ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 10098/2009

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 10098/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Deliberând asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Pin sentința civilă nr. 142 din 21

februarie 2007, Tribunalul Hunedoara a admis excepția de tardivitate a

introducerii acțiunii și a respins acțiunea formulată de reclamantul H.F.

împotriva Statului Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice.

Pentru a hotărî astfel,

tribunalul a reținut că, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a

solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 46.320 lei daune materiale și a

sumei de 350.000 lei daune morale, cuvenite în temeiul art. 504 alin. (2) și (3)

C. proc. pen., pentru perioada în care a fost arestat ilegal, de la 5 martie

2003 la 13 august 2004.

Reclamantul a fost trimis în

judecată pentru săvârșirea a două infracțiuni prevăzute de art. 194 alin. (1)

și (2) C. proc. pen., iar prin sentința penală nr. 275/2003, Tribunalul

Hunedoara l-a condamnat la o pedeapsă de 2 ani și 6 luni închisoare cu

aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 37 lit. b) C. pen.

Curtea de Apel Alba Iulia, rejudecând cauza sub aspectul laturii penale,

a constatat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de

șantaj și, prin decizia penală nr. 259/A/2004, a decis achitarea și punerea de

îndată în libertate a inculpatului, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat

la art. 10 lit. d) C. proc. pen.

Soluția a fost confirmată de Înalta

Curte de Casație și Justiție la data de 20 ianuarie 2005, prin decizia penală

nr. 440/2005, dată de la care începe să curgă termenul pentru exercitarea

dreptului la acțiune.

Față de această dată, a reținut tribunalul, acțiunea reclamantului,

înregistrată la data de 11 mai 2006 este tardivă, prin raportare la

dispozițiile art. 96 alin. (8) din Legea nr. 303/2004.

Prin decizia civilă nr. 199/A din

15 iunie 2007, Curtea de Apel Alba Iulia a admis apelul declarat de reclamant,

a desființat sentința și a trimis cauza spre competentă soluționare

Tribunalului Hunedoara.

Instanța de apel a reținut că

tribunalul a interpretat art. 96 alin. (8) din Legea nr. 303/2004, ca norme

speciale, derogatorii de la prevederile art. 506 C. proc. pen., dar aceste

dispoziții nu sunt aplicabile în cazurile în care este

antrenată răspunderea statului pentru erorile judiciare săvârșite în

procesele penale.

Baza legală care stabilește în ce

constau erorile judiciare pentru care poate fi angajată răspunderea statului se

regăsește în capitolul

IV

C. proc. pen., respectiv art. 504 - 507 din

cod, iar acțiunea pentru repararea pagubei poate fi introdusă în termen de 18

luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței de judecată sau a

ordonanței procurorului.

Reinvestit cu soluționarea

cauzei, Tribunalul Hunedoara, prin sentința civilă nr. 419 din 17 octombrie 2007,

a admis în parte acțiunea civilă, a obligat pârâtul la plata sumei de 200.000

lei, cu titlu de despăgubiri actualizate la data plății efective, precum și la

plata sumei de 2.000 lei cheltuieli de judecată.

Tribunalul a reținut că

reclamantul are, potrivit art. 504 - 506 C. proc. pen. și art. 5 paragraful 5

din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale, dreptul de a fi despăgubit efectiv de stat pentru eroarea

judiciară ce s-a comis asupra sa.

În ceea ce privește daunele

materiale pretinse, tribunalul a constatat că acestea nu sunt dovedite, pentru

că reclamantul nu a probat că, la momentul arestării, exercita sub orice formă,

o meserie, iar perioada de probă nu poate constitui o dovadă concludentă pentru

despăgubiri civile.

De asemenea, reclamantul nu a

dovedit că ar fi obținut venituri în calitate de interpret vocal și prin

comercializarea unui album muzical cu repertoriul său.

