ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 278/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Curtea de Apel Craiova, secția a VII a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale prin decizia nr. 3A din 10 ianuarie 2011 a admis apelurile formulate de apelanții Ministerul Public Parchetul de pe lângă Tribunalul București și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de D.G.F.P. București împotriva sentinței civile nr. 541 din data de 9 aprilie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a IlI-a civilă, în contradictoriu cu intimata G.V., a schimbat sentința apelată și a respins acțiunea ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această decizie, Curtea a reținut următoarele considerente: Prin cererea adresată instanței la 29 decembrie 2009, reclamanta G.V.

a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru a fi obligat la plata sumei de 250.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive, cu caracter politic și a dislocării din zona F.V. și stabilirii domiciliului obligatoriu, în perioada 18 iunie 1951-27 august 1955. În motivarea acțiunii a arătat că, în fapt, la data de 18 iunie 1951, împreună cu familia sa a fost strămutată din zona F.V., respectiv în comuna F., jud. Ialomița, pentru faptul că era macedoneancă, măsură luată prin decizia M.A.I. nr. 200/1951, stabilindu-se totodată și domiciliul obligatoriu în această localitate până la data de 27 august 1955 când au fost ridicate restricțiile respective prin decizia M.A.I.

din 27 iulie 1955. Prin sentința civilă nr. 541 din data de 9 aprilie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a IlI-a civilă s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta G.V. împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. A obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 20.000 euro echivalent în RON la data plății reprezentând despăgubiri morale pentru prejudiciul suferit prin măsura administrativă cu caracter politic. Pentru a se pronunța astfel, Tribunalul a avut în vedere următoarele considerente: Instanța de fond a reținut incidența în cauză a dispozițiilor art. 2 și art. 5 din Legea nr. 221/2009 care stipulează că persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora.

Prin decizia din 10 mai 1991 i-au fost recunoscute reclamantei o serie de drepturi conferite de Decretul-Lege nr. 118/1990, respectiv perioada deportării constituie vechime în muncă, acordarea unei indemnizații lunare, asistență medicală și medicamente gratuite, asigurarea cu prioritate de către primării a unui spațiu locativ din fondul locativ de stat. Prin decizia din 22 martie 2007 i-a fost recunoscut public a calității de persoană persecutată din motive politice de dictatura instaurata cu începere de la 6 martie 1945 (Decretul-Lege nr. 118/1990) și a calității de luptător în rezistența anticomunistă (O.U.G. nr. 214/1999). Tribunalul a reținut că prejudiciul moral, prin esență, nu este susceptibil de evaluare bănească.

Singurul mod în care pot fi apreciate aceste daune este prin raportare la principiul echității, care chiar dacă nu este prevăzut în mod expres de legislația civilă totuși guvernează această materie. Acest principiu implică înainte de toate o examinare flexibilă și obiectivă a ceea ce este just, echitabil și rezonabil, având în vedere toate circumstanțele cazului, adică nu numai situația concretă a reclamantei, ci și contextul general în care a fost săvârșită atingerea drepturilor sale. Cu privire la scopul compensației acordate pentru daunele morale Tribunalul a apreciat că aceasta este destinată să recunoască faptul că o încălcare a unui drept fundamental a cauzat daune morale iar cuantumul ei trebuie stabilit de o manieră aptă să reflecte cu aproximație gravitatea prejudiciului.

Compensația pentru daune morale nu este destinată și nu trebuie să urmărească să ofere reclamantului, ca o compasiune, confort financiar or îmbogățire în detrimentul statului. Acordarea despăgubirilor bănești pentru prejudiciul moral nu are drept scop sau urmare repunerea reclamantului în situația anterioară, ci oferirea unei satisfacții de ordin moral susceptibile de a alina suferințele pricinuite prin condamnarea suferită. Această rațiune a acordării despăgubirilor bănești impune, prin urmare, luarea în considerare a unor criterii ce trebuie avute în vedere pentru cuantificarea despăgubirilor. Scopul general al legii constă în completarea cadrului legislativ referitor la acordarea reparațiilor morale și materiale cuvenite victimelor totalitarismului comunist, realizând un act de dreptate pentru cei care au avut curajul să se opună regimului opresiv și să încerce sa-și exercite drepturile fundamentale.

