ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2626/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2626/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 991 din 3

iunie 2010 pronunțată în dosarul nr. 4104/115/2009, Tribunalul Caraș-Severin a

admis în parte acțiunea reclamantei P.(R.)S. și a obligat pârâtul S.R. prin M.F.P.

prin D.G.F.P. Caraș-Severin să plătească reclamantei 100.000 lei despăgubiri, cu

titlu de daune morale.

Pentru a hotărî astfel, prima

instanță

a reținut, în esență, că legitimitatea

procesuală a reclamantei este dovedită în cauză, față de dispozițiile art. 5 alin.

(1) din Legea nr. Nr. 221/2009 (care dau posibilitatea continuării sau pornirii

acțiunii, după moartea persoanei îndreptățite de către descendenții persoanei condamnate

până la gradul al II-lea inclusiv).

Reclamanta a făcut dovada încadrării

sale în dispozițiile art. 3 și 5 din Legea nr. 221/2009, care o îndreptățesc la

a solicita obligarea statului la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit

prin dislocare.

Fiind întrunite elementele

răspunderii civile instituite de art. 5 din Legea nr. 221/2009 și art. 48 alin.

(3) din Constituție, s-a reținut că se impune repararea integrală de către stat

a pagubei suferite, ceea ce presupune în principiu înlăturarea tuturor

consecințelor dăunătoare ale acesteia, în scopul repunerii, pe cât posibil, în

situația anterioară a victimei.

Cât privește însă cuantumul acestor

daune morale, instanța de fond a apreciat că suma de 750.000 euro, solicitată

prin acțiunea introductivă este exagerată. Prin urmare, s-a reținut faptul că, orice

dislocare pe nedrept, produce celor în cauză suferințe pe plan moral, social și

profesional, că astfel de măsuri lezează demnitatea, onoarea, iar la stabilirea

întinderii daunelor s-a luat în considerare consecințele negative suferite, pe

plan fizic și psihic de către reclamantă, dându-se eficiență criteriului unei

satisfacții suficiente și echitabile, respectiv, cererea a fost admisă pentru

suma de 100.000 lei.

I

mpotriva acestei sentințe, au

declarat apel, în termenul prevăzut de lege, reclamanta P.S. și pârâtul S.R., reprezentat

de M.F.P., prin D.G.F.P. Caraș-Severin.

Prin apelul declarat de reclamantă,

s-au adus critici sentinței fondului, exclusiv sub aspectul cuantumului

daunelor acordate, susținând că, față de amploarea acestor privațiuni, suma

acordată de instanța de fond nu reprezintă o despăgubire justă, fiind prea mică

în raport de prejudicial suferit.

Pârâtul S.R., reprezentat de M.F.P.,

prin D.G.F.P. Caraș-Severin a susținut, în esență, că suma acordată de prima instanță

este exagerat de mare și se impune să fie reapreciat cuantumul daunelor morale

acordate, pentru a nu se transforma într-un izvor de îmbogățire fără just temei.

Totodată, precizează că reclamanta a

beneficiat și de toate drepturile prevăzute de O.U.G. nr. 214/1999 privind

acordarea calității de luptător de rezistența anticomunistă, în baza deciziei nr.

133 din 17 ianuarie 2002.

La data de 12 octombrie 2010, reclamanta

a depus la dosar o cerere prin care a invocat excepția de neconstituționalitate

a prevederilor art. I și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea și

completarea Legii nr. 221/2009.

La data de 23 noiembrie 2010 dosarul

a fost suspendat în temeiul art. 244 pct. 1 C. proc. civ. la art. 31 alin. (3)

din Legea nr. 47/1992 și art. 147 alin. (1) teza 2 din Constituția României.

Cauza a fost repusă pe rolul Curții

de Apel Timișoara și s-a fixat termen de judecată la data de 22 martie 2011.

Prin decizia nr. 631/ A din 22

martie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul declarat

de reclamantă împotriva sentinței apelate, a admis apelul pârâtul S.R., prin M.F.P.,

prin D.G.F.P. Caraș-Severin, împotriva aceleiași sentințe, pe care a

schimbat-o, în sensul că a respins acțiunea formulată de reclamantă.

Pentru a decide astfel, instanța de

apel a reținut că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, a fost admisă excepția de neconstituționalitate invocată de S.R., prin

M.F.P., și, în consecință, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a)

teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare,

sunt neconstituționale.

În ceea ce privește efectele

Deciziei nr. 1338 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale în raport cu

cauza de față, Curtea a avut în vedere că sunt aplicabile dispozițiile art. 147

alin. (1) din Constituție [(prevăzute și de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992)],

potrivit cărora „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și

cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează

efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu

pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției”.

