ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2590/2020

Ședința publică din data de 8 decembrie 2020

Deliberând asupra prezentei cauze și văzând dispozițiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la 08.06.2016, pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. x/2016, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând obligarea acestuia la plata de despăgubiri în sumă de 500.000 RON, reprezentând daune morale pentru prejudiciul cauzat prin privarea sa nelegală de libertate în perioada 26 noiembrie 2015 orele 7:30 - 27 noiembrie 2015, orele 15:30 și 28 noiembrie 2015 - 10 decembrie 2015, aspect stabilit prin încheierea nr. 259 din 10 decembrie 2015, pronunțată în dosarul nr. x/2015, de completul de doi judecători de drepturi și libertăți al Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care a fost desființată, în totalitate, încheierea nr. 919 din 27/28 noiembrie 2015, de admitere a propunerii de arestare preventivă, pentru 30 de zile, formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 539-541 C. proc. pen.

Prin întâmpinare, pârâtul a susținut, în esență, că situația de fapt expusă de reclamantă nu se circumscrie dispozițiilor art. 539 și următoarele din C. proc. pen., pentru a fi justificată acordarea de măsuri reparatorii și a solicitat respingerea acțiunii.

Prin sentința civilă nr. 1588 din 30.10.2017, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins, ca neîntemeiată, acțiunea reclamantei.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta A..

Prin decizia civilă nr. 1136A din 11.10.2018, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul formulat în cauză, a schimbat, în tot, sentința apelată, în sensul admiterii acțiunii reclamantei și obligării pârâtului la plata către aceasta a sumei de 50.000 RON cu titlu de despăgubiri, reprezentând daune morale pentru privarea nelegală de libertate.

Împotriva acestei ultime hotărâri a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, precum și Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, fiind evocate motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

a. Recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

În cuprinsul cererii de recurs, recurentul a formulat următoarele critici:

Interpretarea dată de Curtea de Apel motivelor și dispozitivului încheierii nr. 259/10.12.2015 este greșită, întrucât, pe de o parte, prin această încheiere Înalta Curte de Casație și Justiție nu a reținut expres nelegalitatea măsurii arestării preventive, ci doar lipsa de justificare a acesteia, iar, pe de altă parte, a reținut temeinicia acuzațiilor aduse de parchet, în sensul că probele administrate sunt suficiente pentru a susține suspiciunea rezonabilă a desfășurării de către reclamantă a unei activități ilicit penale.

Evocând decizia nr. 15/2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, prin care s-a stabilit că nelegalitatea măsurii privative de libertate trebuie să fie constatată în mod explicit, pentru a naște dreptul la despăgubiri, recurentul-pârât a arătat că, deși prin încheierea nr. 259/10.12.2015, definitivă, pronunțată în dosarul nr. x/2015 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, față de reclamanta A. a fost respinsă propunerea formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție privind luarea măsurii arestării preventive și a fost dispusă măsura controlului judiciar, pe o durată de 60 de zile, prin această încheiere nu a fost stabilit caracterul nelegal al măsurii arestării preventive dispusă anterior, prin încheierea nr. 919/2015. Soluționând contestația împotriva acestei din urmă încheieri, Înalta Curte de Casație și Justiție nu a constatat nelegalitatea măsurii preventive de libertate, în sensul pretins de reclamantă, fiind realizată doar o reevaluare a măsurii, în raport de criteriile enumerate în considerentele încheierii. Dimpotrivă, considerând că pentru buna desfășurare a urmăririi penale și, implicit, a procesului penal, raportat la gradul de pericol social, modalitatea de săvârșire a faptelor, calitatea inculpaților și urmările produse, se impune luarea măsurii controlului judiciar.

Printr-un alt motiv de recurs, recurentul solicită cenzurarea cuantumului daunelor morale acordate în cauză, respectiv cuanumul sumei de 50.000 RON, în raport de durata măsurilor preventive concrete luate cu privire la reclamantă, respectiv cele 15 zile de arest preventiv. Apreciază că daunele morale sunt destinate să confere reclamantului o satisfacție echitabilă, dar nu pot fi stabilite într-un cuantum exagerat, nejustificat la circumstanțele speței, care să-i confere un folos material necuvenit.

