ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5046/2008

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 14 aprilie 2006, reclamantul B.N., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 2.000.000 RON reprezentând daune morale și la 3.000.000 RON despăgubiri materiale precum și la plata cheltuielilor de judecată. În motivarea cererii, reclamantul a arătat, în esență, că prin sentința penală nr. 219/2003 a Judecătoriei Hunedoara a fost condamnat la 3 ani de închisoare pentru infracțiunea de înșelăciune. Prin decizia nr. 276 din 5 mai 2005 a Curții de Apel Alba Iulia a fost admis recursul său și s-a dispus casarea hotărârii instanței de fond și decizia instanței de apel și fiind reținută cauza spre rejudecare, s-a dispus achitarea sa.

Reclamantul a mai arătat că a fost arestat în perioada 4 februarie 2004-19 mai 2005, perioadă în care pe lângă prejudiciul moral cauzat constând în consecințe negative suferite pe plan psihic cât și atingerea adusă valorilor care se referă la existența fizică, sănătate și integritate corporală, a fost victimă și al unui prejudiciu material concretizat în nerealizarea unor venituri în acest interval de timp. În fine, reclamantul a mai arătat că societatea comercială al cărei administrator era avea încheiate contracte comerciale cu alte societăți din țară și din străinătate care însă nu au mai fost onorate din cauza arestării sale iar firma sa a intrat în faliment. În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 504 și urm. C. proc.

pen. și nr. 998 C. civ. Fiind astfel investit, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin sentința nr. 241 din 13 februarie 2007, a admis în parte acțiunea și l-a obligat pe pârât la plata către reclamant a sumei de 50.000 RON reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul creat prin erori judiciare. A respins cererea reclamantului de acordare a cheltuielilor judiciare. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut, în esență, că privarea de libertate a reclamantului urmată de achitarea prin hotărâre definitivă, se circumscrie situației prevăzută de art. 504 C. proc. pen., așa cum a fost modificat prin Legea nr. 281/2003, iar pârâtul răspunde potrivit normei speciale prevăzută de art. 506 C. proc.

pen. La stabilirea întinderii reparației, în condițiile prevăzute de art. 505 C. proc. pen., instanța a avut în vedere durata privării de libertate și consecințele produse asupra persoanei reclamantului și a familiei sale, prejudiciul moral fiind dovedit pe calea prezumției simple, întrucât odată constatată eroarea judiciară ce a condus la privarea de libertate a reclamantului este de necontestat încălcarea onoarei și demnității acestuia. Referitor la prejudiciul material, ca o consecință directă a erorii judiciare, instanța de fond a reținut că deși i-au fost încuviințate probe în dovedirea acestora, reclamantul nu a înțeles să le administreze la termenul acordat de instanță.

Pe de altă parte, nu s-a putut reține legătura de cauzalitate între eroarea judiciară și o eventuală scădere a profitului societății comerciale al cărei asociat era reclamantul întrucât nu s-a făcut dovada pierderilor suferite prin indicarea de către reclamant a contractelor ce nu au mai fost încheiate, aspect ce s-ar fi datorat privării sale de libertate. Instanța de fond a respins cererea reclamantului privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, întrucât nu s-a făcut dovada acestor cheltuieli. Soluția instanței de fond a fost confirmată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, care, prin decizia nr. 694 A din 5 noiembrie 2007, a respins apelurile formulate de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Tribunalul București, de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor și de reclamantul B.N.

Împotriva acestei din urmă hotărâri, au declarat recurs reclamantul B.N. și pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor. Prin recursul declarat, reclamantul B.N. susține că în mod greșit instanța de apel l-a decăzut din proba cu expertiză contabilă întrucât la termenul din 22 octombrie 2007 nu s-a putut prezenta în instanță, fiind plecat în Spania unde muncește, motiv pentru care nu a putut lua legătura cu avocatul său. Mai susține că în mod greșit instanța nu i-a încuviințat înlocuirea martorului propus, în condițiile în care respectivul martor era plecat din țară și de aceea nu putea fi audiat. În aceste condiții, instanța de apel a încălcat prevederile art. 129 C. proc. civ., instanța neexercitând un rol activ în ceea ce privește administrarea probelor.

Pe fondul cauzei, reclamantul susține că suma stabilită de instanță este simbolică, nesatisfăcătoare în raport de suferințele psihice și fizice la care a fost supus, de atingerea gravă adusă onoarei și demnității sale, de afectarea gravă a prestigiului său profesional. Prin recursul declarat, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, invocă prevederile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. În esență, pârâtul susține că hotărârea instanței de apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină, în condițiile în care instanța nu a arătat modalitatea în care a realizat cuantificarea daunelor, situație în care este imposibil de realizat o verificare a soluției pronunțate. Mai arată că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii.

Susține că instanța de apel a confirmat în mod nelegal hotărârea instanței de fond în condițiile în care nu s-au făcut dovezi cu privire la existența unui prejudiciu moral. I. Referitor la recursul reclamantului B.N., examinând legalitatea hotărârii atacate, se constată că acesta este nefondat. Într-adevăr la termenul de judecată de la 22 octombrie 2007, avocatul reclamantului a solicitat înlocuirea martorului propus conform încheierii din 10 septembrie 2007. Fără a justifica temeinicia cererii și nedepunând dovada achitării onorariului de expert în scopul efectuării expertizei contabile pentru dovedirea prejudiciului material, se constată că în mod just instanța de apel a făcut aplicarea prevederilor art. 138 alin. (3) și art. 170 C. proc.

civ. decăzându-l pe reclamant din probele încuviințate. În atari condiții nu se poate reține lipsa de rol activ al instanței. Referitor la cuantumul daunelor morale, s-a apreciat în mod just de către instanțe, prin raportare la elementele concrete de fapt, că suma de 50.000 RON este îndestulătoare pentru acoperirea prejudiciului moral suferit. Stabilirea de către instanțe a cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial implică de regulă și o operațiune de estimare. De altfel, o astfel de estimare s-a făcut și în speță, instanțele având în vedere la stabilirea cuantumului bănesc al prejudiciului suferit de reclamant atât criterii obiective cât și criterii subiective. Ca atare, pentru considerentele expuse, recursul declarat de reclamant se privește ca nefondat și va fi respins în consecință.

II. Referitor la recursul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, se constată că și acesta este nefondat. Critica pârâtului în sensul că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină nu poate fi primită, în condițiile în care instanța a motivat clar, precis și neechivoc soluția pronunțată, în concordanță cu prevederile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., analizând motivele de apel invocate. Nici cea de a doua critică nu poate fi primită în condițiile în care, așa cum în mod just au reținut și instanțele de fond și de apel, existența prejudiciului moral este dovedită pe calea prezumției simple, întrucât odată constatată eroarea judiciară ce a condus la privarea de libertate a reclamantului, este de netăgăduit încălcarea onoarei și demnității acestuia, aspect ce nu poate fi dovedit prin alte probe.

Drept urmare, pentru considerentele expuse, recursul declarat de pârât se privește ca nefondat și urmează a fi respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul B.N. și de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor împotriva deciziei nr. 694 A din 5 noiembrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 septembrie 2008.