ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1118/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 28 octombrie 2009, reclamanta B.E. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin M.F.P., solicitând instanței să dispună obligarea acestuia la plata sumei de 730.000 euro pentru prejudiciul moral ce i-a fost cauzat ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic luate împotriva sa de organele fostei miliții si securități în perioada regimului comunist, respectiv deportarea și stabilirea domiciliului obligatoriu în Bărăgan, în perioada 1951-1955. Prin sentința nr. 736 de la 26 mai 2001, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârât, a fost admisă cererea și a fost obligat pârâtul la plata sumei de 25.000 euro echivalent în lei la data plății către reclamantă, reprezentând daune morale.

În motivarea sentinței s-au reținut următoarele: Potrivit art. 5 din Legea nr. 221/2009, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic poate solicita instanței de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. Deși acest articol se referă la „condamnare” acest termen este folosit de legiuitor în sens generic atât pentru condamnările stricto sensu (în sensul legii penale „pedepse”), cât și pentru măsurile administrative cu caracter politic. Prin urmare, constatându-se că reclamanta a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, tribunalul a reținut că aceasta are dreptul la repararea prejudiciului moral suferit.

Cât privește criteriile de stabilire a cuantumului despăgubirilor corespunzător prejudiciului moral suferit de reclamantă, tribunalul a avut in vedere că prin măsura administrativă luată împotriva reclamantei și a familiei sale, prezumată de drept ca având caracter politic, acesteia i s-a cauzat un prejudiciu nepatrimonial ce a constat în consecințele dăunătoare neevaluabile în bani ce au rezultat din atingerile și încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecința inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului, fiind afectate totodată acele atribute ale persoanei care influențează relațiile sociale, onoare, reputație, precum și cele care se situează în domeniul afectiv al vieții umane, relațiile cu prietenii, apropiații, vătămări, care își găsesc expresia în durerea morală încercată de victimă.

La stabilirea cuantumului despăgubirii, tribunalul a avut în vedere și dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. 1) din Legea nr. 221/2009, potrivit cu care la stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945. În concret, tribunalul a avut în vedere că reclamantei i s-a recunoscut perioada de 4 ani, 3 luni și 12 zile ca vechime în muncă, precum și indemnizația lunară stabilită inițial, în anul 1990, la un cuantum de 857 lei lunar. Împotriva sentinței primei instanțe au declarat apel reclamantul B.E., pârâtul Statul Roman, prin M.F.P.

și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București. În motivarea apelului, reclamantul a arătat că sentința apelată este netemeinică și nelegală în ceea ce privește aprecierea de către instanța de judecată a cuantumului daunelor morale acordate, raportat la materialul probator și cele învederate instanței. Statul Român, prin M.F.P. și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București au criticat hotărârea pronunțată de Tribunalul București pentru netemeinicie și nelegalitate, respectiv în ceea ce privește obligarea Statului Român, prin M.F.P. la plata sumei reprezentând despăgubiri morale, întemeiată pe dispozițiile prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009. Prin decizia nr. 53/ A din 15 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, în majoritate, au fost admise apelurile declarate de Statul Român, prin M.F.P.

și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București și a fost schimbată în parte sentința, în sensul că a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată. În ceea ce privește recursul declarat de reclamantă, în unanimitate, acesta a fost respins ca nefondat. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut următoarele: Prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 Curții Constituționale, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.

În conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept. La data soluționării apelului, acest termen de 45 de zile a expirat, fără a se realiza operațiunea de punere de acord a prevederilor neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Ca urmare a prevederii constituționale, încetarea efectelor dispoziției legale declarate neconstituționale duce la lipsirea de suport legal a cererii introductive de instanță.

Astfel, dispoziția declarată neconstituțională era cea prin care reclamanții au fost repuși în termenul de a cere daune morale pentru fapta ilicită care face obiectul legii, iar prin încetarea efectelor acestei dispoziții legale, a dispărut temeiul de drept substanțial pentru cererea formulată de reclamantă. Potrivit art. 147 alin. (4) din Constituție de la data publicării, deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, iar potrivit alin. (1) al aceluiași articol dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept. În acest caz nu se pune problema dacă o normă era în vigoare la data formulării acțiunii, și care ar fi acum abrogată, ci dacă norma este sau nu constituțională, or acest viciu al neconstituționalității afecta norma în cauză încă de la intrarea în vigoare.

Dacă s-ar fi considerat că legea aplicabilă în cauză este cea de la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, chiar dacă pe parcursul procesului norma pe care se întemeia acțiunea a fost declarată neconstituțională, nu s-ar mai găsi nicio justificare pentru înlăturarea de la aplicare a normei declarate neconstituționale în cazul unei excepții invocate, de exemplu, chiar în recurs, în cadrul dispozițiilor anterioare ale Legii nr. 47/1992, când era aplicabilă dispoziția privind suspendarea litigiului până la judecarea excepției, și cu atât mai puțin pentru aplicarea motivului de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 10 C. proc. civ.

De altfel, Curtea Constituțională s-a pronunțat cu privire la întinderea efectelor deciziilor prin care se constată neconstituționalitatea unor dispoziții legale., de exemplu, prin decizia nr. 169 din 2 noiembrie 1999. Instanța de apel a mai reținut că nu se poate considera că există o „speranță legitimă” a reclamantei la obținerea unor compensații pentru acoperirea prejudiciului moral, ca urmare a adoptării Legii nr. 221/2009 cu referire la dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a), ulterior declarate neconstituționale, care ar fi devenit ulterior iluzorie. Conform jurisprudenței C.E.D.O., „speranța legitimă” este legată de modul în care o cerere de chemare în judecată poate fi soluționată în raport de dreptul intern; o asemenea speranță trebuie să aibă o bază suficientă în acea lege, respectiv să fie susținută de temei rezonabil justificat într-o normă de drept cu o bază legală solidă.