Referitor la daunele morale în general, sub aspectul cuantumului, recurentul-pârât face trimitere și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a stabilit, funcție de circumstanțele cauzei, un cuantum rezonabil al despăgubirilor morale.

S-a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel;

b. În dezvoltarea motivelor de recurs, după prezentarea situației de fapt, recurentul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, susținând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., a formulat următoarele critici:

Instanța de apel a realizat o greșită aplicare și interpretare a normelor de drept material, întrucât instanța de apel a reținut greșit că privarea de libertate, stabilită prin încheierea definitivă a judecătorilor de drepturi și libertăți, dă naștere dreptului reclamantei la repararea pagubei, atât timp cât nu a fost stabilit caracterul nelegal al privării de libertate prin actele procesuale ale organelor judiciare penale competente, iar, pe de altă parte, nu există o legătură de cauzalitate între fapta ilicită, respectiv cea a privării nelegale de libertate și prejudiciul suferit, prin acordarea de despăgubiri. Exercitarea drepturilor procesuale de către organele judiciare, care au propus arestarea preventivă și care au dispus arestarea preventivă a reclamantei, a fost realizată în limitele prevăzute de art. 1353 din C. civ., astfel încât nu se justifică acordarea de despăgubiri, nefiind întrunite condițiile art. 1357 din C. civ.

Nelegalitatea unei măsuri preventive presupune inexistența probelor din care să rezultă suspiciunea rezonabilă că s-a săvârșit o infracțiune sau apariția unor împrejurări din care rezultă nelegalitatea măsurii. În speță, însă, judecătorii de drepturi și libertăți de la Înalta Curte de Casație și Justiție, care au admis contestația reclamantei, au dispus luarea măsurii preventive a controlului judiciar, întrucât exista, potrivit mijloacelor de probă menționate, suspiciunea rezonabilă a desfășurării de către inculpați a unei activități ilicit penale.

Astfel, chiar dacă prin încheierea nr. 259C/10.12.2015, definitivă, pronunțată în dosarul nr. x/2015 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, față de reclamantă a fost respinsă propunerea formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, privind luarea măsurii arestării preventive și a fost dispusă măsura controlului judiciar pe o durată de 60 de zile, prin această încheiere nu a fost stabilit caracterul nelegal al măsurii arestării preventive dispusă anterior față de aceasta, prin încheierea nr. 919/28.11.2015.

Înalta Curte de Casație și Justiție, soluționând contestația împotriva acestei din urmă încheieri, nu a apreciat că măsura arestării preventive dispusă ar fi fost nelegală, ci, dimpotrivă, a considerat că pentru buna desfășurare a urmării penale și, implicit, a procesului penal, raportat la gradul de pericol social, modalitatea de săvârșire a faptelor, calitatea inculpaților și urmările produse, se impune luarea măsurii controlului judiciar. Contrar argumentelor reclamantei, nelegalitatea măsurilor preventive privative de libertate nu a fost constatată în sensul pretins de aceasta, Înalta Curte realizând o reevaluare a măsurii în raport de criteriile enumerate în considerentele încheierii.

În cauză, judecătorii de drepturi și libertăți de la Înalta Curte de Casație și Justiție nu au dispus, față de reclamantă, revocarea măsurii preventive, în temeiul art. 242 alin. (1) C. proc. pen., pe motive de nelegalitate, ci au decis că nu se justifică cea mai gravă dintre măsurile preventive, respectiv cea a arestului preventiv, impunându-se, în schimb, luarea unei măsuri preventive mai ușoare, respectiv cea a controlului judiciar.

Cu privire la legalitatea măsurii arestării preventive, solicită a se observa și dispozițiile imperative ale art. 205 alin. (3) C. proc. pen., potrivit cărora nu este suspensivă de executare contestația formulată împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea unei măsuri preventive, ceea ce înseamnă că, până la soluționarea contestației inculpatului, împotriva încheierii prin care s-a dispus arestarea preventivă, măsura preventivă subzistă în mod legal.