Fundamentul, geneza și necesitatea promovării proiectului de lege a pornit de la imperfecțiunile sau efectele nesatisfacătoare ale unor norme de lege adoptate până în prezent, urmărindu-se necesitatea adoptării unei soluții satisfăcătoare, dată fiind vârsta înaintată a majorității beneficiarilor legii. În acest sens, s-a apreciat ca fiind o soluție mult mai satisfăcătoare recunoașterea direct prin efectul legii și considerarea anumitor condamnări ca fiind condamnări cu caracter politic, precum și ștergerea, de drept, a tuturor consecințelor penale ale condamnării. Cât privește despăgubirile pentru prejudiciul moral s-a constatat că voința legiuitorului a fost în sensul de a acorda astfel de sume de bani doar „daca se apreciază, în urma examinării tuturor circumstanțelor cauzei, ca reparația obținută prin efectul Decretului nr. 118/1990 și a O.U.G.

nr. 214/1999 nu este suficientă". Așadar, acordarea despăgubirilor bănești constituie o situație de excepție, iar nu o regulă, deoarece până în prezent, dar și în continuare, persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic au beneficiat și beneficiază de sume de bani acordate lunar pentru repararea prejudiciului moral suferit prin condamnare. În același timp, instituirea dreptului la obținerea de despăgubiri bănești pentru prejudiciul moral a avut ca fundament (indicat în cuprinsul expunerii de motive) existența acelor situații în care cel condamnat a resimțit o „suferință deosebită", astfel încât masurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de Decretul-Lege nr. 18/1990 cu modificările ulterioare nu sunt suficiente.

În mod cu totul evident, în aprecierea acestei „suferințe deosebite" instanța trebuie să ia în considerare o serie de factori atât contemporani, cât și ulterior acestei perioade, precum circumstanțele în care a fost luată măsura față de reclamant, determinarea unei modificări fundamentale a perspectivelor de evoluție socială, mediu sau nivel de trai. De asemenea, Tribunalul a constatat că reclamanta beneficiază de o serie de drepturi conferite de din Decretul -Legii nr. 118/1990. Tribunalul a constatat că, până în prezent, dar și actualmente, reclamantul a beneficiat și beneficiază de o categorie importantă de drepturi, toate acestea având ca finalitate repararea prejudiciului moral suferit prin condamnare.

Împotriva sentinței au declarat apel Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Public Parchetul de pe lângă Tribunalul București. Curtea de Apel a reținut următoarele considerente: Pretențiile reclamantei au fost întemeiate pe Legea nr. 221/2009 care prevedea, la art. 5, dreptul oricărei persoane care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, dreptul soțului sau al descendenților acesteia până la gradul al II-lea inclusiv de a solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, alături de alte măsuri reparatorii.

Prin O.U.G. nr. 62/2010, art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost modificat în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor morale ce pot fi acordate, stabilindu-se o limită maximă a acestora. Prin Decizia din 20 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României, partea I, nr. 761/15.11.2010, Curtea Constituțională, a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, și pentru suspendarea aplicării unor dispoziții din titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, excepție ridicată direct de Avocatul Poporului, și a constatat că dispozițiile menționate sunt neconstituționale.

Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie publicată în M. Of. al României, partea I, nr. 761/15.11.2010, Curtea Constituțională, a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstitutionale. În conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituție, "Dispozițiile din legile [...] constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul [...], după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept." Curtea a reținut că dispozițiile legale declarate neconstituționale nu au fost puse de acord cu prevederile Constituției, astfel că, dat fiind efectul obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale, ele nu mai pot constitui un temei pentru acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral invocat de reclamantă, iar pretențiile acesteia sunt neîntemeiate. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanta G.V. Instanța de apel trebuia să analizeze calea de atac exercitată de reclamantă în raport de norma în vigoare la data formulării acțiunii.

La data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri, inclusiv în temeiul art. 5. alin. (1), lit a), astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului. Decizia Curții Constituționale prin care s-a declarat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu putea fi aplicată, deoarece se încalcă principiul neretroactivității legii. Principiul neretroactivității legii este consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituție și este aplicat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și a Curții Europene.

În ceea ce privește evitarea unei duble reparații arată că drepturile conferite de Decretul-Lege nr. 118/1990 nu au natura juridică a unor despăgubiri morale, ci sunt drepturi (indemnizații) ce țin de legislația muncii, chiar Legea nr. 221/2009 arată că instanța va ține cont de faptul că reclamantul a beneficiat de decret. Obținerea unor despăgubiri ar fi putut fi solicitată în virtutea dreptului de acces la justiție garantat de C. civ., de Constituția României, rezoluția nr. 1096/1996 și de art. 5,6 și 14 din C.E.D.O., care primează. De asemenea, decizia Curții Constituționale nu împiedică aplicarea cu prioritate a pactelor și tratatelor internaționale, conform art. 20 din Constituție, și, ca atare, statuările C.E.D.O.