În ceea ce privește daunele

morale, tribunalul a reținut că reclamantul a suferit un prejudiciu moral pe

perioada procesului penal în care a figurat ca

învinuit și inculpat și în perioada în care a fost încarcerat,

prejudiciu care constă în

încălcarea

dreptului la libertate, onoare, demnitate și la imagine în comunitatea în

care

trăia, de natură a-i afecta inclusiv viața de familie.

De asemenea, reclamantul a suferit fizic și psihic

din cauza regimului de

penitență. în plus, acesta a fost afectat de faptul că nu

a putut participa la

înmormântarea unchiului său, de suferința adusă mamei sale, care s-a

îmbolnăvit și de faptul că femeia care urma să-i devină parteneră de viață, l-a

părăsit.

Tribunalul a constatat că, raportat la probele

administrate în cauză și având

în vedere perioada de detenție, vârsta, profesia,

prestigiul și întreaga personalitate a

reclamantului, precum și consecințele în plan

sentimental, afectiv și social,

reclamantului

i se pot acorda 200.000 lei cu titlu de daune.

Prin

decizia civilă nr. 39/A din 21 februarie 2008, Curtea de Apel Alba Iulia a

respins

apelurile declarate de reclamant, de Statul Român prin Ministerul

Economiei și Finanțelor și de Parchetul de pe

lângă Tribunalul Hunedoara.

Instanța de apel a reținut că tribunalul a

analizat probele și a stabilit situația

în care s-a aflat reclamantul anterior arestării

sale și a argumentat în mod lămuritor

nedovedirea prejudiciului material.

Reluarea argumentelor din fața instanței de fond

și justificarea criticilor doar

pe

situații prezumtive nu pod conduce la reținerea procedurii efective a

prejudiciului material.

In privința daunelor morale, criticate sub aspectul

cuantumului, instanța de

apel a reținut că tribunalul a avut în vedere

împrejurările esențiale de natură a

acorda și cuantifica aceste daune, prin raportarea

efectivă la perioada de detenție,

vârsta, profesia, prestigiul, personalitatea

reclamantului, precum și a consecințelor produse de eroarea judiciară, atât pe

plan sentimental, afectiv cât și social.

Î

mpotriva acestei decizii, în termen legal, au

declarat recurs reclamantul și

pârâtul Statul Român, prin Ministerul Economiei și

Finanțelor, reprezentat de

D.G.F.P. Hunedoara.

Reclamantul a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9

C. proc. civ.

și a arătat că cererea de acordare a daunelor materiale a fost în mod nelegal

respinsă ca nedovedită,

deoarece, prin martorii audiați în cauză s-a făcut dovada că

reclamantul era angajat

ca bodyguard pe o perioadă de probă, iar neîncheierea

contractului de muncă a fost consecința arestării.

Prejudiciul material suferit îl constituie salariul

minim pe economie, raportat

la numărul de luni de încarcerare pe nedrept. De

asemenea, reclamantul este

cunoscut în cadrul comunității ca un apreciat cântăreț de

muzică populară, fiind

solistul unei formații și ar fi putut obține venituri și

din prestarea acestei activități.

A mai arătat recurentul, că instanțele trebuiau să

aibă în vedere și dispozițiile

art. 505 alin. (1) C. proc. pen., care stabilește o serie

de criterii

pentru

stabilirea prejudiciului nepatrimonial, printre care durata privării de

libertate

și

consecințele produse asupra familiei celui lipsit de libertate.

Or, prin probele administrate în cauză,

recurentul a făcut dovada că starea de sănătate a mamei sale a fost afectată în

urma arestării, că logodnica l-a părăsit și că nu a putut participa la

funeraliile unchiului său, de care era foarte apropiat.

Recurentul a mai arătat că prejudiciul moral suferit se datorează și

presiunii psihice cauzate de procesul penal, de viața cotidiană în penitenciar,

de consecințele negative asupra statutului social, familial, profesional și

afectiv.

Recurentul Statul Român a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. și a arătat că decizia este nelegală, pentru că, potrivit art. 504 C.

proc. pen., are dreptul la repararea pagubei persoana privată de libertate în

cursul procesului penal ori persoana căreia i s-a restrâns libertatea în mod

nelegal.