Arată că temeinicia motivelor de recurs evocate este susținută și de Decizia nr. 15/18.09.2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în dosarul nr. x/2017, prin care a fost admis recursul în interesul legii și s-a stabilit că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 539 alin. (2) C. proc. pen., caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate trebuie să fie constatat explicit prin actele jurisdicționale prevăzute în cuprinsul acestora. Hotărârea judecătorească de achitare, prin ea însăși, nu poate constitui temei al stabilirii caracterului ilegal al măsurii privative de libertate.

Solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanța de apel, pentru a se dispune respingerea apelului reclamantei și, pe fond, menținerea sentinței civile nr. 1588 din 30 octombrie 2017 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, ca fiind legală și temeinică.

Intimata A. a formulat întâmpinare la cererile de recurs, prin care a învocat excepțiile inadmisibilității și nulității recursurilor, iar, pe fond, a solicitat respingerea acestora, ca neîntemeiate.

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție-Direcția Națională Anticorupție, prin întâmpinare, a apreciat că recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, este întemeiat.

În derularea procedurii reglementate de dispozițiile art. 493 C. proc. civ. a fost întocmit, la 10.05.2019, un raport asupra admisibilității, în principiu, a celor două recursuri și, respectiv, la 06.01.2020, un supliment la raport, pentru verificarea cerințelor de formă și fond ale recursurilor.

După comunicarea celor două rapoarte, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție și intinata A. au depus puncte de vedere, exprimând opinii divergente cu privire la admisibilitatea căii de atac exercitate în cauză, prin prisma obiectului cererii.

În cadrul suplimentului la întâmpinarea depusă la 02.12.2019, intimata A. a reiterat excepția de inadmisibilitate a recursurilor, din perspectiva incidenței dispozițiilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 și a modificărilor intervenite prin pct. III din Legea nr. 310/2018 și a formulat cerere de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în legătură cu interpretarea dispozițiilor art. 539 C. proc. pen. în materie de eroare judiciară, obiectul sesizării fiind precizat în ședința publică din 12.03.2020.

Dat fiind opiniile divergente ale părților pe aspectul admisibilității recursurilor și a cererii de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, precum și faptul că membrii completului, în raport de obiectul pricinii, nu au fost în unanimitate de acord referitor la admisibilitatea căii de atac ce poate fi exercitată împotriva deciziei recurate, prin prisma dispozițiilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 (reluate în art. 483 alin. (2) C. proc. civ.) și asupra cererii de sesizare în discuție, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ., prin încheierea din 30.01.2020, instanța a admis, în principiu, recursurile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București și de Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție împotriva deciziei civile nr. 1136A din 11.10.2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă și a fixat termen de judecată în ședința publică din 12.03.2020, pentru discutarea problemelor aflate în divergență.

Prin încheierea din 30 martie 2020, Înalta Curte, în temeiul art. 519 C. proc. civ., a admis cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, formulată de intimata-reclamantă A., în vederea pronunțării unei hotărârii prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:

"În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. (preluat de art. 483 alin. (2) C. proc. civ.), dacă din categoria "cereri privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare", cu privire la care legea prevede că hotărârile judecătorești nu sunt supuse recursului, fac parte numai acțiunile întemeiate pe art. 538 C. proc. pen. sau și cele întemeiate pe art. 539 C. proc. pen..?".

Prin aceeași încheiere s-a dispus, în temeiul art. 520 alin. (2) C. proc. civ., suspendarea soluționării cererilor de recurs, până la pronunțarea hotărârii prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept.

Prin Decizia nr. 54 din 14.09.2020, pronunțată de Îalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a fost admisă sesizarea, formulată în dosarul nr. x/2016, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile și s-a stabilit că:

"În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. XVIII alin. (2) teza a doua din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., cu modificările și completările ulterioare, nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate (...) în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, respectiv hotărârile pronunțate în cererile formulate în temeiul art. 538 din C. proc. pen..".

