ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3348/2011

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 125 din 3 februarie

2010 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin în dosarul nr. 4067/115/2009 a fost

admisă în parte acțiunea civilă în despăgubiri formulată în baza Legii nr.

221/2009 de reclamantul Codea Gheorghe împotriva pârâtului Statul Român,

reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Caraș-Severin.

În consecință,

instanța a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 200.000 Euro,

echivalentă în lei la data plății, cu titlu de daune morale.

Pentru a dispune

astfel, instanța a avut în vedere că reclamantul a solicitat obligarea

pârâtului la plata despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit în urma

strămutării (deportării) reclamantului și bunicilor acestuia, respectiv

defunctul S.D., decedat la data de 27 noiembrie 1954, strămutat în perioada 18

iunie 1951 - 27 noiembrie 1954 și defuncta C.E., decedată la data de 23

ianuarie 1969, strămutată în perioada 18 iunie 1951 – 20 decembrie 1955 în

Bărăgan.

Prin HCM nr. 200/1951

s-a hotărât ca locuitorii zonei de frontieră cu Iugoslavia de pe o fâșie de 25

km, de la graniță să fie strămutate în interiorul țării, iar la data de 05

iunie 1951 a venit și Hotărârea Ministerului Afacerilor Interne pentru

declanșarea acțiunii, reclamantul și bunicii săi fiind strămutați în Bărăgan.

Condițiile de viață,

astfel cum rezultă și din declarația martorei D.F., vecină și colegă de

suferință cu familia reclamantului, au fost îngrozitoare; lipsa produselor

alimentare și a medicamentelor, apa potabilă insuficientă, condițiile precare

de igienă au amplificat suferințele apărute în urma deportării.

Reclamantul și

familia sa aveau o situație materială înfloritoare înainte de strămutare,

deținând o casă de locuit mobilată, mai multe terenuri, utilaje pentru lucrarea

câmpului, animale, bunuri casnice, etc.

La întoarcerea din

Bărăgan, bunurile dispăruseră iar casa era aproape distrusă.

Prin stabilirea

domiciliului obligatoriu au fost cauzate familiei prejudicii atât materiale cât

și morale, afectându-le membrilor acesteia viața ulterioară și încălcându-se

dreptul personal nepatrimonial la libertate, fiind afectate onoarea și

reputația celor strămutați, și având impact și asupra vieții private a

familiei.

Conform dispozițiilor

art. 3 din Legea nr. 221/2009, constituie măsură administrativă cu caracter

politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca

obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, iar conform

dispozițiilor art. 5 alin. (1), orice persoană care a făcut în perioada 06

martie 1945 - 22 decembrie 1989 obiectul unei măsuri administrative cu caracter

politic, precum și după decesul acesteia, soțul sau descendenții acesteia, până

la gradul al II - lea inclusiv, pot solicita instanței de judecată acordarea

unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.

Din probele

administrate reține instanța de fond a rezultat că reclamantul întrunește

condițiile prevăzute de susmenționatele articole pentru a beneficia de

acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de el și de

antecesorii lui, care au fost privați de libertate.

Prin deportare,

dreptul la imagine al deportatului și al întregii familii a fost grav afectat,

aceștia fiind excluși din viața socială și politică a comunității, accesul la

educație și la un loc de muncă corespunzător pregătirii ori mai bine remunerat

fiind deosebit de greu, îngreunând practic viața persoanei deportate și a

membrilor familiei în societate sub toate aspectele și fiind de natură a

împiedica progresul ființei umane.

Date fiind gravitatea

și numărul încălcărilor constatate în cauză, persoanei strămutate trebuie să i

se acorde despăgubiri morale.

