Sari la conținut
ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție
Sursă originală
ÎCCJ 17.05.2012
respins

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3407/2012

HOTĂRÂRE
17.05.2012
CAMERĂ
civil_1
Citează această cauză
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3407/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 531 din 30 martie 2010, Tribunalul Caraș-Severin a admis în parte acțiunea reclamantei B.A. și a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Caraș-Severin, să plătească reclamantei 110.000 euro, echivalent în RON la data efectuării plății, reprezentând daune morale. La data de 25 iunie 2010, reclamanții B.N. și M.M. au formulat o cerere de completare a Hotărârii nr. 531 din 30 martie 2010, pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin în Dosar nr. 4221/115/2009, învederând că instanța a omis să se pronunțe și asupra cererii conexe din Dosarul nr. 348/115/2010. Prin Încheierea camerei de consiliu din 7 septembrie 2010, Tribunalul Caraș-Severin a admis cererea petentelor B.N.

și M.M., și, în consecință, a dispus completarea Sentinței civile nr. 531 din 30 martie 2010, pronunțată de către Tribunalul Caraș-Severin în Dosarul nr. 4221/115/2009, în sensul că a obligat pârâtul la plata către petentele B.N. și M.M. a sumei de 1.250 euro, în calitate de descendente de grad I după defuncta T.M., sume echivalate în RON la data efectuării plății, reprezentând daune morale, fără cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a avut în vedere că, reclamanta a chemat în judecată pârâtul, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce va pronunța în cauză, să dispună obligarea acestuia la plata sumei de 1.000.000 euro, cu titlu de daune, pentru luarea măsurilor administrative cu caracter politic, privind dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, în baza Deciziei nr. 200/1951, precum și suferințele cauzate de această măsură administrativă și nedreaptă pe care a trebuit să o îndure atât reclamanta, cât și familia sa, până în prezent, pentru refacerea vieții, cu cheltuieli de judecată.

În baza art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 118/1990, începând cu anul 1990, Comisia pentru aplicarea Decretului-lege nr. 118/1990 i-a acordat reclamantei B.A., prin Hotărârea nr. 3848 din 25 iunie 1992, o indemnizație lunară pentru repararea prejudiciului moral, începând din data de 1 iulie 1991, indemnizație ce reprezintă în realitate o reparare a acestuia, în sensul unei compensări sau satisfacții compensatorii. Prima instanță a reținut că starea de fapt expusă de reclamantă în cuprinsul cererii de chemare în judecată este conformă cu realitatea, iar această măsură, a dislocării și stabilirii de domiciliu obligatoriu dispusă în temeiul Hotărârii Consiliului de Miniștri nr. 344 din 15 martie 1951, se încadrează în disp.

art. 3 din Legea nr. 221/2009, dispoziție legală conform căreia „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul II inclusiv pot solicita instanței de judecată în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare (...)". Prin stabilirea unui domiciliu obligatoriu, i-au fost cauzate familiei reclamantei prejudicii materiale și morale ale căror consecințe s-au repercutat asupra vieții ulterioare a acestora, fiindu-le știrbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum și atributele ce țin de relațiile sociale, respectiv onoare și reputație.

De asemenea, stabilirea unui domiciliu forțat, lipsirea de libertate au produs consecințe și în planul vieții private a familiei reclamantului, inclusiv după momentul întoarcerii acasă, respectiv după 5 ani, când nu au mai găsit decât o casă complet distrusă, în locul gospodăriei prospere lăsate la plecare, precum și asupra surselor de venit, fiind astfel întrunite elementele răspunderii instituite de art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009. Prin Încheierea camerei de consiliu din 7 septembrie 2010, prin care a fost admisă cererea petentelor B.N. și M.M., s-a dispus completarea hotărârii pronunțate în cauză, pentru aceleași considerente reținute în sentință.

Prin Decizia civilă nr. 683 A din 5 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, a fost respins apelul declarat de reclamante împotriva sentinței și a încheierii de completare a dispozitivului și s-a admis apelul declarat de pârât împotriva acestor hotărâri care au fost schimbate, în sensul respingerii acțiunii. Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut că, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost admisă excepția de neconstituționalitate ridicată de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și, în consecință, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.

Astfel, Curtea Constituțională a reținut că, în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, există două norme juridice cu aceeași finalitate, și anume art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, diferența constând doar în modalitatea de plată, adică prestații lunare, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, așa încât despăgubirile prevăzute în cel de-al doilea text mai sus menționat nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile.

Curtea Constituțională a mai avut în vedere că, prin Decretul-lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel încât intervenția sa, prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009, după 20 de ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, precizând în acord cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului că atenuarea vechilor violări nu trebuie să creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în cauza Pincova și Pinc contra Cehiei) și că nu s-ar putea susține ideea că, prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2001, persoanele în cauză ar putea avea o „speranță legitimă" la acordarea despăgubirilor morale ( Hotărârea din 28 septembrie 2004 în cauza Kopecky contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în cauza Slavov și alții contra Bulgariei), câtă vreme dispoziția legală este anulată pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia.