În temeiul dispozițiilor art. 415 alin. (1), pct. 3 coroborat cu art. 521 alin. (3) C. proc. civ., instanța a dispus, din oficiu, repunerea cauzei pe rol.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate ce sunt susceptibile de încadrare în art. 488 alin. (1), pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte va constata că recursurile declarate sunt nefondate, urmând a răspunde, prin considerente unice, motivelor comune de recurs, care vor fi analizate grupat, având în vedere considerentele care succed:

O critică comună, învederată prin cererile de recurs formulate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție (astfel cum se desprinde din dezvoltarea criticilor prezentate), vizează modul greșit de interpretare și aplicare a dispozițiilor înscrise în art. 539 C. proc. pen.. Evocând decizia în interesul legii nr. 15/2017, recurenții au pretins că cerințele impuse de art. 539 C. proc. pen. nu sunt întrunite, deoarece prin încheierea nr. 259C/10.12.2015, pronunțată în dosarul nr. x/2015 nu a fost stabilit, în privința arestării preventive a reclamantei, caracterul nelegal al privării sale de libertate dispusă, anterior, prin încheierea nr. 919/28.11.2015. Recurenții au susținut că soluția de respingere a propunerii de arestare preventivă nu echivalează cu constatarea caracterului nelegal al arestării, atât timp cât prin încheierea nr. 259C/2015 a fost realizată doar o reevaluare a măsurii, în raport de criteriile enumerate în considerentele acelei încheieri.

Criticile formulate, care vizează încălcarea normelor de procedură penală, deși susceptibile de încadrare în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1), pct. 5 C. proc. civ. (și nu în pct. 8 din același cod, indicat în cererile de recurs), nu sunt întemeiate și nu pot conduce la casarea deciziei atacate.

Pretenția de despăgubire dedusă judecății a fost justificată de reclamanta A. de prejudiciul suferit, consecință a privării sale nelegale de libertate, pretins stabilite prin încheierea nr. 259 din 10 decembrie 2015, pronunțată în dosarul nr. x/2015, de completul de doi judecători de drepturi și libertăți al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală.

Art. 539 din C. proc. pen., invocat de către reclamantă ca temei al acțiunii sale, reglementează o procedură specială pentru repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate a persoanei în cursul procesului penal și stabilește că "(1) Are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată nelegal de libertate . (2) Privarea nelegală de libertate trebuie să fie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi și libertăți sau a judecătorului de cameră preliminară, precum și prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanței de judecată învestită cu judecarea cauzei ".

Prin norma legală enunțată, legiuitorul a reglementat un drept la despăgubire pentru prejudiciul material și/sau moral, în caz de privare nelegală de libertate, săvârșită în cursul procesului penal, stabilind, prin norma specială, ca dezdăunarea să se producă în anumite condiții, expres prevăzute de lege.

Norma în discuție se află în strânsă corelare cu art. 5 din Convenția europeană a drepturilor omului, care consacră dreptul la libertate și siguranță, precum și cu art. 9 C. proc. pen. care redă, întocmai, conținutul art. 5 din Convenție și care, în alin. (5), stabilește că "orice persoană față de care s-a dispus în mod nelegal, în cursul procesului penal, o măsură privativă de libertate are dreptul la repararea pagubei suferite, în condițiile prevăzute de lege".

Se observă că atât normele legale interne, cât și norma europeană, condiționează dreptul la despăgubire de absența unei baze legale care să legitimeze arestarea în discuție și de necesitatea stabilirii caracterului nelegal al privării de libertate.

Așadar, prin normele procesual penale, înscrise în art. 539 C. proc. pen., legiuitorul a condiționat repararea pagubei de stabilirea caracterului nelegal al privării de libertate prin ordonanța procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi și libertăți sau a judecătorului de cameră preliminară, precum și prin încheiere definitivă sau hotărâre definitivă a instanței de judecată învestită cu judecarea cauzei, după caz.

