ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1118/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1118/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 28 octombrie 2009,

reclamanta B.E. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin M.F.P.,

solicitând instanței să dispună obligarea acestuia la plata sumei de 730.000

euro pentru prejudiciul moral ce i-a fost cauzat ca urmare a măsurii administrative

cu caracter politic luate împotriva sa de organele fostei miliții si securități

în perioada regimului comunist, respectiv deportarea și stabilirea domiciliului

obligatoriu în Bărăgan, în perioada 1951-1955.

Prin sentința nr. 736

de la 26 mai 2001, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, a

fost respinsă, ca neîntemeiată, excepția inadmisibilității acțiunii invocată de

pârât, a fost admisă cererea și a fost obligat pârâtul la plata sumei de 25.000

euro echivalent în lei la data plății către reclamantă, reprezentând daune

morale.

În motivarea

sentinței s-au reținut următoarele:

Potrivit art. 5 din

Legea nr. 221/2009, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter

politic în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut

obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic poate solicita

instanței de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit prin condamnare. Deși acest articol se referă la „condamnare” acest

termen este folosit de legiuitor în sens generic atât pentru condamnările

stricto sensu (în sensul legii penale „pedepse”), cât și pentru măsurile

administrative cu caracter politic.

Prin urmare,

constatându-se că reclamanta a făcut obiectul unor măsuri administrative cu

caracter politic, tribunalul a reținut că aceasta are dreptul la repararea

prejudiciului moral suferit.

Cât privește

criteriile de stabilire a cuantumului despăgubirilor corespunzător

prejudiciului moral suferit de reclamantă, tribunalul a avut in vedere că prin

măsura administrativă luată împotriva reclamantei și a familiei sale, prezumată

de drept ca având caracter politic, acesteia i s-a cauzat un prejudiciu

nepatrimonial ce a constat în consecințele dăunătoare neevaluabile în bani ce

au rezultat din atingerile și încălcările dreptului personal nepatrimonial la

libertate, cu consecința inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate

pierderii confortului, fiind afectate totodată acele atribute ale persoanei

care influențează relațiile sociale, onoare, reputație, precum și cele care se

situează în domeniul afectiv al vieții umane, relațiile cu prietenii,

apropiații, vătămări, care își găsesc expresia în durerea morală încercată de

victimă.

La stabilirea

cuantumului despăgubirii, tribunalul a avut în vedere și dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. 1) din Legea nr. 221/2009, potrivit cu care la stabilirea

cuantumului despăgubirilor se va ține seama și de măsurile reparatorii deja

acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 privind

acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de

dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945.

În concret,

tribunalul a avut în vedere că reclamantei i s-a recunoscut perioada de 4 ani,

3 luni și 12 zile ca vechime în muncă, precum și indemnizația lunară stabilită

inițial, în anul 1990, la un cuantum de 857 lei lunar.

Împotriva sentinței

primei instanțe au declarat apel reclamantul B.E., pârâtul Statul Roman, prin M.F.P.

și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București.

În motivarea

apelului, reclamantul a arătat că sentința apelată este netemeinică și nelegală

în ceea ce privește aprecierea de către instanța de judecată a cuantumului

daunelor morale acordate, raportat la materialul probator și cele învederate

instanței.

Statul Român, prin M.F.P.

și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București au criticat

hotărârea pronunțată de Tribunalul București pentru netemeinicie și

nelegalitate, respectiv în ceea ce privește obligarea Statului Român, prin M.F.P.

la plata sumei reprezentând despăgubiri morale, întemeiată pe dispozițiile

prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009.

Prin decizia nr. 53/ A

din 15 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și

pentru cauze privind proprietatea intelectuală, în majoritate, au fost admise

apelurile declarate de Statul Român, prin M.F.P. și Ministerul Public -

Parchetul de pe lângă Tribunalul București și a fost schimbată în parte

sentința, în sensul că a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de chemare în

judecată.

În ceea ce privește

recursul declarat de reclamantă, în unanimitate, acesta a fost respins ca

nefondat.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de apel a reținut următoarele:

Prin decizia nr. 1358

din 21 octombrie 2010 Curții Constituționale, publicată în M. Of. nr. 761 din

15 noiembrie 2010 s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt

neconstituționale.

În conformitate cu

prevederile art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile

constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de

zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval,

Parlamentul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu

dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca

fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.

La data soluționării

apelului, acest termen de 45 de zile a expirat, fără a se realiza operațiunea

de punere de acord a prevederilor neconstituționale cu dispozițiile

Constituției.

