ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3251/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3251/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de

față, reține următoarele considerente:

La data de 18

martie

2009, reclamantele D.E.S.

și N.R. au formulat acțiune împotriva pârâtului M.F.P., prin care au solicitat

să fie obligat pârâtul la plata sumei de 1.000.000 euro, pentru fiecare

reclamantă, cu titlu de daune morale suferite în nume personal de către

reclamante, ca urmare a condamnării politice a autorului lor, D.H., prin

sentința penală nr. 699/1950, cât și a dislocării lor în Bărăgan, datorită

stabilirii domiciliului forțat al tatălui și respectiv soțului lor, după

punerea în libertate

.

Prin

cererea precizatoare din data de 10 noiembrie 2009, reclamantele au reiterat

faptul că invocă prejudicii personale suferite de fiecare în parte datorită

faptului că au fost soție și fiică de deținut politic și au motivat de ce

consideră că pârâta are calitate procesuală pasivă în cauză, plecând de la

interpretarea dispozițiilor art. 1000 alin. (3) C. civ.

În

drept, reclamantele au invocat dispozițiile art. 3 din C.E.D.O. și art. 998-999

și 1000 alin. (3) C. civ.

Prin

sentința civilă nr. 237 din 23 februarie 2010 Tribunalul București, secția a

IV-a civilă, a admis excepția inadmisibilității acțiunii, reținând că pe

parcursul soluționării cauzei a fost adoptată Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora,

pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, act normativ special,

în temeiul căruia persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic sau

moștenitorii acestora au posibilitatea de a solicita repararea prejudiciului

produs și care nu încalcă art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

în situația în care, calea oferită de legea specială pentru valorificarea

dreptului dedus pretins este efectivă.

Prin Decizia

civilă nr. 555/A din 11 octombrie 2010, Curtea de Apel București, secția a

III-a civilă, a admis apelul formulat împotriva sentinței menționate și a

trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, reținând că după intrarea în

vigoare a Legii nr. 221/2009, la termenul din data de 2 februarie 2010,

apărătorul reclamantelor a arătat în mod expres că nu înțelege să-și precizeze

acțiunea, că nu invocă dispozițiile Legii nr. 221/2009 și că temeiul juridic al

acțiunii rămâne dreptul comun, așa cum a arătat prin acțiune și prin precizarea

acesteia, motiv pentru care instanța de apel, apreciind că acțiunea este introdusă

în nume propriu și că se întemeiază pe dreptul comun, a considerat ca nelegală

soluția primei instanțe de fond de a respinge acțiunea, ca inadmisibilă.

Prin Decizia

civilă nr. 8081 din 15 noiembrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, a

respins, ca nefondat, recursul împotriva acestei decizi, reținând că în mod

legal instanța de apel a examinat aspectele de nelegalitate privind excepția

inadmisibilității, fără a evoca fondul, cu atât mai mult cu cât nu s-au propus

și nu s-au administrat probe, dispunând ca rejudecarea să se realizeze în

raport de temeiul juridic invocat de reclamante.

În

vederea rejudecării, dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului

București, secția a IV-a civilă, sub nr. 11050/3/2009*, la primul termen,

invocându-se din oficiu, excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Prin

sentința civilă nr. 1026 din 11 mai 2012, Tribunalul București, secția a IV-a

civilă, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a

respins, ca prescrisă, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantele

D.E.S. și N.R.

Pentru

a hotărî astfel, s-a apreciat că nu se poate reține susținerea reclamantelor în

sensul că dreptul la acțiune a luat naștere de la momentul la care au luat

cunoștință de dosarul de la C.N.S.A.S., întrucât, pe de o parte, textul art. 8

din Decretul nr. 167/1958 este clar sub aspectul nașterii dreptului la acțiune,

iar pe de altă parte, aceste documente au valoare în ceea ce privește aspectul

dovedirii pretențiilor reclamantelor, nu și în ceea ce privește prejudiciul și

persoana responsabilă, aspecte deja cunoscute acestora.

Împotriva

menționatei sentințe, reclamantele au declarat apel, calificat ulterior ca

recurs, iar prin Decizia civilă nr. 1798 din 22 octombrie 2012, Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, a fost

respins, ca nefondat.

Împotriva

acestei decizii au declarat recurs, reclamantele D.E.S. și N. (fostă D.) R.

pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

În

dezvoltarea acestora au arătat că instanța de apel a calificat apelul ca fiind

recurs, cu încălcarea prevederilor art. 282

1

alin. (1) C. proc. civ.,

calea de atac fiind cea a apelului și nu a recursului, având în vedere că

obiectul prezentului litigiu are o valoare de peste 100.000 de lei și acțiunea

este întemeiată pe dreptul comun.

Temeiul

de drept al acțiunii, invocat prin cererea introductivă, a fost art. 3 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, raportat la dreptul material intern, art.