De asemenea, s-a reținut că sunt

aplicabile speței și dispozițiile art. 47 alin. (4) din Constituție, potrivit

cărora deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of. al României, iar

de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru

viitor.

S-a avut în vedere de instanța de

control că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a

fost publicată (M. Of. nr. 761/15.11.2010), iar în intervalul de 45 de zile de

la publicare, Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate

neconstituționale [(art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009)] cu

dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au încetat efectele

juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt

obligatorii, la fel ca normele abrogate.

Așadar, fiind desființat temeiul

juridic care a stat la baza admiterii acțiunii reclamantei, respectiv art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, curtea de apel a apreciat că se impune în

cauză soluția admiterii apelului pârâtului cu consecința schimbării sentinței

și respingerii acțiunii reclamantei.

Se susține că această soluție se impune,

chiar dacă pricina se afla în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca

fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice legale (obiective),

aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu este pe deplin

constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive.

Or, apelul este devolutiv, ceea ce

înseamnă că el readuce în fața instanței de control judiciar toate problemele

de fapt și de drept dezbătute în prima instanță, provocând o nouă judecată

asupra fondului.

Se mai susține că această soluție se

impune cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322 alin. (1) pct. 10 C. proc.

civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin

neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când

evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea

Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză,

declarând neconstituțională legea sau dispoziția dintr-o lege care a făcut

obiectul acelei excepții.

Împotriva acestei ultime decizii a formulat

recurs reclamanta criticând-o pentru nelegaliate, prevalându-se în drept de

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În

dezvoltarea motivelor de recurs reclamanta a arătat că hotărârea a fost dată cu

nerespectarea principiului egalității în drepturi, față de împrejurarea că la

data introducerii cererii de chemare în judecată, 04 decembrie 2009, sub

imperiul Legii nr. 221/2009, se născuse un drept la acțiune pentru a

solicita despăgubiri, astfel încât

legea în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este

aplicabilă pe tot parcursul procesului.

Prin urmare, cererea a fost

înregistrată și judecată în fond înainte de judecarea excepției de

neconstituționalitate a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 (la fel

ca și apelul motivat declarat de intimata-pârâta), situație în care Decizia nr.

1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale nu este aplicabilă în speță.

A aprecia altfel, s-ar încălca

dispozițiile art. 16 din Constituția României care prevede că „Cetățenii sunt

egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără

discriminări”, creând o discriminare între persoanele care au introdus acțiunea

principală în relativ aceeași perioadă și care au obținut o hotărâre în fond

rămasă definitivă la alt moment.

De asemenea, o astfel de

interpretare este în contradicție cu prevederile art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional

la C.A.D.O.L.F., care prevede că: „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege

trebuie sa fie asigurat fără nici o discriminare bazata în special pe sex,

rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice și orice alte opinii, origine

națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere

sau orice altă situație”.

Aceste principii au fost

reluate în jurisprudența

recenta a C.E.D.O. în cauza T. vs. T.U.K., pronunțată în anul 2009.

Hotărârea instanței de

apel a fost dată cu nerespectarea principiului neretroactivității legii civile

noi care constituie regula de drept potrivit căreia legea civilă se aplică

numai situațiilor care se ivesc în practică după intrarea ei în vigoare,

neputându-se aplica faptelor sau actelor juridice petrecute anterior.

Acest principiu este

expres consacrat în art. l C. civ., unde se prevede că „Legea dispune numai

pentru viitor: ea n-are putere retroactivă” precum și în art. 15 alin. (2) din

Constituția României, unde se stipulează că „legea dispune numai pentru viitor,

cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile”.

Pe cale de consecință,

efectele deciziei Curții nu pot viza decât actele, acțiunile, inacțiunile sau

operațiunile ce urmează a se înfăptui în viitor .. (Decizia C.C. nr. 838/2009)

În sensul aplicării

principiului neretroactivității

este și jurisprudența C.E.D.O. (Hotărârea din 8 martie 2006 privind

cauza B. vs. Croația paragraful 81),

În cauză, susține recurenta, se

impune respectarea aplicarea prioritară a reglementărilor internaționale,

potrivit principiului preeminenței consacrat în art. 20 din Constituție,

reclamanta fiind beneficiara unui

„un bun”

în

sensul

jurisprudenței C.E.D.O. generată de aplicarea a

art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție.

Mai arată că motivul de

revizuire prevăzut la

pct.

