ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5046/2008

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de

14 aprilie 2006, reclamantul B.N., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice, a solicitat ca prin hotărârea ce se va

pronunța să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 2.000.000 RON

reprezentând daune morale și la 3.000.000 RON despăgubiri materiale precum și

la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamantul a

arătat, în esență, că prin sentința penală nr. 219/2003 a Judecătoriei

Hunedoara a fost condamnat la 3 ani de închisoare pentru infracțiunea de

înșelăciune. Prin decizia nr. 276 din 5 mai 2005 a Curții de Apel Alba Iulia a

fost admis recursul său și s-a dispus casarea hotărârii instanței de fond și

decizia instanței de apel și fiind reținută cauza spre rejudecare, s-a dispus

achitarea sa.

Reclamantul a mai arătat că a fost

arestat în perioada 4 februarie 2004-19 mai 2005, perioadă în care pe lângă

prejudiciul moral cauzat constând în consecințe negative suferite pe plan

psihic cât și atingerea adusă valorilor care se referă la existența fizică,

sănătate și integritate corporală, a fost victimă și al unui prejudiciu

material concretizat în nerealizarea unor venituri în acest interval de timp.

În fine, reclamantul a mai arătat că

societatea comercială al cărei administrator era avea încheiate contracte

comerciale cu alte societăți din țară și din străinătate care însă nu au mai

fost onorate din cauza arestării sale iar firma sa a intrat în faliment.

În drept, acțiunea a fost întemeiată

pe dispozițiile art. 504 și urm. C. proc. pen. și nr. 998 C. civ.

Fiind astfel investit, Tribunalul

București, secția a IV-a civilă, prin sentința nr. 241 din 13 februarie 2007, a

admis în parte acțiunea și l-a obligat pe pârât la plata către reclamant a

sumei de 50.000 RON reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul creat prin

erori judiciare. A respins cererea reclamantului de acordare a cheltuielilor

judiciare.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut, în esență, că privarea de libertate a reclamantului urmată de

achitarea prin hotărâre definitivă, se circumscrie situației prevăzută de art.

504 C. proc. pen., așa cum a fost modificat prin Legea nr. 281/2003, iar

pârâtul răspunde potrivit normei speciale prevăzută de art. 506 C. proc. pen.

La stabilirea întinderii reparației,

în condițiile prevăzute de art. 505 C. proc. pen., instanța a avut în vedere

durata privării de libertate și consecințele produse asupra persoanei

reclamantului și a familiei sale, prejudiciul moral fiind dovedit pe calea

prezumției simple, întrucât odată constatată eroarea judiciară ce a condus la

privarea de libertate a reclamantului este de necontestat încălcarea onoarei și

demnității acestuia.

Referitor la prejudiciul material,

ca o consecință directă a erorii judiciare, instanța de fond a reținut că deși

i-au fost încuviințate probe în dovedirea acestora, reclamantul nu a înțeles să

le administreze la termenul acordat de instanță.

Pe de altă parte, nu s-a putut

reține legătura de cauzalitate între eroarea judiciară și o eventuală scădere a

profitului societății comerciale al cărei asociat era reclamantul întrucât nu

s-a făcut dovada pierderilor suferite prin indicarea de către reclamant a

contractelor ce nu au mai fost încheiate, aspect ce s-ar fi datorat privării

sale de libertate.

Instanța de fond a respins cererea

reclamantului privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată,

întrucât nu s-a făcut dovada acestor cheltuieli.

Soluția instanței de fond a fost

confirmată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, care, prin

decizia nr. 694 A din 5 noiembrie 2007, a respins apelurile formulate de

Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Tribunalul București, de pârâtul

Ministerul Economiei și Finanțelor și de reclamantul B.N.

Împotriva acestei din urmă hotărâri,

au declarat recurs reclamantul B.N. și pârâtul Statul Român prin Ministerul

Economiei și Finanțelor.