998, art. 999 și art. 1000 alin. (3) C. civ. și nu la dispozițiile Legii nr. 221/2009.

Prin Decizia

nr. 4823 din 25 octombrie 2013 Înalta Curte de Casație și

Justiție, a admis, recursul formulat de reclamantele D.E.S. și N. (fostă

D.) R., a casat decizia recurată și a trimis cauza la Curtea de Apel

București pentru rejudecare, ca instanță de apel.

Pentru

a decide astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție, a reținut

că în primul ciclu procesual parcurs de prezenta cauză, s-a stabilit că Legea nr.

221/2009 nu este aplicabilă raportului juridic dedus judecății, fiind precizate

limitele rejudecării, în sensul aplicării în cauză a dispozițiilor de drept

comun, incidente în cauză la momentul sesizării instanței.

În

rejudecare, instanța de apel a aplicat dispozițiile Legii nr. 221/2009, în

raport de care a recalificat calea de atac din apel în recurs, încălcând astfel

prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. și producând astfel părților o

vătămare, în accepțiunea art. 105 alin. (2) C. proc. civ., vătămare ce nu se

poate înlătura decât prin casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei la

Curtea de Apel București pentru rejudecare, ca instanță de apel, dând astfel

eficiență principiului respectării dreptului părților la un proces echitabil,

care presupune și accesul la toate căile de atac instituite de lege, principiu

încălcat prin recalificarea căii de atac a apelului ca recurs.

Cauza a

fost reînregistrată la data de 24 decembrie 2013 pe rolul Curții de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie, sub nr. 11050/3/2009**.

Prin Decizia

nr. 78/A din 11 martie 2014, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de

recurentele - reclamante D.E.S. și N. (D.) R., împotriva sentinței civile nr. 1026

din data de 11 mai 2012, pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă,

în Dosarul nr. 11050/3/2009*, în contradictoriu cu intimatul - pârât Statul

Român prin M.F.P.

Analizând

actele și lucrările dosarului și sentința atacată prin prisma criticilor

formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, instanța a reținut următoarele

considerente:

Pe lângă aspectele

legate de calificarea căii de atac, care au fost tranșate de instanța supremă

în recurs, reclamantele au susținut și faptul că nu poate fi considerat moment

de începere al termenului de prescripție altul decât cel de la care petentele

au luat efectiv cunoștință de dosarul informativ pus la dispoziție de către C.N.S.A.S.,

deoarece în absența pieselor acestui dosar nu era posibilă probațiunea

pretențiilor formulate.

Referitor

la excepția prescsripției, s-a reținut că răspunderea statului poate fi

antrenată în temeiul dispozițiilor art. 998-999 și 1000 alin. (1) C. civ., în

situațiile în care condamnarea unei persoane sau măsura administrativă pronunțată

în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 ar fi fost dispusă cu încălcarea

prevederilor legale în vigoare la acea dată, inclusiv Constituția și tratatele

internaționale la care România era parte la momentul respectiv și ar avea, ca

atare, caracter ilicit.

Potrivit art. 1 alin.

(1) din Decretul nr. 167/1958, neexercitarea dreptului la acțiune în termenul

prevăzut de lege conduce la stingerea dreptului la acțiune.

Termenul de

prescripție, cu caracter general, aplicabil acțiunilor prin care se valorifică

drepturi de creanță, cum este cazul capătului de cerere în despăgubiri formulat

în prezenta cauză, este instituit de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958,

potrivit căruia „termenul de prescripție este de 3 ani (...)”. Acest termen se

aplică tuturor acțiunilor personale, indiferent de izvorul concret al

raporturilor juridice, desigur cu excepția cazurilor pentru care sunt stabilite

termene speciale de prescripție.

Potrivit art. 8 alin.

(1) din același act normativ: „Prescripția dreptului la acțiune în repararea

pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul

a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de

ea”.

Art. 13 lit. a) din

Decretul nr. 167/1958 se referă la forța majoră care suspendă cursul

prescripției și pune în imposibilitatea de a acționa, pe titularul dreptului la

acțiune, curgerea termenului de prescripție fiind oprită de drept.

În acest context, s-a

admis că, în condițiile istorice de notorietate anterioare anului 1989,

reclamantul a fost împiedicat să se adreseze justiției, în vederea obținerii

unor despăgubiri pentru condamnarea pronunțată împotriva sa, la data de 21

aprilie 1951 (data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, în recurs,

prin reducerea pedepsei la 10 ani temniță grea), de teama justificată a

represaliilor pe care le-ar fi suportat dacă ar fi procedat astfel, un asemenea

impediment a încetat să mai existe ulterior momentului schimbării regimului

politic.