Ca urmare a

prevederii constituționale, încetarea efectelor dispoziției legale declarate

neconstituționale duce la lipsirea de suport legal a cererii introductive de

instanță.

Astfel, dispoziția

declarată neconstituțională era cea prin care reclamanții au fost repuși în

termenul de a cere daune morale pentru fapta ilicită care face obiectul legii,

iar prin încetarea efectelor acestei dispoziții legale, a dispărut temeiul de

drept substanțial pentru cererea formulată de reclamantă.

Potrivit art. 147

alin. (4) din Constituție de la data publicării, deciziile Curții

Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, iar

potrivit alin. (1) al aceluiași articol dispozițiile din legile în vigoare,

constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de

zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval,

Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile

neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen,

dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.

În acest caz nu se

pune problema dacă o normă era în vigoare la data formulării acțiunii, și care

ar fi acum abrogată, ci dacă norma este sau nu constituțională, or acest viciu

al neconstituționalității afecta norma în cauză încă de la intrarea în vigoare.

Dacă s-ar fi

considerat că legea aplicabilă în cauză este cea de la momentul introducerii

cererii de chemare în judecată, chiar dacă pe parcursul procesului norma pe

care se întemeia acțiunea a fost declarată neconstituțională, nu s-ar mai găsi

nicio justificare pentru înlăturarea de la aplicare a normei declarate

neconstituționale în cazul unei excepții invocate, de exemplu, chiar în recurs,

în cadrul dispozițiilor anterioare ale Legii nr. 47/1992, când era aplicabilă

dispoziția privind suspendarea litigiului până la judecarea excepției, și cu

atât mai puțin pentru aplicarea motivului de revizuire prevăzut de art. 322

pct. 10 C. proc. civ.

De altfel, Curtea

Constituțională s-a pronunțat cu privire la întinderea efectelor deciziilor

prin care se constată neconstituționalitatea unor dispoziții legale., de

exemplu, prin decizia nr. 169 din 2 noiembrie 1999.

Instanța de apel a

mai reținut că nu se poate considera că există o „speranță legitimă” a

reclamantei la obținerea unor compensații pentru acoperirea prejudiciului

moral, ca urmare a adoptării Legii nr. 221/2009 cu referire la dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. a), ulterior declarate neconstituționale, care ar fi

devenit ulterior iluzorie.

Conform

jurisprudenței C.E.D.O., „speranța legitimă” este legată de modul în care o

cerere de chemare în judecată poate fi soluționată în raport de dreptul intern;

o asemenea speranță trebuie să aibă o bază suficientă în acea lege, respectiv

să fie susținută de temei rezonabil justificat într-o normă de drept cu o bază

legală solidă.

În această situație,

dreptul la despăgubiri nu se năștea ex lege, ci era supus condiției de a

formula o cerere și de a fi admisă această cerere de autoritatea judiciară

competentă; petentul nu putea astfel să se aștepte că dreptul său la

despăgubiri se va materializa fără urmarea cu succes a procedurii judiciare,

care presupunea trecerea unei perioade de timp și în cursul căreia autoritățile

trebuiau sa verifice dacă petentul îndeplineau condițiile pentru acordarea

despăgubirilor. Or, nu se poate reține că un act legislativ, care la scurt timp

după emiterea lui, a fost contestat ca fiind contrar principiilor

constituționale esențiale, și a fost și găsit ulterior neconstituțional pe

acest motiv, poate reprezenta o bază legală solidă în sensul menționat mai sus,

respectiv în sensul jurisprudenței Curții europene.

Soluția este în acord

cu jurisprudența C.E.D.O. (Cauza S. contra Bulgariei), cât timp instanța de

contencios european a reținut că art. 1 din Protocolul 1 la Convenție nu

garantează dreptul de a dobândi un bun, statul dispunând de o marjă de

apreciere în reglementarea mijloacelor și proporției în care urmează a se

asigura repararea prejudiciilor produse cetățenilor săi de un regim totalitar

anterior, iar pe de altă parte, este necesar ca repararea acestor prejudicii să

se realizeze în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi

nedreptăți.

Având în vedere

considerentele expuse și dispozițiile legale menționate, curtea de apel a

constatat că soluția adoptată de prima instanță este fondată pe dispoziții

legale ce au fost constatate de instanța de contencios constituțional ca fiind

contrare legii fundamentale.