În această situație, dreptul la despăgubiri nu se năștea ex lege, ci era supus condiției de a formula o cerere și de a fi admisă această cerere de autoritatea judiciară competentă; petentul nu putea astfel să se aștepte că dreptul său la despăgubiri se va materializa fără urmarea cu succes a procedurii judiciare, care presupunea trecerea unei perioade de timp și în cursul căreia autoritățile trebuiau sa verifice dacă petentul îndeplineau condițiile pentru acordarea despăgubirilor. Or, nu se poate reține că un act legislativ, care la scurt timp după emiterea lui, a fost contestat ca fiind contrar principiilor constituționale esențiale, și a fost și găsit ulterior neconstituțional pe acest motiv, poate reprezenta o bază legală solidă în sensul menționat mai sus, respectiv în sensul jurisprudenței Curții europene.

Soluția este în acord cu jurisprudența C.E.D.O. (Cauza S. contra Bulgariei), cât timp instanța de contencios european a reținut că art. 1 din Protocolul 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun, statul dispunând de o marjă de apreciere în reglementarea mijloacelor și proporției în care urmează a se asigura repararea prejudiciilor produse cetățenilor săi de un regim totalitar anterior, iar pe de altă parte, este necesar ca repararea acestor prejudicii să se realizeze în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți. Având în vedere considerentele expuse și dispozițiile legale menționate, curtea de apel a constatat că soluția adoptată de prima instanță este fondată pe dispoziții legale ce au fost constatate de instanța de contencios constituțional ca fiind contrare legii fundamentale.

Prin urmare, ca efect al încetării efectelor dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ca urmare a declarării lor neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 2010 a Curții Constituționale, instanța de apel a constatat că se impune respingerea acțiunii reclamantei ca nefondată. Faptul că reclamanta a invocat în cuprinsul motivării acțiunii și art. 998 C. civ., nu are relevanță cu privire la soluția menționată anterior, având în vedere că acest text de lege a fost invocat pentru a susține de fapt aplicarea art. 5 alin. (1) lit. a), menționat anterior care avea ca finalitate de fapt repunerea persoanelor persecutate în termenul de prescripție pentru a solicita daune morale.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta B.E., solicitând modificarea deciziei atacate, admiterea apelului său astfel cum a fost formulat și respingerea, ca nefondate, a apelurilor pârâților. În motivarea recursului, reclamantul critică decizia instanței de apel pe considerentul greșitei respingeri a acțiunii, susținând faptul că au fost încălcate principiile neretroactivității legii, al egalității în drepturi, precum și cel al dreptului la un proces echitabil și al accesului liber la justiție. Recursul se privește ca nefondat, urmând a fi respins în considerarea argumentelor ce succed. Potrivit art. 147 alin. (4) din legea fundamentală, deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of.

al României iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Corelativ, art. 11 alin. (3) al Legii nr. 47/1992, republicată, „privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale” dispune că deciziile și hotărârile Curții Constituționale se publică în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Este stabilit astfel, fără echivoc, efectul ex nunc al deciziilor instanței de contencios constituțional, aceasta fiind o aplicare, în materia controlului constituționalității legilor, a principiului general al neretroactivității legilor. Altfel spus, deși încă de la pronunțarea deciziei Curții Constituționale, este deja stabilit că legiuitorul a încălcat norma constituțională, efectul constatării neconformității textului incriminat cu legea fundamentală, nu poate retroactiva, acesta producându-se doar pentru viitor, respectiv de la data publicării deciziei în M. Of.

Ca atare, numai până la această dată, prezumția de constituționalitate nu este înlăturată și aplicarea legii nu este afectată, în condițiile în care nu ne aflăm în situația unor acte juridice convenționale, ale căror efecte să fie guvernate de regula tempus regit actum. În acest context, nu se poate susține că textul aflat în vigoare la data inițierii demersului judiciar (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009) își prelungește efectele pe toată perioada derulării procesului, chiar după declararea acestuia ca neconstituțional, prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale și respectiv publicarea acestei decizii în M. Of. al României, la 15 noiembrie 2010. Or, în speță, decizia din apel a fost pronunțată la 15 februarie 2011, dată la care, urmare declarării neconformității textului cu legea fundamentală și a publicării în M. Of.

a deciziei instanței de contencios constituțional care a constatat această neconformitate, norma juridică pe care s-au întemeiat pretențiile reclamantei, nu mai exista, și în lipsa unor dispoziții legale exprese, nici nu se putea considera că ultraactivează. În consecință, la momentul la care instanța de apel, devoluând fondul, a fost chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate prin cererea introductivă, dreptul pretins nu mai avea niciun fundament în legislația internă și nici nu se putea invoca existența unui „bun” din perspectiva art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în condițiile în care în cauză nu fusese pronunțată o hotărâre definitivă, susceptibilă de a fi pusă în executare.

Problema de drept la care se face trimitere prin prezentul recurs, ultraactivitatea unui text de lege și după publicarea în M. Of. a deciziei Curții Constituționale prin care se constată neconformitatea acestuia cu legea fundamentală, a fost de altfel definitiv tranșată de Înalta Curte de Casație și Justiție care (în compunerea prevăzută de art. 330 6 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum acesta a fost modificat și completat prin Legea nr. 202/2010) prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011. Partea I-a statuat că în situația în care judecătorul continuă să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic, ale cărei efecte au încetat, acesta „nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, pe care și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene, nu i le legitimează”.

Așa fiind, în considerarea celor ce preced, recursul urmează a se respinge ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta B.E. împotriva deciziei nr. 53/ A din 15 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 februarie 2012.