ÎCCJ, decizie (scj.ro #118647)

Condamnare la pedeapsa închisorii. Grațiere. Achitare pe calea recursului extraordinar.

Acordarea de despăgubiri.

Cuprins pe materii :

Drept civil. Obligații. Răspundere civilă delictuală.

Index alfabetic :

despăgubiri

prejudiciu

grațiere

C.civ. din 1864, art. 998 – 999

C.proc.pen. din 1968, art. 504 - 506

Cum instituția grațierii nu este o cauză de natură a înlătura răspunderea statului, persoana în favoarea căreia a intervenit are dreptul la repararea pagubei suferite, potrivit dispozițiilor art. 504 alin. (1) C.proc.pen., de vreme ce condamnarea definitivă și-a produs efectele în privința sa, iar ulterior, pe calea recursului extraordinar s-a pronunțat o hotărâre de achitare.

Secția I civilă, decizia nr. 3130 din 13 noiembrie 2014

Prin decizia civilă nr. 69/A din 03 martie2014, Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr. 1823 din 14 noiembrie 2013 pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV-a civilă.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a arătat că în cauză sunt deplin întrunite cerințele art. 504 C.proc.pen., care au fundamentat, de altfel,  soluția pronunțată.

Dovezile administrate susțin, fără echivoc, împrejurarea că intimatul-reclamant a fost condamnat cu caracter definitiv la pedeapsa închisorii de 3 ani pentru infracțiunea prevăzută de dispozițiile art. 323 alin. (1) C.pen. (anterior), în baza sentinței penale nr. 472 din 08 iulie 1982 pronunțată de Judecătoria Sectorului 6, confirmată de decizia penală nr. 1586 din 28 septembrie 1982 pronunțată de Tribunalul Municipiului București, Secția I penală, prin respingerea recursurilor promovate.

Pe de altă parte, este neîndoielnic că prin decizia nr. 571 din 21 mai 1990, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, Secția penală a fost admis recursul extraordinar declarat de Procurorul General împotriva hotărârilor judecătorești menționate, dispunându-se casarea acestora și achitarea intimatului pentru infracțiunea care a determinat condamnarea, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) și art. 10 lit. d) C.proc.pen.

Ca atare, în cauză sunt incidente prevederile art. 504 alin. (1) C.proc.pen., care stabilesc că în ipoteza în care, în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare (cum este cazul în speță), persoana condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite.

Alegația relativă la incidența instituției grațierii nu prezintă nici o înrâurire asupra situației de fapt și de drept existente, de vreme ce condamnarea definitivă și-a produs efectele, în sensul că intimatul a executat parte din pedeapsă, suportând și consecințele nefaste în plan personal și profesional, determinate.

De altfel, textul de lege care fundamentează acțiunea nu distinge după cum, ulterior condamnării definitive, intervine grațierea, sens în care ipoteza avută în vedere de apelant este lipsită de suport.

Referirea la principiile care guvernează răspunderea civilă delictuală, în speță la principiul reparării integrale a prejudiciului, care rezultă din economia prevederilor art. 998 C.civ., a fost considerată pur contextuală, legată mai degrabă de justificarea necesității asigurării unei reparații în cuantum îndestulător.

Trimiterea la regula generală care guvernează modalitatea reparării prejudiciului nu prezintă valența unei modificări a temeiului juridic al cererii, soluționate din perspectiva prevederilor speciale invocate de reclamant (art. 504-506 C.proc.pen.), ci o raportare a diferenței specifice la genul proxim, tocmai pentru asigurarea lipsei arbitrariului în privința operațiunii de apreciere asupra dezdăunării, pe care judecata era ținută să o realizeze.

Nu au fost primite susținerile relative la lipsa dovezilor privitoare la prejudiciul moral invocat de intimat, acesta fiind evident, cu atât mai mult cu cât chiar jurisprudența instanței supreme este în sensul în care în situații echivalente prejudiciul moral cauzat prin arestarea nelegală și condamnarea în temeiul unor dispoziții legale care contravin flagrant prevederilor convenționale care reglementează dreptul la libertate, derivă din chiar hotărârea judecătorească de achitare.

În legătură cu modalitatea concretă de apreciere asupra cuantumului despăgubirilor morale acordate, Curtea a apreciat că prima instanță a valorificat în mod corespunzător criteriile oferite de lege în acest sens, suma avută în vedere fiind de natură să asigure, în limite rezonabile și principiale, îndreptarea suferințelor de ordin psihic determinate de știrbirea demnității și onoarei petentului reclamant prin aplicarea în persoana acestuia a unei măsuri nelegale, cu nesocotirea flagrantă a dreptului său fundamental la libertate.

Nu s-a putut reține, cu atât mai mult cu cât suma pretinsă prin cererea introductivă se ridică la o valoare mult mai mare decât cea acordată, că în speță sunt întrunite cerințele îmbogățirii fără just temei.

Pe de altă parte, existența unei condamnări cu caracter definitiv, lipsește de suport susținerea apelantului în privința incidenței jurisprudenței convenționale stabilite în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5 lit. c) din Convenție, persoana arestată fiind, în speță, condamnată ulterior cu caracter definitiv pentru fapta care a atras arestarea nelegală.