Această condiționare dă naștere, în sarcina organelor judiciare anterior menționate, unei obligații de a se pronunța, prin încheieri/hotărâri definitive, cu privire la caracterul legal al măsurilor preventive privative de libertate dispuse pe parcursul procesului penal, inclusiv în etapele anterioare celei în care se pronunță hotărârea definitivă și care au făcut obiectul controlului pe calea contestației sau care ar fi putut fi contestate, conform prevederilor art. 204 - 206 din C. proc. pen.. De asemenea, aceasta presupune obligația instanței de judecată care se pronunță, prin hotărâre definitivă asupra cauzei, de a stabili caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate.

Clarificarea divergențelor jurisprudențiale cu privire la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 539 alin. (2) din C. proc. pen. a fost realizată prin Decizia nr. 15/2017 pronunțată, în soluționarea recursului în interesul legii, de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care instanța supremă a stabilit că, pentru a beneficia de despăgubiri, caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate trebuie să fie constatat explicit prin actele jurisdicționale ale instanțelor penale, respectiv că hotărârea penală de achitare, prin ea însăși, nu poate constitui temei al stabilirii de către instanța civilă a caracterului nelegal al măsurii privative de libertate.

Chestiunea de drept semnalată în cuprinsul cererilor de recurs vizează examinarea actului jurisdicțional prin care se pretide că a fost stabilit caracterul nelegal al măsurii preventive privative de libertate.

În cadrul analizei efectuate, în cuprinsul deciziei în interesul legii sus evocate, relativ la stabilirea caracterului nelegal al măsurii preventive, în situația contestațiilor împotriva încheierilor prin care instanța dispune asupra măsurilor preventive, cum este cazul în speță, instanța supremă a reținut, în paragraful 39, că "instanța învestită cu soluționarea contestației are obligația de a face un examen al legalității măsurii preventive privative de libertate, putând dispune oricare dintre soluțiile prevăzute de lege. Totodată, încheierile prin care aceste organe judiciare dispun cu privire la măsurile preventive sunt motivate sub toate aspectele, inclusiv în ceea ce privește legalitatea luării, prelungirii ori menținerii acestora".

Or, în consens cu raționamentul juridic expus în considerentele deciziei în interesul legii menționate, prin decizia recurată, instanța de apel, în examinarea cerinței premisă, impusă de art. 539 C. proc. pen., a apreciat corect asupra îndeplinirii condițiilor legale pentru acordarea reparației în cazul privării nelegale de libertate, atât timp cât caracterul nelegal al măsurii preventive privative de libertate a fost stabilit prin încheierea nr. 259C/10.12.2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția Penală.

Contrar susținerilor recurenților, caracterul nelegal al luării măsurii arestării preventive rezidă explicit din însăși soluția dispusă prin încheierea nr. 259/10.12.2015, atâta vreme cât, în urma exercitării controlului de legalitatea împotriva încheierii prin care măsura respectivă fusese luată, instanța penală a admis contestația formulată, în temeiul art. 204 C. proc. pen. și, ca efect al desființării în totalitate a încheierii nr. 919/28.11.2015 de luare a măsurii privative de libertate, instanța penală (completul compus din doi judecători de drepturi și liberțăți de la Înalta Curte) a dispus, în urma rejudecării, respingerea propunerii formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție privind luarea măsurii arestării preventive.

Or, din cuprinsul dispozițiilor art. 223 alin. (1) și (2) raporatat la art. 202 alin. (1), (3), (4) C. proc. pen. rezultă că măsura privativă de libertate se propune și se dispune numai dacă se constată că sunt îndeplinite cerințele legii și, tot astfel, potrivit art. 204 alin. (1) și 12 C. proc. pen., contestația inculpatului împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea măsurii arestării preventive se admite, cu consecința respingerii propunerii de luare a măsurii, dacă nu sunt îndeplinite cerințele prevăzute de lege pentru luarea acelei măsuri.