Este adevărat că nu

exista un sistem care să repare pe deplin daunele morale constând în dureri

fizice și psihice, întrucât plata unei sume de bani abia dacă poate aduce

victimei unele alinări sau satisfacții. în materia daunelor morale, principiul

reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter

aproximativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor

daune, imposibil de a fi echivalate material. în schimb, se poate acorda

victimei o indemnizație cu caracter compensatoriu tinzând la oferirea unui

echivalent care, prin excelență poate fi o sumă de bani care îi permite să-și

aline suferința. A mai reținut instanța de fond că ceea ce trebuie evaluat, în

realitate, este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, și nu

prejudiciul ca atare.

Recunoașterea unui

drept de despăgubire nu se aplică decât prin voința de a oferi o satisfacție

care poate contrabalansa efectul vătămării și fără ca această satisfacție să

aibă o reală corespondență cu prejudiciul, astfel că la cuantificarea sumei,

accentul trebuie pus pe importanța prejudiciului din punctul de vedere al

victimei.

În aceste condiții,

instanța de fond a apreciat că cererea reclamantului de acordare a daunelor

morale este întemeiată, iar la stabilirea întinderii acestora s-a mai avut în

vedere consecințele negative suferite de reclamant, dar și de familia acestuia,

atât pe plan fizic cât și psihic, importanța valorii morale lezate,

intensitatea cu care reclamantul și familia acestuia au perceput consecințele

vătămării. Dându-se eficiență criteriului unei satisfacții suficiente și

echitabile, cererea va fi admisă pentru suma de 200.000 Euro, respectiv câte

50.000 Euro pentru fiecare an de strămutare.

Indemnizația de care

a beneficiat reclamantul în temeiul Decretului Lege nr. 118/19909 nu poate

constitui în nici un caz o reparație îndestulătoare a suferințelor îndurate,

astfel cum se susține prin întâmpinare; pe de altă parte, reclamantul și

familia acestuia nu au beneficiat de nici o altă despăgubire.

S-a apreciat astfel

de către instanța de fond că față de dispozițiile art. 3, art. 5 alin. (1) din

Legea nr. 221/2009, art. 6, art. 8 CEDO, jurisprudența CEDO (cauza Kudla vs

Polonia ), a respectării art. 1 din Protocolul nr. 1, în conformitate cu art.

41 din Convenție, atâta timp cât reclamantul a făcut dovada gravului prejudiciu

moral suferit, are dreptul de a beneficia de o reparație echitabilă și

nediscriminatorie în raport cu alte categorii de beneficiari ai Legii nr.

221/2009.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș Severin iar prin

decizia civilă nr. 221 din 16 iunie 2010 a Curții de Apel Timișoara s-a admis

apelul Statul Român și s-a schimbat în parte hotărârea instanței de fond în

sensul obligării pârâtului la plata sumei de 100.000 Euro față de reclamant,

echivalentul în lei la data plății cu titlu de daune morale față de reclamant.

Pentru a pronunța

această hotărâre au fost reținute următoarele considerente:

În ce privește

cuantumul despăgubirilor acordate, instanța de apel a reținut că principiul

reparării integrale a unui eventual prejudiciu nu poate avea decât un caracter

estimativ, fapt explicabil în raport natura neeconomică a respectivelor daune,

imposibil de a fi echivalate bănesc. În schimb, se poate acorda victimei o

indemnizație cu caracter compensatoriu ce ar tinde la oferirea unui echivalent

care, prin excelență, poate fi chiar și o sumă de bani de natură a permite

victimei să-și aline prin anumite avantaje rezultatul faptei ilicite exercitată

împotriva sa. De aceea, ce trebuie în concret evaluat în realitate nu este

prejudiciul ca atare, ci doar despăgubirea ce vine să compenseze acest

prejudiciu, drept pentru care instanța sesizată cu o astfel de cerere de

reparare a unui prejudiciu nepatrimonial trebuie să încerce să stabilească o

sumă necesară, nu pentru a pune victima într-o situație similară cu acea avută

anterior, ci de a-i procura acele satisfacții de ordin moral susceptibile de a

înlocui valoarea de care a fost privată. S-a mai reținut de către instanța de

apel că la cuantificarea sumei ce se va acorda, trebuie să se pună accentul pe

importanța prejudiciului din punct de vedere chiar al victimei, în mod repetat

jurisprudența Înaltei Curți statuând că cea mai în măsură a cuantifica un

astfel de prejudiciu este chiar persoana în cauză, victima unui asemenea

prejudiciu.

