigoare a Legii nr. 221/2009 și introducerea cererilor de chemare în judecată,

în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul

cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în

favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic sau persoane

care au suportat măsurile administrative enunțate de legea specială).

Nu este însă vorba,

astfel cum s-a menționat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în

patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță,

hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la

momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de

statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate

considera că reclamantul beneficia de un bun sau cel puțin de o speranță

legitimă, care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. Or, la

momentul la care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra

pretențiilor formulate de reclamant norma juridică nu mai exista și nici nu

putea fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale

exprese.

Astfel, soluția

pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un

"bun" al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri

definitive care sa fi confirmat dreptul său de creanță.

Referitor la

obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele

de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a

statuat că: "deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce

înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul

deciziei, dar și considerentele care îl explicitează"; că "dacă

aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și

declararea neconstituționalității, își găsește rațiunea în prezumția de

neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a

fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost

răsturnată" și, prin urmare, "instanțele sunt obligate să se

conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor

normative declarate neconstituționale".

Continuând să aplice

o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au

încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale

jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul

intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

În sensul

considerentelor anterior dezvoltate, Înalta Curte s-a pronunțat, în recursul în

interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of.

nr. 789/07.11.2011, prin care s-a statuat, cu putere de lege, că, urmare a

Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, "dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat

efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate

definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional

în Monitorul Oficial."

Cum Deciziile nr.

1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în Monitorul

Oficial, la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel

a fost pronunțată la data de 22 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată

definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele

legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste

dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului,

instanța consideră că nu a fost obstaculat dreptul de acces la un tribunal al

reclamantului și nici nu a fost afectat dreptul la un proces echitabil, astfel

cum susține recurentul-reclamant, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul

în interesul legii s-a statuat, de asemenea, că prin intervenția instanței de

contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de

neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat

democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și

lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil,

pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ

legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în

respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la

tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu mai are niciun

fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel, chiar din

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenția

Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a

legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul

actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea

de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire

este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii

juridice.

Astfel cum s-a arătat

anterior, prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a

sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere

dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la respectarea bunurilor,

întrucât reclamantul nu beneficia de o hotărâre definitivă, care să îi confirme

dreptul la despăgubiri morale.

În acest context,

trebuie reținut că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din

existența unor motive obiective și rezonabile.

Or, în această

materie, situația de dezavantaj în care s-ar găsi unele persoane, respectiv,

acele persoane ale căror cereri nu fuseseră soluționate, de o manieră

definitivă, la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale, are o

justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate,

și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele

folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare, din cadrul normativ intern, a

unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus

instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare

excesivă și nerezonabilă, a textului de lege, lipsit de criterii de

cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

Izvorul pretinsei

"discriminării" constă, astfel, în pronunțarea deciziei Curții

Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul

vizând controlul de constituționalitate, ulterior adoptării actului normativ,

ceea ce este de neacceptat într-un stat de drept, în care fiecare organ statal

își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin

respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se

înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme

incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

În același timp nu

poate fi decelată nicio încălcare a principiului nediscriminării, din

perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât

cea reglementată de art. 14, "exercitarea oricărui drept prevăzut de lege,

fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă,

religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială,

apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație".

În situația analizată

în cauza dedusă judecății, drepturile pretinse nu mai au o astfel de

recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal

s-a datorat, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a

legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.

Tot astfel, pentru

considerentele anterior expuse, reținute în cuprinsul Deciziei nr. 12 din 19

septembrie 2011 pronunțate de Înalta Curte în soluționarea recursului în

interesul legii, referitoare la efectele în timp al Deciziei nr. 1358 din 21

octombrie 2010 a Curții Constituționale și față de prevederile art. 330

7

C. proc. civ., se constată că susținerea vizând nelegalitatea hotărârii

recurate pentru neaplicarea normelor comunitare menționate nu poate fi primită

și că nu se mai impune analizarea cuantumului despăgubirilor morale, care nu se

mai poate face deoarece dispozițiile legale care au constituit temeiul juridic

în baza căruia au fost solicitate aceste daune morale și-au încetat efectele.

Având în vedere temeiurile

arătate, constatând că, în cauză, este pe deplin incidentă Decizia nr. 12 din

19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în

recursul în interesul legii, decizie obligatorie de la momentul publicării sale

în M. Of. nr. 789/07.11.2011, conform art. 329 alin. (1) C. proc. civ., Înalta

Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va

respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamantul P.I. împotriva Deciziei nr. 633/A din 22 martie 2011 a

Curții de Apel Timișoara, secția civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 4 mai 2012.

Procesat de GGC - GV