În cauză, fiind învestită cu soluționarea contestației împotriva luării măsurii preventive, formulate în temeiul art. 204 alin. (1) și 12 C. proc. pen., Înalta Curte, prin încheierea menționată, a procedat la realizarea unui control al legalității măsurii preventive privative de libertate, arărând, în cuprinsul încheierii nr. 259/2015 că, în cadrul contestației (cale de atac devolutivă) "controlul efectuat de instanță vizează toate aspectele care pot conduce la concluzia nelegalității sau netemeiniciei privării de libertate: respectarea cerințelor procedurale, suficiența probelor, legitimitatea scopului urmărit prin arestare". De asemenea, relativ la condițiile luării măsurii preventive, instanța penală reține necesitatea de a stabili "dacă probele administrate susțin suspiciunea rezonabilă că inculpații au săvârșit infracțiunile intenționate reținute în sarcina acestora, infracțiuni ce sunt enumerate de art. 223 alin. (2), teza I C. proc. pen. și, dacă, măsura solicitată de procuror este necesară, proporțională și aptă a înlătura starea de pericol pentru ordinea publică."

În cuprinsul exhaustiv al încheierii pronunțate de completul compus din judecători de drepturi și liberțăți de la Înalta Curte, instanța a arătat, punctual, care sunt motivele pentru care luarea măsurii arestării preventive a inculpaților nu se justifică, care vizează elemente care țin de tipicitatea infracțiunii de abuz în serviciu imputate reclamantei, ce o deosebește de cea de neglijență în serviciu, ceea ce denotă neîntrunirea cerințelor prevăzute de lege pentru luarea unei asemenea măsuri.

În cuprinsul încheierii nr. 259/2015, instanța penală reține, relativ la temeinicia acuzațiilor formulate împotriva contestatorilor inculpați, că probele administrate sunt suficiente pentru a susține suspiciunea rezonabilă a desfășurării de către aceștia a unei activități ilicit penale. Cu toate acestea, completul de judecată apreciază că "circumstanțele reale și contribuțiile infracționale astfel cum sunt în prezent conturate, nu justifică însă luarea măsurii arestării preventive. În mod real datele conținute de probatoriile administrate până în prezent nu dovedesc supraevaluarea cu intenție a imobilului și limita certă a acestei supraevaluări. De altfel, supraevaluarea cu bună știință este de esența acuzației formulate, este elementul care distinge între infracțiunile de abuz în serviciu și neglijență în serviciu, iar nivelul supraevaluării este util pentru dovedirea laturii subiective și gradului de pericol social concret al faptei. (…) Astfel, acuzațiile formulate, nedublate de un probatoriu suficient care să dovedească ajutorul acordat de complici, precum și încălcarea cu intenție a atribuțiilor de serviciu de către membrii comisiei nu pot constitui temei al arestării preventive".

Analiza completului de judecată, efectuată prin prisma art. 223 alin. (1), (2) raportat la art. 202 alin. (1), (3), (4) C. proc. pen., fundamentează soluția de admitere a contestației, iar dispoziția de desființare în totalitate a încheierii prin care s-a dispus luarea măsurii arestării preventive, pentru motivele de nelegalitate expuse, ce a avut drept consecință respingerea propunerii de luare a acestei măsuri, conform art. 227 alin. (1) C. proc. pen., pronunțate într-o cale legală de atac pusă la dispoziția inculpatului, constituie expresia constatării caracterului nelegal al măsurii, ce rezultată din încălcări determinate ale legii, adică a nerespectării condițiilor de luare a măsurii arestării preventive.