Din această perspectivă nu a putut fi primită nici susținerea inexistenței unei legături de cauzalitate între măsura dispusă și consecințele produse în persoana intimatului.

Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a declarat recurs prin care a formulat următoarele critici:

Instanța a pronunțat o hotărâre nelegală, care cuprinde motive contradictorii.

Hotărârea instanței de control a făcut trimitere lapidar la efectele grațierii intervenite în cazul reclamantului-intimat, fără a prezenta analiza judecătorului cu privire la consecințele pozitive ale grațierii asupra persoanei.

Simpla afirmare a concluziilor completului de apel, fără încadrarea datelor concrete, a problemelor de fapt și de drept și analizarea probelor pe care se întemeiază hotărârea echivalează cu o nemotivare.

În speță nu sunt îndeplinite cerințele art. 504-506 C.proc.pen., invocate de reclamant, pentru că acesta a fost grațiat. Enumerarea din alin. (4) al art. 504 C.proc.pen. este una strictă, limitativă. Includerea instituției grațierii între cele instituite de legiuitor a da drept la reparare prejudiciu suferit înseamnă a adăuga la lege.

Prin urmare, susținerile instanței de apel în sensul că instituția grațierii nu prezintă nici o înrâurire asupra situației de fapt și de drept existente, de vreme ce condamnarea definitivă și-a produs efectele, în sensul că intimatul a executat parte din pedeapsă, suportând și consecințele nefaste în plan personal și profesional, apar lipsite de temei legal.

Ministerul Finanțelor Publice, ca reprezentant al statului, răspunde strict și limitativ, în condițiile legii, pentru erorile judiciare cauzate în procesele penale.

Suma acordată cu titlu de daune morale este în cuantum mult prea mare, raportat la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Recursul nu este întemeiat și va fi respins pentru următoarele considerente:

Hotărârea instanței de apel a fost motivată cu respectarea cerințelor art. 261 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., argumentele folosite pentru explicarea soluției date fiind cât se poate de clare, convingătoare și pertinente.

Împrejurarea că recurentul este nemulțumit de interpretarea dată de instanță unui text de lege nu poate conduce la aprecierea că motivarea este contradictorie.

Dimpotrivă, judecătorii instanței de apel au explicat cât se poate de clar care este motivul pentru care, în cauză, este incident art. 504 alin. (1) C.proc.pen., iar grațierea invocată de către apelant drept cauză de natură să înlăture răspunderea statului nu poate fi luată în considerare.

Prin urmare, criticile formulate nu întrunesc cerințele art. 304 pct. 7 C.proc.civ.

Nu este întemeiată nici critica vizând lipsa de incidență, în cauză, a prevederilor art. 504-506 C.proc.pen., recurentul însuși arătând, în motivele de recurs, că enumerarea din cuprinsul alin. (4) al art.504 C.proc.pen. este una strictă/limitativă, iar includerea instituției grațierii între cele instituite de legiuitor a da drept la repararea prejudiciului suferit însemnând a adăuga la lege.

Or, exact această nuanță a fost evidențiată și de către instanța de apel atunci când a arătat că instituția grațierii nu prezintă nici o înrâurire asupra situației de fapt și de drept existente, de vreme ce condamnarea definitivă și-a produs efectele.

Așadar, instanța de apel a făcut aplicarea și interpretarea corectă a dispozițiilor art. 504 alin. (4) C.proc.pen. conform cu care, are drept la repararea pagubei suferite și persoana care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripția, amnistia sau dezincriminarea faptei.

În fine, nu este întemeiată nici critica relativă la cuantumul excesiv al daunelor morale.

Curtea de apel a analizat și a făcut aprecieri asupra faptului că prima instanță a valorificat în mod corespunzător criteriile oferite de lege în legătură cu modalitatea concretă de apreciere asupra cuantumului despăgubirilor morale acordate și a concluzionat că suma avută în vedere este de natură să asigure, în limite rezonabile și principiale, îndreptarea suferințelor de ordin psihic determinate de știrbirea demnității și onoarei reclamantului prin aplicarea în persoana acestuia a unei măsuri nelegale, cu nesocotirea flagrantă a dreptului său fundamental la libertate.

De altfel, instanța de apel a arătat că nu se poate reține, cu atât mai mult cu cât suma pretinsă prin cererea introductivă se ridică la o valoare mult mai mare decât cea acordată, că în speță sunt întrunite cerințele îmbogățirii fără just temei.

În plus, s-a reținut în mod corect că existența unei condamnări cu caracter definitiv, lipsește de suport susținerea apelantului în privința incidenței jurisprudenței convenționale stabilite în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5 lit. c) din Convenție, persoana arestată fiind, în speță, condamnată ulterior cu caracter definitiv pentru fapta care a atras arestarea nelegală.

Pe cale de consecință, având în vedere că prin condamnarea pe nedrept a reclamantului, și prin durata petrecută în detenție, reclamantului i-au fost produse suferințe psihice, expunerea la disprețul public, atingerea gravă adusă onoarei și demnității sale cuantumul daunelor morale nu este exagerat.

Așadar, criticile formulate nu întrunesc cerințele art. 304 pct. 9 C.proc.civ.

Având în vedere cele mai sus arătate, în temeiul art. 312 alin. (3) C.proc.civ., recursul a fost respins ca nefondat.