Nu pot constitui în

temeiuri de schimbare a sentinței, susținerile pârâtului potrivit cu care

beneficiile recunoscute reclamantului de dispozițiile Decretul-lege nr.

118/1990 s-ar constitui într-o reparație suficientă a prejudiciului moral

suferit de acesta.

Astfel, dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prevăd ca la stabilirea

cuantumului despăgubirilor se va ține seama și de măsurile reparatorii deja

acordate în baza Decretul-lege 118/1990.

În consecință, reține

instanța de apel, aceste ultime măsuri nu constituie prin ele însele o

reparație integrală a prejudiciului moral suferit de reclamant.

Nu doar principiul

echității ci și normele morale impun ca invocarea unor suferințe (personale sau

ale celor apropiați) să nu devină o sursă de câștig necuvenit, realizarea unui

echilibru între necesitatea reparării prejudiciului moral și evitarea

îmbogățirii fără justă cauză fiind de esență în domeniul despăgubirilor morale,

domeniu unde nu există limite sau criterii de evaluare expres prevăzute de

lege.

În respectarea acestor

exigențe, instanța de apel a apreciat că o sumă de 100.000 Euro constituie o

reparație echitabilă pentru reclamant, suma fiind stabilită în acest cuantum

avându-se în vedere și particularitatea speței deduse judecății.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin solicitând

modificarea ei în ce privesc despăgubirile acordate, cu titlu de daune morale.

Astfel se susține că

prejudiciile morale pot fi apreciate după criterii nepatrimoniale, specifice

materiei prejudiciului iar pentru cuantificarea lor este nevoie de un criteriu

de referință iar acordarea lor trebuie să respecte atât principiul

proporționalității daunei cât și principiul echitativ.

Ca atare susține

recurentul raportat la împrejurările în speță, o statuare în echitate, care să

asigure o reparație morală și nu una având scop patrimonial impune concluzia

caracterului exorbitant al cuantumului despăgubirilor.

Se mai învederează

faptul că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii,

fiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu atât mai mult cu

cât reclamantul nu a suferit o condamnare ci a făcut obiectul unei măsuri

administrative cu caracter politic, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de

lege pentru acordarea unor despăgubiri cu titlu de daune morale.

Examinând hotărârea

atacată prin prisma motivelor de recurs a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Instanța de apel a

examinat cauza prin prisma motivelor invocate și a principiului tantum

devolutum quantum apellatum.

Față de obiectul

dedus judecății de starea de fapt conturată prin probele administrate, instanța

de apel a dat eficiență atât dispozițiilor exprese și imperative ale art. 5 din

Legea nr. 221/2009 cât și scopului pentru care a fost adoptată această lege, ce

vizează repararea prejudiciilor cauzate prin condamnări și măsuri

administrative asimilate acestora.

Conform dispozițiilor

art. 3 din Legea nr. 221/2005 constituie măsură administrativă cu caracter

politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca

obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu.

Or, prin stabilirea

domiciliului obligatoriu au fost cauzate familiei reclamantului prejudicii atât

materiale cât și morale, cu consecințe negative asupra tuturor laturilor vieții

sociale private, profesionale, și de familie.

Din perspectiva celor

expuse, instanța de apel a făcut o legală interpretare și aplicare a legii prin

prisma dispozițiilor legale sus evocate, nefiind astfel incident motivul de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Nefondată este și

critica legată de cuantificarea daunelor morale stabilite care în raport de

starea de fapt, de valorile lezate, respectă atât principiul proporționalității

cât și al echității.

Cum în cauză nu sunt

incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul urmează a fi

respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin împotriva deciziei

nr. 221A din 16 iunie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 11 aprilie 2011.