Î

n cauză, nu s-a făcut dovada că a existat o eroare judiciară și, pentru

acest motiv, nu pot fi acordate nici daune materiale și nici daune morale.

A mai arătat recurentul că nu s-a făcut dovada cuantumului prejudiciului

moral suferit.

Prin decizia 6981/2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis

recursul declarat de Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor -

D.G.F.P Hunedoara împotriva deciziei nr. 39/A12008 a Curții de Apel Alba Iulia,

pe care a casat-o și a trimis cauza spre judecarea apelului declarat de Statul

Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor - D.G.F.P Hunedoara.

Prin aceiași decizie a fost respins recursul reclamantului H.F.

împotriva aceleiași decizii.

Pentru a pronunța această decizie, Înalta Curte de Casație și Justiție a

reținut că, în ceea ce privește recursul declarat de reclamant, criticile referitoare

la modul în care instanța a evaluat probatoriul nu permit încadrarea recursului

în dispozițiile art. 304 C. proc. civ., deoarece pct. 11 al acestui articol,

care se referea la aprecierea probelor, a fost abrogat prin O.U.G. nr.

138/2000.

Celelalte critici permit încadrarea recursului în dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ., dar nu sunt fondate, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 505 alin. (1) C. proc. pen., la stabilirea întinderii

reparației se ține seama de durata privării de libertate sau a restrângerii de

libertate suportate, precum și de consecințele produse asupra persoanei ori

asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost

restrânsă.

Î

n cauză, prima instanță, a cărei hotărâre a fost menținută de instanța

de apel, a aplicat întocmai criteriile prevăzute de art. 505 alin. (1) C. proc.

pen., ținând seama de durata privării de libertate, precum și de consecințele

produse asupra persoanei și asupra familiei celui lipsit de libertate. în plus,

prima instanță a avut în vedere și dispozițiile art. 5 paragraf 5 din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Dispozițiile legii interne și ale Convenției pentru apărarea drepturilor

omului și libertăților fundamentale nu dau dreptul în mod automat la

despăgubiri pentru prejudiciul material și moral și nici la un anumit cuantum

al reparației în lipsa

dovezilor că

persoana a suferit un prejudiciu cauzat de încălcarea dreptului garantat

de

Convenție.

Prin urmare, în mod corect ambele

instanțe au respins cererea privind acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul

material, motivat de faptul că nu s-a făcut dovada că un astfel de prejudiciu

s-ar fi produs.

Î

n ceea ce privește prejudiciul constând în venituri pe care recurentul

le-ar fi putut realiza dacă nu ar fi fost arestat, se constată că potrivit

dispozițiilor art. 998 și următoarele cod civil, în noțiunea de prejudiciu se

include nu doar prejudiciul deja produs la data când se cere repararea lui, ci

și prejudiciul viitor.

Prejudiciul viitor este, însă, supus reparării numai dacă există

siguranța procedurii sale, precum și elemente suficiente pentru a-i determina

întinderea.

Lipsa unor posibile venituri, ce ar putea proveni din participarea

reclamantului la diferite evenimente mondene și imposibilitatea de a înregistra

un album muzical, precum și eventualitatea încheierii unui contract de muncă nu

pot constitui un prejudiciu viitor cert.

Instanțele de judecată nu pot face speculații asupra certitudinii de

participare la astfel de evenimente, asupra intenției unei persoane de a fi

angrenată în astfel de evenimente, ori asupra șanselor de succes în viitor și

cuantumului eventualelor venituri.

In ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate cu titlu de

prejudiciu moral, dovedirea și cuantificarea acestuia ridică probleme atât

pentru solicitant cât și pentru instanțele de judecată. Este important însă, ca

atunci când circumstanțele cauzei justifică acordarea de reparații, aceasta să

nu fie teoretică și iluzorie, căci altfel s-ar goli de conținut dreptul

garantat de art. 505 alin. (1) C. proc. pen. și protecția oferită de art. 5 din

paragraful 5 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților

fundamentale.

