ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3130/2014

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc.

civ., asupra cauzei civile de față, a reținut următoarele:

Prin decizia civilă nr. 69 A din 3 martie 2014,

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr.

1823 din 14 octombrie

2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a

arătat că în cauză sunt deplin întrunite cerințele art. 504 C. proc. pen., care

au fundamentat, de altfel, soluția pronunțată.

Dovezile administrate susțin, fără echivoc,

împrejurarea că intimatul-reclamant a fost condamnat cu caracter definitiv la

pedeapsa închisorii de 3 ani pentru infracțiunea prevăzută de dispozițiile art.

323 alin. (1) C. pen. (anterior), în baza sentinței penale nr. 472 din 8 iulie

1982 pronunțată de Judecătoria sectorului 6, confirmată de decizia penală nr.

1586 din 28 septembrie 1982 pronunțată de Tribunalul Municipiului București, secția

I penală, prin respingerea recursurilor promovate.

Pe de altă parte, este neîndoielnic că prin

decizia nr. 571 din 21 mai 1990, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția

penală, a fost admis recursul extraordinar declarat de procurorul general

împotriva hotărârilor judecătorești menționate, dispunându-se casarea acestora

și achitarea intimatului pentru infracțiunea care a determinat condamnarea, în

temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) și art. 10 lit. d) C. proc. pen.

Ca atare, în cauză sunt incidente prevederile

art. 504 alin. (1) C. proc. pen., care stabilesc că în ipoteza în care, în urma

rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare (cum este

cazul în speță), persoana condamnată definitiv are dreptul la repararea de

către stat a pagubei suferite.

Alegația relativă la incidența instituției

grațierii nu prezintă nici o înrâurire asupra situației de fapt și de drept

existente, de vreme ce condamnarea definitivă și-a produs efectele, în sensul

că intimatul a executat parte din pedeapsă, suportând și consecințele nefaste

în plan personal și profesional, determinate.

De altfel, textul de lege care fundamentează

acțiunea nu distinge după cum, ulterior condamnării definitive, intervine

grațierea, sens în care ipoteza avută în vedere de apelant este lipsită de

suport.

Referirea la principiile care guvernează

răspunderea civilă delictuală, în speță la principiul reparării integrale a

prejudiciului, care rezultă din economia prevederilor art. 998 C. civ., a fost

considerată pur contextuală, legată mai degrabă de justificarea necesității

asigurării unei reparații în cuantum îndestulător.

Trimiterea la regula generală care guvernează

modalitatea reparării prejudiciului nu prezintă valența unei modificări a

temeiului juridic al cererii, soluționate din perspectiva prevederilor speciale

invocate de reclamant (art. 504-506 C. proc. pen.), ci o raportare a diferenței

specifice la genul proxim, tocmai pentru asigurarea lipsei arbitrariului în

privința operațiunii de apreciere asupra dezdăunării, pe care judecata era

ținută să o realizeze.

Nu au fost primite susținerile relative la

lipsa dovezilor privitoare la prejudiciul moral invocat de intimat, acesta

fiind evident, cu atât mai mult cu cât chiar jurisprudența instanței supreme

este în sensul în care în situații echivalente prejudiciul moral cauzat prin

arestarea nelegală și condamnarea în temeiul unor dispoziții legale care

contravin flagrant prevederilor convenționale care reglementează dreptul la

libertate, derivă din chiar hotărârea judecătorească de achitare.

În legătură cu modalitatea concretă de

apreciere asupra cuantumului despăgubirilor morale acordate, Curtea a apreciat

că prima instanță a valorificat în mod corespunzător criteriile oferite de lege

în acest sens, suma avută în vedere fiind de natură să asigure, în limite rezonabile

și principiale, îndreptarea suferințelor de ordin psihic determinate de

știrbirea demnității și onoarei petentului reclamant prin aplicarea în persoana

acestuia a unei măsuri nelegale, cu nesocotirea flagrantă a dreptului său

fundamental la libertate.

Nu s-a putut reține, cu atât mai mult cu cât

suma pretinsă prin cererea introductivă se ridică la o valoare mult mai mare

decât cea acordată, că în speță sunt întrunite cerințele îmbogățirii fără just

temei.

Pe de altă parte, existența unei condamnări

cu caracter definitiv, lipsește de suport susținerea apelantului în privința

incidenței jurisprudenței convenționale stabilite în interpretarea și aplicarea

dispozițiilor art. 5 lit. c) din Convenție, persoana arestată fiind, în speță,

condamnată ulterior cu caracter definitiv pentru fapta care a atras arestarea

nelegală.

Din această perspectivă nu a putut fi primită

nici susținerea inexistenței unei legături de cauzalitate între măsura dispusă

și consecințele produse în persoana intimatului.

2.1. Motive

Pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice a declarat recurs prin care a formulat următoarele critici:

Instanța a pronunțat o hotărâre nelegală,

care cuprinde motive contradictorii.