10 din art. 322 C. proc. civ., nu are incidență în cauză, întrucât

intimatul-pârât nu a invocat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009, Curtea Constituțională nepronunțând o hotărâre cu

privire la această pricină.

În consecință, recurenta solicită

admiterea recursului și modificarea hotărârii atacate, în sensul respingerii

apelului declarat de S.R. prin M.F.P. ca nefondat și admiterii apelului său cu

consecința admiterii acțiunii formulate.

Înalata Curte, analizând

recursul de față prin prisma criticilor formulate care se circumscriu motivului

de modificare prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar și prin prisma deciziei

nr. 12 din 9 septembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție

în soluționarea recursului în interesul legii privind efectele Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010, îl constată nefondat, pentru următoarele

considerente:

Problema de drept care se pune în

speță este aceea dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

mai pot fi aplicate acțiunii formulate de reclamantă în baza lor, în condițiile

în care au fost declarate neconstituționale, printr-un control a posteriori de

constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2010).

Contrar susținerilor recurentei,

această problemă de drept a fost dezlegată corect de către instanța de apel,

care a reținut că Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, publicată în M.

Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului,

produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituțional nu mai

poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale.

Cu privire la efectele Deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a

pronunțat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011 a Înaltei Curți (M. Of. nr. 789/07.11.2011), stabilindu-se că,

urmare a acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1)

lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Conform art. 330

7

alin. (4)

C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în

interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei

în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenționată, se

impune păstrarea soluției din hotărârea recurată, pentru argumentele reținute

de instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii.

Astfel, potrivit art. 147 alin. (1)

din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului

menționat, se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data

publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai

pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31

din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

Față de această reglementare,

constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost

dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte

în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010

a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de

judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care

la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr.

1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei

juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei

instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării (M.

Of. nr. 761/15.11.2010) a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se

pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la

data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune deci că fiind

promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se

întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem

în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate

după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o

situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident

noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea

definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art.

147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea

ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un

act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar

fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în

mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept

definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui „bun” susceptibil de

protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., câtă

vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu

exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul.

Concluzionând, prin intervenția

instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o

excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că

prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de

efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta

nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și

protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din C.E.D.O. nu înseamnă recunoașterea

unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică

internă.

Atunci când intervine controlul de

constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului nu se poate

susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de

predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea

anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra

normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

O interpretare în sens contrar ar

însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce

este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte

normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept

inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat),

judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale, ci și-o

depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale

europene nu i le legitimează.

În același timp, nu este

exclusă posibilitatea cenzurării, prin prisma exigențelor Convenției, a

efectelor deciziilor Curții Constituționale asupra litigiilor începute la data

la care norma internă, ulterior constatată a fi neconstituțională, era în

vigoare.

În acest context, susținerile

recurentei - reclamante relativ la aplicarea C.E.D.O. nu au suport și urmează a

fi înlăturate ca atare.

Reglementările internaționale în

materia drepturilor omului, ratificate de România, deși parte integrantă a

dreptului intern, potrivit art. 11 alin. (2) din Constituție, nu pot

reprezenta, prin ele însele, un temei juridic suficient al pretențiilor de

acordare a unor daune materiale ori morale pentru prejudicii cauzate prin

încălcări ale drepturilor și libertăților fundamentale în perioada anterioară

ratificării Convenției de către România, în anul 1994.

Pentru recunoașterea unor asemenea

drepturi patrimoniale este necesar un act de voință al autorităților române, în

sensul reparării prejudiciilor cauzate prin acte ori fapte abuzive ale statului

român, dispozițiile legale naționale urmând a fi cenzurate, în planul

respectării drepturilor și libertăților fundamentale, prin prisma

reglementărilor internaționale, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituție.

Mecanismul de aplicare a Convenției

europene are drept premisă, așadar, existența unei prevederi legale care,

supusă examenului de conformitate cu reglementarea internațională, este

susceptibilă de a fi înlăturată în cazul contrarietății cu dispozițiile

Convenției.

În cauză, urmare a Deciziilor Curții

Constituționale nr. 1358 și 1360 din 21 octombrie 2010, instanța de apel a

constatat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și-au

încetat efectele, situație în care, în absența unei prevederi legale posibil a

fi înlăturată prin raportare la Convenția europeană, mecanismul anterior

descris nu este viabil, astfel cum eronat a învederat recurenta

.

Pentru

aceste considerente, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se

va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă, în cauză nefiind

incident motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTI

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanta P.(R.)S. împotriva deciziei nr. 631/ A din 22 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 6 aprilie 2012.