Instanțele au avut în vedere perioada de detenție, vârsta, profesia,

prestigiul și întreaga personalitate a reclamantului, precum și consecințele în

plan sentimental, afectiv și social, reținând că pe perioada încarcerării,

reclamantul „a pierdut segmente din viață, întrucât i-au decedat rude

apropiate", sănătatea mamei sale a fost afectată iar relațiile cu femeia

ce urma să-i fie parteneră de viață au fost compromise.

Prin urmare, față de cele arătate, recursul declarat de reclamant a fost

considerat nefondat, și în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a fost

respins ca atare.

Î

ntemeiat a fost considerat însă, recursul declarat de pârâtul Statul

Român.

Pârâtul nu a susținut nici în cererea de declarare a recursului și nici

oral, critici legate de faptul că instanța de apel nu a răspuns motivelor de

apel formulate de acest pârât.

Acest aspect a fost invocat de reprezentantul Ministerului Public, cu

ocazia dezbaterii recursurilor și cum motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C.

proc. civ. este de ordine publică, are prioritate în analizarea criticilor

formulate la adresa deciziei atacate.

Astfel, împotriva sentinței

civile nr. 419 din 17 octombrie 2007, pronunțată de Tribunalul Hunedoara, au

declarat apel reclamantul, Parchetul de pe lângă Tribunalul Hunedoara și Statul

Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor.

Prin motivele de apel, apelantul - pârât Statul Român a invocat faptul

că art. 504 C. proc. pen. nu este aplicabil, pentru că nu a existat o eroare

judiciară. Măsura arestării preventive nu a avut caracter nelegal, iar

nelegalitatea arestării nu a fost constatată de către procuror sau de instanța

de judecată.

Statul Român a criticat și cuantumul despăgubirilor acordate pentru

prejudiciul moral suferit.

Instanța de apel nu a analizat apelul declarat de Statul Român, deși

prin minuta și dispozitivul deciziei s-a respins și apelul declarat de acest

pârât.

In considerentele hotărârii era menționat că doar reclamantul și

Parchetul au declarat apel, iar analiza criticilor formulate de părți nu face

nici o referire la apelul declarat de Statul Român.

Or, neprezentarea motivelor care au determinat respingerea apelului face

ca decizia instanței de apel să fie nemotivată, ceea ce a atras incidența

motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Cum, în lipsa motivării hotărârii atacate, instanța de control judiciar

nu poate cunoaște considerentele de fapt și de drept care au condus la

adoptarea soluției respingerii apelului declarat de Statul Român, s-a impus

admiterea recursului, fără a mai fi necesar a fi verificate și celelalte motive

de recurs prezentate de pârât, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre

rejudecarea apelului aceleiași curți de apel.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel Alba Iulia sub nr.

02334/97/2006, iar prin decizia civilă nr. 91/A din 30 aprilie 2009, instanța

de apel a respins ca nefondat apelul declarat de Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice București, împotriva sentinței civile nr. 419/2007 a

Tribunalului Hunedoara pronunțată în dosarul civil nr. 02334/97/2006.

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de Apel a reținut că urmează

a analiza numai apelul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice București, decizia 39/2008 a Curții de Apel Alba Iulia fiind casată

numai în parte. Prin urmare, prin menținerea celorlalte dispoziții ale deciziei

casate parțial, au intrat în putere de lucru judecat soluțiile date cu privire

la apelul reclamantului H.F. și al Parchetului de pe lângă Tribunalul

Hunedoara, care nu mai pot fi analizate de instanța de rejudecare.

Prin recursul formulat ( cale de atac recalificată ca apel), pârâtul

Statul Român prin M.E.F. - D.G.F.P Hunedoara, a solicitat modificarea sentinței

Tribunalului Hunedoara în sensul respingerii acțiunii reclamantului.