Prin recursul declarat, reclamantul

B.N. susține că în mod greșit instanța de apel l-a decăzut din proba cu

expertiză contabilă întrucât la termenul din 22 octombrie 2007 nu s-a putut

prezenta în instanță, fiind plecat în Spania unde muncește, motiv pentru care

nu a putut lua legătura cu avocatul său.

Mai susține că în mod greșit

instanța nu i-a încuviințat înlocuirea martorului propus, în condițiile în care

respectivul martor era plecat din țară și de aceea nu putea fi audiat.

În aceste condiții, instanța de apel

a încălcat prevederile art. 129 C. proc. civ., instanța neexercitând un rol

activ în ceea ce privește administrarea probelor.

Pe fondul cauzei, reclamantul

susține că suma stabilită de instanță este simbolică, nesatisfăcătoare în

raport de suferințele psihice și fizice la care a fost supus, de atingerea

gravă adusă onoarei și demnității sale, de afectarea gravă a prestigiului său

profesional.

Prin recursul declarat, pârâtul

Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, invocă prevederile art.

304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

În esență, pârâtul susține că

hotărârea instanței de apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină, în

condițiile în care instanța nu a arătat modalitatea în care a realizat

cuantificarea daunelor, situație în care este imposibil de realizat o

verificare a soluției pronunțate.

Mai arată că hotărârea a fost dată

cu aplicarea greșită a legii. Susține că instanța de apel a confirmat în mod

nelegal hotărârea instanței de fond în condițiile în care nu s-au făcut dovezi

cu privire la existența unui prejudiciu moral.

I. Referitor la recursul

reclamantului B.N., examinând legalitatea hotărârii atacate, se constată că

acesta este nefondat.

Într-adevăr la termenul de judecată

de la 22 octombrie 2007, avocatul reclamantului a solicitat înlocuirea

martorului propus conform încheierii din 10 septembrie 2007. Fără a justifica

temeinicia cererii și nedepunând dovada achitării onorariului de expert în

scopul efectuării expertizei contabile pentru dovedirea prejudiciului material,

se constată că în mod just instanța de apel a făcut aplicarea prevederilor art.

138 alin. (3) și art. 170 C. proc. civ. decăzându-l pe reclamant din probele încuviințate.

În atari condiții nu se poate reține

lipsa de rol activ al instanței.

Referitor la cuantumul daunelor

morale, s-a apreciat în mod just de către instanțe, prin raportare la

elementele concrete de fapt, că suma de 50.000 RON este îndestulătoare pentru

acoperirea prejudiciului moral suferit.

Stabilirea de către instanțe a

cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial implică de

regulă și o operațiune de estimare.

De altfel, o astfel de estimare s-a

făcut și în speță, instanțele având în vedere la stabilirea cuantumului bănesc

al prejudiciului suferit de reclamant atât criterii obiective cât și criterii

subiective.

Ca atare, pentru considerentele

expuse, recursul declarat de reclamant se privește ca nefondat și va fi respins

în consecință.

II. Referitor la recursul pârâtului

Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, se constată că și acesta

este nefondat.

Critica pârâtului în sensul că

hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină nu poate fi primită,

în condițiile în care instanța a motivat clar, precis și neechivoc soluția

pronunțată, în concordanță cu prevederile art. 261 pct. 5 C. proc. civ.,

analizând motivele de apel invocate.

Nici cea de a doua critică nu poate

fi primită în condițiile în care, așa cum în mod just au reținut și instanțele

de fond și de apel, existența prejudiciului moral este dovedită pe calea

prezumției simple, întrucât odată constatată eroarea judiciară ce a condus la

privarea de libertate a reclamantului, este de netăgăduit încălcarea onoarei și

demnității acestuia, aspect ce nu poate fi dovedit prin alte probe.

Drept urmare, pentru considerentele

expuse, recursul declarat de pârât se privește ca nefondat și urmează a fi

respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondate recursurile

declarate de reclamantul B.N. și de pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Economiei și Finanțelor împotriva deciziei nr. 694 A din 5 noiembrie 2007

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 18 septembrie 2008.