Prin urmare, ca efect

al încetării efectelor dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009, ca urmare a declarării lor neconstituționale prin Decizia nr. 1358

din 2010 a Curții Constituționale, instanța de apel a constatat că se impune

respingerea acțiunii reclamantei ca nefondată. Faptul că reclamanta a invocat

în cuprinsul motivării acțiunii și art. 998 C. civ., nu are relevanță cu

privire la soluția menționată anterior, având în vedere că acest text de lege a

fost invocat pentru a susține de fapt aplicarea art. 5 alin. (1) lit. a),

menționat anterior care avea ca finalitate de fapt repunerea persoanelor

persecutate în termenul de prescripție pentru a solicita daune morale.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs reclamanta B.E., solicitând modificarea deciziei

atacate, admiterea apelului său astfel cum a fost formulat și respingerea, ca

nefondate, a apelurilor pârâților.

În motivarea

recursului, reclamantul critică decizia instanței de apel pe considerentul

greșitei respingeri a acțiunii, susținând faptul că au fost încălcate

principiile neretroactivității legii, al egalității în drepturi, precum și cel

al dreptului la un proces echitabil și al accesului liber la justiție.

Recursul se privește

ca nefondat, urmând a fi respins în considerarea argumentelor ce succed.

Potrivit art. 147

alin. (4) din legea fundamentală, deciziile Curții Constituționale se publică

în M. Of. al României iar de la data publicării sunt general obligatorii și au

putere numai pentru viitor.

Corelativ, art. 11

alin. (3) al Legii nr. 47/1992, republicată, „privind organizarea și

funcționarea Curții Constituționale” dispune că deciziile și hotărârile Curții

Constituționale se publică în M. Of. al României, sunt general obligatorii și

au putere numai pentru viitor.

Este stabilit astfel,

fără echivoc, efectul ex nunc al deciziilor instanței de contencios

constituțional, aceasta fiind o aplicare, în materia controlului

constituționalității legilor, a principiului general al neretroactivității

legilor.

Altfel spus, deși

încă de la pronunțarea deciziei Curții Constituționale, este deja stabilit că

legiuitorul a încălcat norma constituțională, efectul constatării

neconformității textului incriminat cu legea fundamentală, nu poate

retroactiva, acesta producându-se doar pentru viitor, respectiv de la data

publicării deciziei în M. Of.

Ca atare, numai până

la această dată, prezumția de constituționalitate nu este înlăturată și

aplicarea legii nu este afectată, în condițiile în care nu ne aflăm în situația

unor acte juridice convenționale, ale căror efecte să fie guvernate de regula

tempus regit actum.

În acest context, nu

se poate susține că textul aflat în vigoare la data inițierii demersului

judiciar (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009) își prelungește

efectele pe toată perioada derulării procesului, chiar după declararea acestuia

ca neconstituțional, prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale și respectiv publicarea acestei decizii în M. Of. al României,

la 15 noiembrie 2010.

Or, în speță, decizia

din apel a fost pronunțată la 15 februarie 2011, dată la care, urmare

declarării neconformității textului cu legea fundamentală și a publicării în M.

Of. a deciziei instanței de contencios constituțional care a constatat această

neconformitate, norma juridică pe care s-au întemeiat pretențiile reclamantei,

nu mai exista, și în lipsa unor dispoziții legale exprese, nici nu se putea

considera că ultraactivează.

În consecință, la

momentul la care instanța de apel, devoluând fondul, a fost chemată să se

pronunțe asupra pretențiilor formulate prin cererea introductivă, dreptul

pretins nu mai avea niciun fundament în legislația internă și nici nu se putea

invoca existența unui „bun” din perspectiva art. 1 al Protocolului nr. 1

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în condițiile în care în

cauză nu fusese pronunțată o hotărâre definitivă, susceptibilă de a fi pusă în

executare.

Problema de drept la

care se face trimitere prin prezentul recurs, ultraactivitatea unui text de

lege și după publicarea în M. Of. a deciziei Curții Constituționale prin care

se constată neconformitatea acestuia cu legea fundamentală, a fost de altfel

definitiv tranșată de Înalta Curte de Casație și Justiție care (în compunerea

prevăzută de art. 330

6

alin. (1) C. proc. civ., astfel cum acesta a

fost modificat și completat prin Legea nr. 202/2010) prin decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011. Partea I-a statuat

că în situația în care judecătorul continuă să aplice o normă de drept

inexistentă din punct de vedere juridic, ale cărei efecte au încetat, acesta

„nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, pe care și-o

depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele

convenționale europene, nu i le legitimează”.

Așa fiind, în

considerarea celor ce preced, recursul urmează a se respinge ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanta B.E. împotriva deciziei nr. 53/ A din 15

februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze

privind proprietatea intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 21 februarie 2012.