au prioritate față de cele ale Curții Constituționale. Se mai arată că respectarea principiului egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. Susține că prin legea specială s-a stabilit un drept subiectiv patrimonial în favoarea recurentei, drept subiectiv care se subsumează noțiunii de „bun" în sensul art. l din Protocolul Adițional nr. l la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, astfel cum această noțiune este definită în jurisprudența constantă a C.E.D.O. Arată că după publicarea în M. Of.

al României a deciziei de declarare a neconstituționalității art. 5 din Legea nr. 221/2009 a intrat în vigoare Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri de accelerare a soluționării proceselor care a modificat și completat Legea nr. 221/2009, dar a păstrat neschimbate prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) în varianta de dinainte de pronunțarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale. Solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul respingerii apelurilor declarate de pârât și Ministerul Public și menținerea ca temeinică și legală a sentinței, invocând dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Cu prioritate, este de observat că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat numai formal, deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică de natură a se circumscrie ipotezei pe care acest motiv o reglementează - interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății. Criticile formulate de recurentă aduc în discuție efectele, în cauză, ale Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, încadrându-se astfel în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Aceste critici nu sunt însă fondate, potrivit celor ce se vor arăta: Prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Declararea neconstituționalității textelor de lege arătate produce efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional. Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produce efecte numai pentru viitor, iar nu și pentru trecut.

În speță, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Soluția nu este de natură să încalce nici dreptul la un „bun" în sensul art. l din Protocolul nr. l adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior publicării deciziei Curții Constituționale nu se poate vorbi despre existența unui asemenea bun, și nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor și libertăților reglementate de Convenție, cunoscând limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile. În sensul considerentelor anterior dezvoltate s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of.

al României, Partea I, nr. 789/07.11.2011, care a statuat cu putere de lege că drept urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of. " În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituționalitate atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar și prin prisma dispozițiilor art. 6 parag.

1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății, respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330 alin. (4) C. proc. civ. Cum Deciziile Curții Constituționale sus-menționate au fost publicate în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speță, sentința primei instanțe a fost pronunțată la data de 9 aprilie 2010, iar decizia de apel la data de 10 ianuarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv la momentul publicării deciziilor respective în sensul conferirii unui „bun" în sensul Convenției, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu mai pot produce efecte juridice.

Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul aposteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Este de menționat că și în practica C.E.D.O. se recunoaște eficiența controlului realizat de instanța de contencios constituțional.

Sub acest aspect, având a se pronunța asupra unei situații similare (Decizia în Cauza Slavov și alții împotriva Bulgariei), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că: "Nu se poate spune că un text de lege a cărui constituționalitate a fost contestată la scurt timp după intrarea lui în vigoare și care ulterior a fost declarat neconstituțional ar putea constitui o bază legală solidă în înțelesul jurisprudenței Curții. De aceea, reclamanții nu ar fi putut avea o speranță legitimă că pretențiile lor vor fi cuantificate în conformitate cu acea lege, după ce ea a fost invalidată. De asemenea, ei nu ar fi putut spera în mod legitim că determinarea pretențiilor lor se va face în baza legii, așa cum era ea la momentul introducerii cererii lor, și nu în baza legii așa cum era ea la momentul pronunțării hotărârii". Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 parag.

1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă. Atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului. O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat.

Situația de dezavantaj sau de discriminare în care recurenta susține că s-ar găsi, dat fiindcă cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate. Izvorul „discriminării" constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii. În ce privește Declarația Universală a Drepturilor Omului și Rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei și Adunării Generale a O.N.U., acestea sunt documente politice internaționale cu caracter de recomandare pentru statele membre ale O.N.U. și, respectiv, ale Consiliului Europei, iar nu tratate internaționale, astfel că nu au aplicabilitate directă în dreptul intern pe temeiul art. 11 și 20 din Constituție, care se referă numai la tratatele internaționale.

Făcând aplicarea în cauză a deciziei în interesul Legii nr. 12 din 19 septembrie 2011, Înalta Curte nu va mai analiza acele motive de recurs prin care reclamanta arată că despăgubirile acordate în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 pot fi cumulate cu cele primite în temeiul unor alte acte normative și cele privind intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, care a modificat și completat Legea nr. 221/2009, dar a păstrat neschimbate prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) în varianta de dinainte de pronunțarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale. În aceste condiții, Înalta Curte, având în vedere caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul legii și apreciind că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a legii, va respinge recursul ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta G.V. împotriva deciziei civile nr. 3A din 10 ianuarie 2011 a Curții de Apel București, secția a VII a civilă și pentru cauze privind conflictele de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 ianuarie 2012.