Hotărârea instanței de control a făcut

trimitere lapidar la efectele grațierii intervenite în cazul

reclamantului-intimat, fără a prezenta analiza judecătorului cu privire la

consecințele pozitive ale grațierii asupra persoanei.

Simpla afirmare a concluziilor completului de

apel, fără încadrarea datelor concrete, a problemelor de fapt și de drept și

analizarea probelor pe care se întemeiază hotărârea echivalează cu o

nemotivare.

În speță nu sunt îndeplinite cerințele art.

504-506 C. proc. pen., invocate de reclamant, pentru că acesta a fost grațiat.

Enumerarea din alin. (4) al art. 504 C. proc. pen. este una strictă,

limitativă. Includerea instituției grațierii între cele instituite de legiuitor

a da drept la reparare prejudiciu suferit înseamnă a adăuga la lege. Prin

urmare, susținerile instanței de apel în sensul că

instituția grațierii

nu prezintă nici o înrâurire asupra situației de fapt și de drept existente, de

vreme ce condamnarea definitivă și-a produs efectele, în sensul că intimatul a

executat parte din pedeapsă, suportând și consecințele nefaste în plan personal

și profesional, apar lipsite de temei legal.

Ministerul Finanțelor Publice, ca

reprezentant al statului, răspunde strict și limitativ, în condițiile legii,

pentru erorile judiciare cauzate în procesele penale.

Suma acordată cu titlu de daune morale este

în cuantum mult prea mare, raportat la jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului și a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

2.2. Analiza recursului

Recursul nu este întemeiat și va fi respins

pentru următoarele considerente:

Hotărârea instanței de apel a fost motivată

cu respectarea cerințelor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., argumentele

folosite pentru explicarea soluției date fiind cât se poate de clare,

convingătoare și pertinente.

Împrejurarea că recurentul este nemulțumit de

interpretarea dată de instanță unui text de lege nu poate conduce la aprecierea

că motivarea este contradictorie. Dimpotrivă, judecătorii instanței de apel au

explicat cât se poate de clar care este motivul pentru care, în cauză, este

incident art. 504 alin. (1) C. proc. pen., iar grațierea invocată de către

apelant drept cauză de natură să înlăture răspunderea statului nu poate fi

luată în considerare.

Prin urmare, criticile formulate nu întrunesc

cerințele art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Nu este întemeiată nici critica vizând lipsa

de incidență, în cauză, a prevederilor art. 504-605 C. proc. pen., recurentul

însuși arătând, în motivele de recurs, că enumerarea din cuprinsul alin. (4) al

art. 504 C. proc. pen. este una strictă/limitativă, iar includerea instituției

grațierii între cele instituite de legiuitor a da drept la repararea

prejudiciului suferit însemnând a adăuga la lege.

Or, exact această nuanță a fost evidențiată

și de către instanța de apel atunci când a arătat că instituția grațierii nu

prezintă nici o înrâurire asupra situației de fapt și de drept existente, de

vreme ce condamnarea definitivă și-a produs efectele.

Așadar, instanța de apel a făcut aplicarea și

interpretarea corectă a dispozițiilor art. 504 alin. (4) C. proc. pen. conform

cu care,

are

drept la repararea pagubei suferite și persoana care a fost privată de

libertate după ce a intervenit prescripția, amnistia sau dezincriminarea

faptei.

În fine, nu este întemeiată nici critica

relativă la cuantumul excesiv al daunelor morale.

Curtea de apel a analizat și a făcut

aprecieri asupra faptului că prima instanță a valorificat în mod corespunzător

criteriile oferite de lege în legătură cu modalitatea concretă de apreciere

asupra cuantumului despăgubirilor morale acordate, și a concluzionat că suma

avută în vedere este de natură să asigure, în limite rezonabile și principiale,

îndreptarea suferințelor de ordin psihic determinate de știrbirea demnității și

onoarei reclamantului prin aplicarea în persoana acestuia a unei măsuri

nelegale, cu nesocotirea flagrantă a dreptului său fundamental la libertate. De

altfel, instanța de apel a arătat că nu se poate reține, cu atât mai mult cu

cât suma pretinsă prin cererea introductivă se ridică la o valoare mult mai

mare decât cea acordată, că în speță sunt întrunite cerințele îmbogățirii fără

just temei.

În plus, s-a reținut în mod corect că

existența unei condamnări cu caracter definitiv, lipsește de suport susținerea

apelantului în privința incidenței jurisprudenței convenționale stabilite în

interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5 lit. c) din Convenție, persoana

arestată fiind, în speță, condamnată ulterior cu caracter definitiv pentru

fapta care a atras arestarea nelegală.

Pe cale de consecință, având în vedere că

prin condamnarea pe nedrept a reclamantului, și prin durata petrecută în

detenție, reclamantului i-au fost produse suferințe psihice, expunerea la

disprețul public, atingerea gravă adusă onoarei și demnității sale cuantumul

daunelor morale nu este exagerat.

Așadar, criticile formulate nu întrunesc

cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Având în vedere cele mai sus arătate, în

temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de

pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei

civile nr. 69 A din 3 martie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13

noiembrie 2014.