Î

n expunerea motivelor de apel pârâtul a arătat că în speță nu s-a

dovedit că privarea de libertate a reclamantului a avut caracter nelegal, nu

s-a făcut dovada unei erori judiciare, astfel că nu sunt îndeplinite condițiile

art. 504 C. proc. pen. Un al doilea motiv de apel s-a referit la acordarea

daunelor morale pe care

le-a considerat

nedovedite și la cuantumul acestora, considerat nejustificat de mare.

Analizând legalitatea și temeinicia sentinței

atacate prin prisma criticilor formulate, Curtea de Apel a constatat că apelul

nu este fondat pentru următoarele considerente:

Reclamantul H.F. a fost arestat la data de 5 martie 2003 pentru

săvârșirea infracțiunii de șantaj prevăzută de art. 194 alin. (1) și (2) C.

pen., în dosarul 177/P/2003. Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă

Tribunalul Hunedoara s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului, care a

fost condamnat de prima instanță, însă ulterior Curtea de Apel Alba Iulia a

dispus achitarea acestuia în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10

lit. d) C. proc. pen., reținând că fapta nu întrunește elementele constitutive

ale infracțiunii de șantaj. Soluția de achitare a rămas definitivă prin decizia

440/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a respins recursul

Parchetului

Prin urmare, caracterul nelegal al măsurii a fost dovedit o hotărâre

definitivă de achitare, conform art. 504 alin. (3) C. proc. pen.

Î

n ceea ce privește cuantumul despăgubirilor, prin decizia nr. 39/A/2008

a Curții de Apel Alba Iulia, instanța a constatat că în mod temeinic a fost argumentată

acordarea acestor daune prin reținerea împrejurărilor esențiale de natură a

acorda și cuantifica aceste daune, prin raportarea efectivă la perioada de

detenție, vârstă, profesia, prestigiul, personalitatea reclamantului și a

consecințelor produse de eroarea judiciară în care s-a aflat reclamantul, atât

pe plan sentimental, afectiv cât și social.

Instanța de apel a reținut în considerente aceste aspecte și prin urmare

a respins atât apelul reclamantului cât și apelul Parchetului de pe lângă

Tribunalul Hunedoara.

Aceste dispoziții ale instanței de apel au dobândit autoritate de lucru

judecat întrucât prin decizia nr. 6981/2008 Înalta Curte de Casație și Justiție

a casat doar în parte decizia instanței de apel și a trimis spre judecare doar

apelul Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice București. Mai mult, Înalta

Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat asupra recursului reclamantului

reținând că decizia instanțelor de fond este corectă în ceea ce privește

cuantumul despăgubirilor, întrucât s-au reținut toate împrejurările relevante

de natură să ducă la o apreciere corectă a daunelor morale. Prin urmare, s-a

stabilit cu autoritate de lucru judecat că daunele morale au fost acordate

într-un cuantum corect, întrucât apelul Parchetului de pe lângă Tribunalul

Hunedoara care a fost respins de prima instanță de apel (soluție rămasă

definitivă și irevocabilă prin nerecurare) a vizat și acest aspect al

cuantumului daunelor morale acordate. Or, atâta timp cât atât instanța de apel

cât și cea de recurs au stabilit că acest cuantum a fost corect apreciat

raportat la probele aflate la dosar, instanța de rejudecare nu mai poate să

analizeze acest aspect decât încălcând autoritatea de lucru judecat.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 296 C. proc. civ., Curtea

de Apel a respins apelul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice București împotriva sentinței civile nr. 419/2007 a Tribunalului

Hunedoara.

Împotriva acestei decizii, în

termen legal a declarat și motivat recurs Statul Român, prin Ministerul

Economiei și Finanțelor, reprezentat de D.G.F.P. Hunedoara.

Prin motivele de recurs se formulează următoarele critici de

nelegalitate întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:

1

. În cauză nu sunt îndeplinite condițiile art. 504 C. proc. pen.

întrucât nu există o eroare judiciară.