Astfel,

s-a considerat că termenul de prescripție a început să curgă la data de 21

aprilie 1951 (cel mai târziu de la data 22 octombrie 1957, data eliberării din

penitenciar sau 23 octombrie 1961, data la care au încetat măsurile

administrative de stabilire a domiciliului obligatoriu), când autorul

reclamantelor a cunoscut pe autorul faptei ilicite, și a fost suspendat până la

data de 23 decembrie 1989, când a avut loc schimbarea regimului politic, moment

după care cursul prescripției a fost reluat. Prin urmare, cererea de chemare în

judecată putea fi depusă conform regulii de calcul stabilite de art. 101 alin.

(3) C. proc. civ., cel târziu pe 23 decembrie 1992, dar a fost înregistrată pe

rolul Tribunalului București la data de 18 martie 2009, după împlinirea

termenului general de prescripție.

Legat de

întreruperea prescripției extinctive, prevăzută de art. 16 alin. (1) lit. a)

din Decretul nr. 167/1958, s-a arătat că pentru a opera întreruperea, cauza de

întrerupere trebuie să intervină înainte de împlinirea termenului de

prescripție.

În

aceste condiții, Legea nr. 221/2009 a intervenit după împlinirea termenului de

prescripție (23 decembrie 1992), astfel că adoptarea acestui act normativ nu

poate face incident cazul de întrerupere a termenului de prescripție anterior

menționat.

În

privința momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție, normele

dreptului comun, reprezentat de Decretul nr. 176/1958, au instituit, în materia

răspunderii civile delictuale, regula curgerii termenului de prescripție de la

momentul în care cel prejudiciat a cunoscut fapta și autorul său.

Legiuitorul

nu a corelat în nici un mod începutul prescripției, durata termenului sau modul

de curgere al acestuia, cu posibilitatea administrării unor probe, în

condițiile în care identificarea ulterioară a unor mijloace de probă nu

constituie caz de suspendare, întrerupere sau amânare a cursului prescripției

extinctive.

Astfel,

s-a apreciat că nu se poate susține că până la obținerea documentelor de la C.N.S.A.S.,

reclamantele nu ar fi fost în măsură să cuantifice prejudiciul și să afle

persoana responsabilă de producerea acestuia, în condițiile în care cel chemat

în judecată este doar Statul Român.

Împotriva

Deciziei nr. 78/A din 11 martie 2014, au declarat din nou recurs,

D.E.S. și D.R., prin

care au solicitat casarea deciziei atacate cu trimitere spre rejudecare la

prima instanță, pentru judecarea cauzei pe fond - având în vedere că ambele

instanțe nu au intrat în cercetarea fondului, soluționând cauza doar pe

excepția prescripției dreptului la acțiune - Decretul-Lege nr. 167/1958.

Recurentele

reclamante au învederat încălcarea dreptului la un proces echitabil - garantat

de art. 6 din C.E.D.O. - sens în care au invocat jurisprudența C.E.D.O.,

cauzele Saez Maeso vs Spania și Artico vs Italia - în care se reține faptul că

scopul convenției este de a garanta drepturi concrete și efective și nu

teoretice sau iluzorii.

Astfel, s-a arătat că

în mod greșit s-a apreciat că momentul de început al curgerii termenului de

prescripție, al dreptului material la acțiune, ar fi luna ianuarie 1990,

respectiv data la care a fost înlăturat regimul politic dictatorial comunist

din țară.

În haosul creat de

evenimentele de la acea dată, în starea de incertitudine în care s-a aflat

întreaga țară, atât în acel moment cât și mult timp după aceea, în absența

unui cadru legislativ clar și a unor instituții publice cu atribuții bine

determinate, au considerat că data de la care a început să curgă termenul

general de prescripție este 8 noiembrie 2009, data la care au intrat în posesia

dosarul C.N.S.A.S. referitor la autorul lor D.H., și în lipsa cărora nu se

putea promova acțiunea în justiție.

In susținerea

momentului în ceea ce privește data de la care a început să curgă termenul de

prescripție se solicită a se avea în vedere Decizia nr. 1453 din 15 februarie

2007 a Înaltei Curții de Casație și Justiție pronunțată în Dosaru

nr. 6970/1/2006.

Recursul va fi

respins, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Contrar susținerilor

recurentelor reclamante, atât instanța de fond, cât și instanța de apel,

analizând acțiunea reclamantelor, în raport de temeiul juridic invocat de

acestea, și anume, art. 998-999 C. civ., stabilind că dreptul valorificat prin

această acțiune, este patrimonial și este supus prescripției extinctive

reglementate de Decretul nr. 167/1958, au pronunțat o soluție legală.

În speță,

reclamantele au solicitat prin acțiune, obligarea pârâtului la plata unor

despăgubiri bănești cu titlu de daune morale, astfel că dreptul subiectiv ce se

cere a fi protejat în justiție este un drept de creanță evaluabil în bani și,

ca atare, are o natură patrimonială.

