Decizia nr. 1393/2019 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea introductivă de instanță, A. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, despăgubiri materiale în cuantum de 98.500 RON și despăgubiri morale în cuantum de 1.200.000 euro decurgând din privarea sa nelegală de libertate în perioada 9 martie 2016 - 7 noiembrie 2016 (247 zile arest preventiv) cât și a luării măsurii restrictive de libertate în perioada 7 noiembrie 2016 - 24 aprilie 2017 (168 interdicție de a nu părăsi țara). În drept, s-au invocat dispozițiile art. 539, art. 9, art. 272 - 276 C. proc. pen., art. 1349 C. civ., art. 52 alin. (3) din Constituția României, art. 5 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, art. 2 din Protocolul nr. 4 adițional la Convenție.

Sentința pronunțată de tribunal Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin Sentința nr. 643 din 2 aprilie 2018, a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată, reținând, în esență, că nu este îndeplinită condiția premisă cerută de art. 539 C. proc. pen. referitoare la existența unei privări nelegale de libertate.

Decizia pronunțată de curtea de apel Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin Decizia nr. 453A din 20 martie 2019 a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței pronunțate de tribunal, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Calea de atac formulată în cauză: Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A. A criticat decizia pronunțată în apel sub aspectul neacordării sumei solicitate cu titlu de despăgubiri materiale rezultând din cheltuielile de judecată suportate pe parcursul procesului penal, apreciind că instanța a încălcat prevederile art. 5 C. proc. civ. prin refuzul de a judeca, în contextul în care acțiunea are două capete de cerere, cu temeiuri diferite. Cu privire la daunele morale, recurentul a susținut că le-a solicitat întrucât, pe lângă arestarea sa nelegală, sunt întrunite și condițiile antrenării unei răspunderi subiective a statului, întemeiată pe culpa agenților săi și sancționată în conformitate cu art. 1349 C. civ., art. 52 alin. (3) din Constituția României și art. 2 din Protocolul nr. 4 adițional la CEDO și că instanța de apel, în mod eronat, i-a respins calea de atac exercitată fără a analiza cererea și din prisma dreptului comun.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți: Învestită cu soluționarea căii de atac, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a procedat, la 24 mai 2019, la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului. Completul de filtru C3, la data de 27 mai 2019, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus comunicarea acestuia părților, pentru depunerea punctelor de vedere, în acord cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din cod și a acordat termen la 18 septembrie 2019, în camera de consiliu, fără citare părți, pentru soluționarea căii de atac. La data de 16 septembrie 2019, s-a înregistrat solicitarea recurentului de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013. La aceeași dată, recurentul a depus și punct de vedere/note scrise asupra raportului întocmit, arătând, față de capătul de cerere privind obligarea, în temeiul art. 539 C. proc. pen. a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata daunelor morale, că dispozițiile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 nu-i sunt aplicabile. A arătat astfel că cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare sunt prevăzute de art. 538 C. proc. civ., în timp ce prin acțiunea sa și-a exercitat dreptul la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate, reglementat de dispozițiile art. 539 C. proc. civ., cele două proceduri presupunând ipoteze diferite. Prevalându-se, în continuare, de dispozițiile art. 10 C. civ., a opinat că excepția instituită de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 se referă expres la "cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare", neputând fi extinsă "cererilor privind repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate", astfel încât raportat la obiectul cauzei sunt aplicabile prevederile art. 483 alin. (1) C. proc. civ. A considerat că recursul este, ca atare, admisibil, în raport de data pronunțării deciziei atacate și de deciziile Curții Constituționale nr. 369/2017 și nr. 454/2018. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului: Analizând recursul, Înalta Curte constată că este inadmisibil, în considerarea argumentelor ce succed: În drept, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., sunt hotărâri definitive, hotărârile date în apel, fără drept de recurs, precum și cele neatacate cu recurs. Conform art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, astfel cum a fost modificată prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 95/2016, nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare. Or, în cauză, chiar dacă reclamantul a invocat ca temei al cererii sale și dispozițiile art. 1349 C. civ., nu înseamnă că prin aceasta, raportul juridic litigios dedus judecății ar putea fi unul de drept comun, sustras dispozițiilor art. 539 C. proc. pen. și, implicit, celor ale art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, de vreme ce acesta beneficiază de o reglementare legală specială care se aplică cu prioritate și în limitele căreia au fost soluționate pretențiile recurentului. Susținerile recurentului din punctul de vedere la raport referitoare la admisibilitatea recursului, motivat de faptul că nu-i sunt aplicabile dispozițiile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 nu pot fi primite pentru considerentele pentru care s-a respins cererea recurentului de sesizare a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al Înaltei Curți de Casație și Justiție. Se constată astfel că în mod eronat s-a susținut că noțiunea de "eroare judiciară" corespunzătoare cazurilor vizate prin norma art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 s-ar circumscrie doar acelora avute în vedere prin dispozițiile art. 538 din noul C. proc. pen. în considerarea denumirii marginale date acestui text legal, iar nu și celor ale art. 539 din același act normativ, această teză ignorând jurisprudența Curții Constituționale la care s-a făcut referire în practicaua prezentei hotărâri, precum și faptul că cele două articole de lege în discuție concretizează principiul constituțional, regăsit în art. 52 alin. (3) din Legea fundamentală, al răspunderii patrimoniale a Statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. În acest context, se observă că devine de prisos a mai cerceta admisibilitatea recursului în raport de data pronunțării deciziei atacate și de deciziile Curții Constituționale nr. 369/2017 și nr. 454/2018, de vreme ce cauza de față a fost sustrasă căii de atac a recursului după criteriul materiei, iar nu după criteriul valorii pretențiilor deduse judecății (Decizia Curții Constituționale nr. 369/2017 aplicându-se cauzelor în care regimul diferit al căilor de atac era dat de criteriul valoric). Față de toate cele de mai sus, recursul declarat în cauză apare ca inadmisibil, urmând a fi respins ca atare.