Pentru a fi incident art. 504 C.

proc. pen., respectiv pentru ca reclamantul să fie îndreptățit la plata de

despăgubiri din partea Statului Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice,

este necesar să se fi săvârșit față de intimatul reclamant, H.F., o eroare

judiciară în sensul art. 504 alin. (2) si (3) C. proc. pen. - texte de lege

care au fost invocate în susținerea

acțiunii,

respectiv să fi fost privat de libertate ori să i se fi restrâns libertatea în

mod

nelegal.

Chiar dacă ar fi fost privat de libertate ca urmare a luării măsurii

arestării preventive față de intimatul reclamant, această măsură trebuie să fi

avut caracter nelegal, iar acest aspect trebuie să fie constatat de către

procuror sau de instanța penală, potrivit art. 504 alin. (3) C. proc. pen.

Î

n speță nu s-a făcut dovada unei erori judiciare, astfel că nu sunt

îndeplinite condițiile prevăzute de legiuitor în art. 504 C. proc. pen. pentru

ca intimatul reclamant să fie îndreptățit la daune morale din partea Statului

Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice. Așadar, intimatul

reclamant nu a făcut dovada faptului că, deși a fost privat de libertate,

această măsură, a avut caracter nelegal, aspect care trebuie să fie constatat

de către procuror sau de instanța penală prin actele prevăzute de art. 504

alin. (3) C. proc. pen.

confirmat soluția de acordare a de daune morale în cuantum de 200.000 lei.

Neexistând o privare nelegală de libertate, nu se poate acorda dreptul

la daune morale.

Pentru a se acorda dreptul la daune morale, privarea de libertate

trebuie să aibă caracter nelegal, iar acest caracter trebuie să fie stabilit de

către procuror sau de instanța penală, potrivit art. 504 alin. (3) C. proc.

pen.

Se susține că nu este dovedit

prejudiciul moral și psihic suferit de intimatul reclamant, iar argumentele

reținute de instanță sub acest aspect, sunt nefondate.

Astfel, argumentul potrivit căruia arestarea reclamantului a cauzat

mamei acestuia o emoție puternică ce i-a produs o pareză facială, nu poate fi

de natură să conducă la acordarea de daune morale având în vedere faptul că

această împrejurare a fost probată printr-o adeverință medicală depusă de

reclamant la dosarul cauzei, adeverință care este din data de 25 iunie 2005,

iar perioada în care intimatul reclamant a fost arestat este 05 martie 2003 -13

august 2004.

Prin urmare, adeverința medicală

poartă o dată ulterioară eliberării din penitenciar a lui H.F., așa încât nu se

poate susține că pareza facială suferită de mama acestuia se datorează faptului

arestării lui.

De asemenea, argumentul potrivit căruia unchiul reclamantului a decedat,

iar acesta nu a putut fi aproape de el, fiind arestat, nu poate fi de natură să

conducă la acordarea de daune morale având în vedere faptul că arestarea nu a

avut caracter nelegal.

Pentru același considerent, nici faptul că intimatul reclamant s-a

despărțit de persoana cu care avea o relație, nu poate fi de natură să conducă

la acordarea de daune morale.

In plus, și cuantumul acestor daune, la care s-au oprit instanțele este

nejustificat, nefiind dovedit cu probe administrate în cauză.

Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele

de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi

respins pentru următoarele considerente:

Este necontestat în cauză că reclamantul H.F. a fost arestat la data de

5 martie 2003 pentru săvârșirea infracțiunii de șantaj prevăzută de art. 194

alin. (1) și (2) C. pen. Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul

Hunedoara s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului, care a fost

condamnat de prima instanță, însă ulterior Curtea de Apel Alba Iulia a dispus

achitarea acestuia în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d)

C. proc. pen., soluția de achitare rămânând definitivă prin decizia 440/2005 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție.

Ceea ce se contestă de către recurent este îndeplinirea în cauză a

condițiilor în care se poate face aplicarea prevederilor art. 504 C. proc. pen.,

dispoziții legale ce au ca premisă existența unei erori judiciare.