Potrivit art. 1 alin.

(1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, „Dreptul la

acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a

fost exercitat în termenul prevăzut de lege”, iar potrivit art. 3 din același

decret, „Termenul de prescripție este de 3 ani (…)”. Pe de altă parte, potrivit

art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, „Prescripția dreptului la acțiune

în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită, începe să curgă de la data

când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel

care răspunde de ea.”, iar potrivit art. 13 lit. a) din același decret, „Cursul

prescripției se suspendă cât timp cel împotriva căruia ea curge este împiedicat

de un caz de forță majoră să facă acte de întrerupere.”

Față de natura

patrimonială a dreptului valorificat de reclamante în prezenta cauză și de

dispozițiile privind prescripția extinctivă aplicabile drepturilor

patrimoniale, redate anterior, în mod legal curtea de apel a confirmat soluția

fondului de respingere a acțiunii, ca prescrisă, criticile formulate pe acest

aspect nefiind fondate.

Regimul

politic dictatorial care a subzistat în țara noastră până la revoluția din

decembrie 1989, se constituie într-adevăr într-un caz de forță majoră, care a

împiedicat, în mod obiectiv, pe reclamante - soție și fiică, să promoveze

acțiunea în justiție împotriva statului, pentru valorificarea dreptului la

repararea pagubei pricinuite

, ca urmare a condamnării politice a autorului lor, D.H.,

prin sentința penală nr. 699/1950, cât și a dislocării lor în Bărăgan, datorită

stabilirii domiciliului forțat, după punerea în libertate.

Cursul

prescripției a fost

suspendat,

până la data de 23 decembrie 1989, când a avut loc schimbarea regimului

politic, moment după care cursul prescripției a fost reluat, astfel că termenul

de 3 ani, prevăzut de

art. 3 din Decretul nr. 167/1958,

s-a împlinit pe 23 decembrie 1992.

Or,

acțiunea recurentelor reclamante a fost înregistrată pe rolul Tribunalului

București la data de 18 martie 2009, după împlinirea termenului general de

prescripție

așa

încât în mod corect, în cauză, s-a constatat prescris dreptul material la

acțiune.

Nu se

poate reține nici critica potrivit căreia acțiunea putea fi introdusă într-un

termen de 3 ani, de la data la care a intrat în posesia documentelor de la C.N.S.A.S.,

întrucât așa cum s-a arătat este vorba de natură patrimonială a dreptului

pretins, separat de faptul că așa cum a arătat și instanța de apel,

identificarea ulterioară a unor mijloace de probă nu constituie caz de

suspendare, întrerupere sau amânare a cursului prescripției extinctive, iar

persoana responsabilă de producerea prejudiciului ce putea fi chemat în

judecată era Statul Român.

Întradevăr,

Jurisprudența C.E.D.O. a statuat că scopul Convenției pentru apărarea

drepturilor omului și a libertăților fundamentale este "să apere nu

drepturi teoretice sau iluzorii, ci concrete și efective" (Cazul Airey

contra Irlandei, 1979, și Cazul Artico contra Italiei, 1980), iar prin Hotărârea

din 9 noiembrie 2004, pronunțată în cazul Saez Maeso contra Spaniei, s-a

reținut că a existat o violare a art. 6 parag. 1 din convenție, atunci când

normele referitoare la formele ce trebuie respectate pentru introducerea unui

recurs și aplicarea lor îi împiedică pe justițiabili să se prevaleze de căile

de atac disponibile.

Recurentele

reclamante deși invocă cauzele C.E.D.O. menționate anterior, în raport de care

consideră că s-a încălcat dreptul la un proces echitabil, se constată însă că

această jurisprudența

C.E.D.O

. nu au fost

analizată ca motiv de apel pentru a se putea verifica, în raport de dipozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dacă a fost sau nu corect aplicată. De asemenea,

se constată și faptul că aspectele reținute în cauza Saez Maeso contra Spaniei,

se referă la accesul la justiție din perspectiva declarării, ca nul, a unui

recurs pentru neindicarea hotărârii recurte, aspect care însă nu face obiectul

analizei prezentului recurs, ce privește strict, prescripția extinctivă și

momentul de la care se calculează termenul de prescripție.

Având în vedere

considerentele expuse, urmează a se reține că hotărârea recurată a fost dată cu

aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente în materie, nefiind

întrunite cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel că, recursul declarat

de reclamante este nefondat, și va fi respins în consecință, conform art. 312 alin.

(1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta N.R., în nume propriu și în calitate

de moștenitoare a reclamantei D.E.S., împotriva Deciziei nr. 78/A din 11 martie

2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu

minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 20 noiembrie 2014.