În ceea ce privește efectele Deciziei nr. 1338 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale în raport cu cauza de față, instanța a avut în vedere că aceasta e obligatorie pentru instanță, iar, cum în intervalul de 45 de zile de la publicare, Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009) cu dispozițiile Constituției, aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate. Așadar, fiind desființat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acțiunii reclamantelor, soluția ce s-a impus a fost de respingere a acțiunii. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele, indicând motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 7,8 și 9 C. proc.

civ. Arată că decizia instanței de contencios constituțional nu se aplică cauzelor aflate pe rol la data pronunțării acesteia, ci doar celor înregistrate ulterior publicării sale. Art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează dreptul la un proces echitabil și obligă la respectarea principiului neretroactivității și a speranței legitime ce decurge dintr-o hotărâre judecătorească, chiar nedefinitivă. Exemplifică prin hotărâri ale Curții Europene a Drepturilor Omului în care s-a reținut că, prin hotărâri nedefinitive, s-a răpit speranța legitimă a părților, existând astfel o încălcare a art. 6 și a art. 1 din Protocolul 1 la Convenție. Aplicarea unei decizii a Curții Constituționale este supusă principiului neretroactivității, respectării prevederilor Convenției și jurisprudenței Curții Europene.

Trebuie respectat principiul egalității în fața legii care presupune instituirea unui tratament egal pentru persoanele aflate în situații juridice similare (cauza Blecic contra Croației). În vederea respectării principiului egalității în drepturi și necreării unor situații juridice discriminatorii față de persoanele care au obținut hotărâri definitive sunt și dispozițiile art. 14 din Convenție. Invocă art. 16 și art. 20 din Constituția României. Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar și din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor succede: Cu titlu preliminar, este de observat că motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 8 C. proc.

civ. au fost invocate numai formal, deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică de natură a se circumscrie ipotezelor pe care aceste motive le reglementează. Criticile formulate de recurente aduc în discuție o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, încadrându-se astfel în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Aceste critici nu sunt însă fondate, potrivit celor ce se vor arăta în continuare.

Prin Deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Declararea neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional. Art. 147, alin. (4) din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru trecut (ex tunc).

Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În acest context, nu se poate susține, în mod valid, că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecății, raporturi juridice determinate de părți, cu drepturi și obligații precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul Ia care acestea au luat naștere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voința părților).

Se va face, astfel, distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic care le-a dat naștere. Rezultă că, în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea, intrând sub incidența noului act normativ. Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță.

Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 și introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul cărora intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic sau persoane care au suportat măsurile administrative enunțate de legea specială).

Nu este însă vorba, astfel cum s-a menționat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate considera că reclamantele beneficiau de un bun sau cel puțin de o speranță legitimă, care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. Or, la momentul la care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate de reclamante, norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Astfel, soluția pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun" al reclamantelor, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul lor de creanță.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată este și Decizia nr. 3 din 4 aprilie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează"; că „dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității, își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată" și, prin urmare, „instanțele sunt obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale". Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul legii, și Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of.

nr. 789/07.11.2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.". Cum Deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în Monitorul Oficial la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 14 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului, instanța de recurs consideră că nu a fost obstaculat dreptul de acces la un tribunal al reclamantelor și nici nu a fost afectat dreptul la un proces echitabil, astfel cum susțin recurentele, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel, chiar din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenția Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice. Astfel cum s-a arătat anterior, prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la respectarea bunurilor, întrucât reclamantele nu beneficiau de o hotărâre definitivă, care să le confirme dreptul la despăgubiri morale.

În acest context, trebuie reținut că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile. Or, în această materie, situația de dezavantaj în care s-ar găsi unele persoane, respectiv, acele persoane ale căror cereri nu fuseseră soluționate, de o manieră definitivă, la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare, din cadrul normativ intern, a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă, a textului de lege, lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

Izvorul pretinsei "discriminării" constă, astfel, în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate, ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat de drept, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite. De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

În același timp, nu poate fi decelată nicio încălcare a principiului nediscriminării, din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art. 14, "exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație". În situația analizată în cauza dedusă judecății, drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.

Pentru considerentele expuse, constatând că, în cauză, este pe deplin incidentă Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie de la momentul publicării sale în M. Of., nr. 789/07.11.2011, conform art. 329 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamante.

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanții M.M., B.A. și B.N. împotriva Deciziei civile nr. 683 A din 5 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 mai 2012. Procesat de GGC - AZ

§ Citări

Rețeaua de citări a acestei cauze

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
ÎCCJ 2012-01-31
0,96
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 515/2012
Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraș-Severin, la data de 26 ianuarie 2010, reclamantul T.M. a chemat în judecată S.R. prin
ÎCCJ 2012-09-21
0,96
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5600/2012
Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraș-Severin la data de 27 noiembrie 2009, sub nr. 3845/115/2009, reclamantele T.A.G. și M.S. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin
ÎCCJ 2011-07-27
0,96
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4796/2012
u să se angajeze de faptul că tatăl reclamantelor a fost deținut politic. Prin sentința civilă nr. 920 din 25 mai 2010, pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin în Dosarul nr. 1157/115/2010 s-a admis în parte acțiunea formulată de către recla
ÎCCJ 2012-04-06
0,95
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2626/2012
Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 991 din 3 iunie 2010 pronunțată în dosarul nr. 4104/115/2009, Tribunalul Caraș-Severin a admis în parte acțiunea reclamantei P.(R.)S. și a obligat pârâtul S.R. prin M.F.P
ÎCCJ 2014-01-16
0,95
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 63/2014
Asupra recursurilor de față; Analizând actele și lucrările dosarului, înalta Curte constată următoarele : Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Caraș-Severin sub nr. 1071/115 din 16 martie 2010, reclamanții l.M., l.R. și l
{# Case pages are where organic search lands. Ask for an account here — with what the account is actually worth — instead of sending a first-time reader straight to a price list. #}
Cont gratuit

Caută în toată jurisprudența, nu doar în această hotărâre.

Contul gratuit ridică limita la 40 de căutări pe zi, deschide căutarea semantică în română, rusă și engleză și 3 întrebări zilnice către asistentul AI. Fără card.

Sursă