Potrivit art. 504 C. proc. pen. are dreptul la repararea de către stat a

pagubei suferite persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de

libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal. Conform alin. (3)

al acestui articol, privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal

trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a

măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului

de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru

cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j) ori prin hotărâre a instanței de

revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre

definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului

penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j).

Î

n cauză, Curtea de Apel Alba Iulia a pronunțat o hotărâre rămasă

definitivă de achitare a reclamantului în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a)

raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. pentru săvârșirea infracțiunii de

șantaj prevăzută de art. 194 alin. (1) și (2) C. pen.

Prin urmare, printr-o hotărâre

judecătorească definitivă s-a stabilit cu putere de lucru judecat că faptei ce

a atras privarea de libertate a reclamantului îi lipsește unul din elementele

constitutive, ceea ce determină, în mod evident, nelegalitatea actului prin

care măsura privativă de libertate a fost dispusă.

Nelegalitatea actului care a determinat încarcerarea reclamantului

atrage incidența în cauză a dispozițiilor art. 504 C. proc. pen., scopul

urmărit de aceste reglementări legale naționale fiind acela de a permite

repararea prejudiciului suferit de persoanele care, în mod nelegal, au fost

private de libertate.

Aceeași consecință - a recunoașterii dreptului reclamantului la

repararea pagubei produse - o are și interpretarea art. 504 C. proc. pen. prin

raportare la art. 5 pct. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Din

perspectiva normei europene, încarcerarea reclamantului pentru o faptă ce s-a

constatat prin hotărâre judecătorească că este lipsită de unul din elementele

constitutive ale infracțiunii, atrage o încălcare a dreptului la libertate și

obligă autoritățile statale la repararea prejudiciului astfel produs.

In consecință, Înalta Curte apreciază că în mod corect instanța de apel

a constatat că în cauză reclamantului i s-a produs un prejudiciu prin

încălcarea dreptului său la libertate și, pe cale de consecință, incidența art.

504 C. proc. pen.

Î

n ceea ce privește criticile formulate prin motivele de recurs vizând

existența și întinderea prejudiciului moral încercat de reclamant, Înalta Curte

reține următoarele:

Î

ntr-adevăr, prin decizia nr. 6981/2008 Înalta Curte de Casație și

Justiție a casat doar în parte decizia instanței de apel și a trimis cauza spre

judecare numai în ceea ce privește apelul declarat de Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice București.

Prin decizia menționată, Înalta Curte de Casație și Justiție s-a

pronunțat asupra recursului reclamantului și a reținut că hotărârea recurată

este legală în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor morale acordate,

întrucât s-au reținut toate împrejurările relevante de natură să ducă la o

apreciere corectă a prejudiciului moral produs reclamantului.

Prin urmare, așa cum în mod corect a reținut instanța de apel, prin

decizia instanței de recurs s-a stabilit cu putere de lucru judecat că daunele

morale au fost acordate într-un cuantum corect, întrucât apelul Parchetului de

pe lângă Tribunalul

Hunedoara care a fost

respins de prima instanță de apel (soluție rămasă definitivă și

irevocabilă

prin nerecurare) a vizat și acest aspect al cuantumului daunelor morale acordate.

A reanaliza în prezentul recurs legalitatea hotărârii pronunțate sub

aspectul existenței și întinderii prejudiciului moral suferit de reclamant,

înseamnă a nesocoti concluziile unei hotărâri judecătorești definitive ce

cuprinde o dezlegare sub acest aspect.

Față de aceste considerente, Înalta Curte nu va mai cerceta în prezentul

recurs criticile vizând greșita admitere a cererii reclamantului de reparare a

prejudiciului moral suferit, și care cuprind argumente în sensul inexistenței

acestui prejudiciu ori a stabilirii greșite a întinderii lui.

Prin urmare, în baza art. 312

alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul

declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice - D.G.F.P. Hunedoara împotriva deciziei nr.

9l/A din 30 aprilie 2009 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 decembrie 2009.