Susținerea recurentului Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție potrivit căreia, prin încheierea nr. 259C/10.12.2015, a fost menționat faptul că probele administrate susțin suspiciunea rezonabilă a desfășurării de către contestatori a unei activități ilicit penale, nu este în măsură a valida legalitatea măsurii arestării preventive, în contextul în care soluția de respingere a propunerii de arestare preventivă în cursul urmăririi penale poate fi dispusă, potrivit art. 227 alin. (1) C. proc. pen., numai dacă nu sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru arestarea preventivă a inculpatului. În atare situație, nici faptul că, prin încheierea sus menționată, s-a dispus luarea măsurii controlului judiciar față de reclamantă, nu este în măsură a invalida caracterul nelegal al măsurii arestării preventive, cum corect s-a reținut prin decizia recurată, deoarece măsura respectivă a fost dispusă, în rejudecare, urmarea respingerii propunerii de arestare preventivă, potrivit art. 227 alin. (2) C. proc. civ., fiind apreciată suficientă pentru realizarea scopului prevăzut de art. 202 alin. (1) C. proc. pen.

Esențial este faptul că încheierea dată în contestație asupra măsurii arestării preventive confirmă, cu caracter retroactiv, că privarea de libertate a reclamantei nu a avut bază legală, încheierea desființată în totalitate, care viza luarea măsurii, neputând produce niciun efect juridic.

Nici argumentul prin care s-a susținut că numai dacă măsura preventivă ar fi fost revocată s-ar putea vorbi de caracterul nelegal al măsurii nu poate fi validat. Revocarea unei măsuri preventive, în condițiile art. 242 alin. (1) C. proc. pen., are la bază modificarea condițiilor inițiale ce au permis dispunerea măsurii. Prin urmare, revocarea operează în cazul unei măsuri în curs de executare, luată printr-o încheiere definitivă, atunci când se constată că temeiurile care au stat la baza arestării preventive nu mai subzistă și nu în cazul căii de atac și procedurii reglementate de art. 204 C. proc. pen., exercitate împotriva încheierii prin care s-a dispus asupra măsurilor preventive în cursul urmăririi penale.

De asemenea, este lipsită de relevanță în examinarea condiției premisă impusă de art. 539 C. proc. pen. și susținerea recurenților potrivit căreia măsura preventivă a arestării preventive este executorie, întrucât acest lucru nu îi conferă caracter legal juris et de jure, întrucât o atare interpretare ar fi contrară garanțiilor procesuale care guvernează procesul penal și ar goli de conținut dreptul inculpatului de a contesta legalitatea măsurii.

Așadar, atât timp cât a fost stabilit caracterul nelegal al măsurii preventive, printr-o hotărâre a instanței penale, care a cenzurat legalitatea măsurii preventive dispuse față de reclamantă, nu pot fi primite susținerile recurenților potrivit cărora răspunderea Statului român nu poate fi angajată, în temeiul art. 539 C. proc. civ., de vreme ce situația premisă impusă de acestă normă este îndeplinită, reclamanta având un drept la despăgubire pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a acestui fapt, cum corect s-a reținut prin decizia recurată.

Fiind o răspundere civilă obiectivă, justificată de obligația pozitivă a Statului Român de a garanta respectarea drepturilor consacrate de Constituție și Convenția europeană, în sarcina pârâtului există o obligație materializată în plata unor despăgubiri pentru consecințele păgubitoare produse în desfășurarea activităților specifice organelor judiciare, fundamentul acestei obligații fiind cuprins în art. 539 C. proc. pen.

Față de premisele arătate, nu vor fi primite susținerile recurentului referitoare la verificarea condițiilor răspunderii civile delictuale, prevăzute de art. 1357 C. civ., întrucât acestea nu pot constitui temei pentru antrenarea răspunderii Statului, atât timp cât C. proc. pen. consacră, în cuprinsul dispozițiilor art. 538 - art. 542, norme cu caracter special care reglementează condițiile și procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară ori, în caz, de privare nelegală de libertate sau în alte cazuri.

Această procedură specială este cuprinsă în Capitolul VII, al Titlului IV al C. proc. pen., intitulat "Proceduri speciale". Dispunerea acestor norme procesual penale în acest act normativ are o relevanță deosebită din perspectiva stabilirii regimului juridic specific al acestei forme de răspundere a statului, în raport cu regimul altor forme de răspundere juridică, de drept comun, cum ar fi răspunderea civilă delictuală, reglementată în art. 1.349, art. 1.357 C. civ.. Așadar, răspunderea Statului este strict circumscrisă acestor ipoteze avute în vedere de legiuitor, nefiind incidente prevederile dreptului comun în materie de răspundere civilă delictuală, în condițiile în care există dispoziții legale exprese, aplicabile acțiunilor având ca obiect reparea pagubei materiale sau a daunei morale în cazul privării de libertate în mod nelegal.

Înalta Curte apreciază caracterul nefondat al acestor susțineri ale recurentului.

Din ansamblul considerentelor expuse în decizia recurată reiese, în esență, că instanța de apel a constat temeinicia pretenției reclamantei - anume aceea că privarea nelegală de libertate, stabilită prin încheierea definitivă a instanței penale, a produs reclamantei suferințe pe plan fizic, moral și social, fiindu-i lezate o serie de drepturi fundamentale nepatrimoniale, respectiv dreptul la propria imagine, la demnitate și reputație.

Raționamentul juridic expus reflectă, în analiza referitoare la elementul prejudiciu, criteriile generale și reperele faptice concrete pe care instanța de apel le-a avut în vedere spre a cuantifica despăgubirile acordate reclamantei intimate, ținând cont de specificul prejudiciului încercat de aceasta, consecințele suportate de reclamantă în plan emoțional și social, instanța de apel raportându-se atât la gradul de intensitate al suferinței încercate de aceasta, durata privării nelegale de libertate (13 zile), a condițiilor de detenție, dar și la poziția sa profesională și socială anterioare măsurii privative de libertate, consecințele produse de luarea măsurii în privința reclamantei și a familiei sale, specificul și impactul concret al acestei măsuri, în contextul mediatizării cazului reclamantei în presă și care a avut un puternic impact asupra imaginii acesteia în societate.

Așadar, raportându-se la circumstanțele concrete ale cauzei, la probele care au atestat impactul produs de măsura privativă de libertate asupra reclamantei și familiei sale și indicând criteriile concrete de analiză care au determinat existența și întinderea acestor daune, instanța de apel a apreciat că despăgubirea acordată în cuantum de 50.000 RON este în acord cu principiile echității și proporționalității daunei, astfel cum au fost dezvoltate în doctrină, precum și în jurisprudența națională și cea a Curții Europene a Drepturilor Omului.

Aceste aspecte, circumstanțiate situației particulare cauzei, expuse în considerentele deciziei recurate, fundamentează soluția pronunțată relativ la cuantificarea despăgubirilor morale, menite să asigure o reparație justă și echitabilă a prejudiciului produs, instanța de apel arătând că daunele morale acordate sunt de natură să acopere, din punct de vedere pecuniar, suferința produsă reclamantei, prin lezarea valorilor morale, a demnității și reputației acesteia, pentru privarea nelegală de libertate. Or, în acest context al analizei, despăgubirea bănească acordată de instanța de apel pentru repararea prejudiciului nepatrimonial nu reflectă o neconcordanță valorică între cuantumul determinat și gravitatea prejudiciului la a cărui reparare a fost obligat prin decizia recurată, așa cum eronat pretinde recurentul pârât.

Or, criteriile avute în vedere de instanța de apel la cuantificarea daunelor (criterii care nu au fost contestate în recurs, ci chiar reiterate) nu pot fi reanalizate în cadrul acestei căi extraordinare de atac, în raport de dispozițiile art. 483 alin. (1) C. proc. civ., deoarece presupune reevaluarea probelor și a situației de fapt, astfel încât susținerea recurentului privind reaprecierea cuantumului daunelor stabilite în favoarea reclamantei nu va putea constitui obiect al controlului de nelegalitate în recurs, în raport de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În consecință, pentru considerentele expuse, constatând netemeinicia criticilor subsumate motivului de recurs înscris în art. 488 pct. 5 C. proc. civ. și reținând că decizia recurată a fost pronunțată cu aplicarea și interpretarea corectă a dispozițiilor legale în materie, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție și de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție și de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București împotriva deciziei civile nr. 1136A din 11 octombrie 2018 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 8 decembrie 2020.