ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 278/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 278/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei

de față, constată următoarele:

Curtea de

Apel Craiova, secția a VII a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă

și asigurări sociale prin decizia nr. 3A din 10 ianuarie 2011 a admis apelurile

formulate de apelanții Ministerul Public Parchetul de pe lângă Tribunalul

București și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de D.G.F.P.

București împotriva sentinței civile nr. 541 din data de 9 aprilie 2010, pronunțată

de Tribunalul București, secția a IlI-a civilă, în contradictoriu cu intimata G.V.,

a schimbat sentința apelată și a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această

decizie, Curtea a reținut următoarele considerente:

Prin cererea

adresată instanței la 29 decembrie 2009, reclamanta G.V. a chemat în judecată

pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru a fi obligat

la plata sumei de 250.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul

moral suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive, cu caracter politic

și a dislocării din zona F.V. și stabilirii domiciliului obligatoriu, în

perioada 18 iunie 1951-27 august 1955.

În motivarea acțiunii

a arătat că, în fapt, la data de 18 iunie 1951, împreună cu familia sa a fost strămutată

din zona F.V., respectiv în comuna F., jud. Ialomița, pentru faptul că era macedoneancă,

măsură luată prin decizia M.A.I. nr. 200/1951, stabilindu-se totodată și domiciliul

obligatoriu în această localitate până la data de 27 august 1955 când au fost ridicate

restricțiile respective prin decizia M.A.I. din 27 iulie 1955.

Prin sentința

civilă nr. 541 din data de 9 aprilie 2010, pronunțată de Tribunalul București,

secția a IlI-a civilă s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta G.V. împotriva

pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

A obligat pârâtul

la plata către reclamantă a sumei de 20.000 euro echivalent în RON la data plății

reprezentând despăgubiri morale pentru prejudiciul suferit prin măsura administrativă

cu caracter politic.

Pentru a se pronunța

astfel, Tribunalul a avut în vedere următoarele considerente:

Instanța de fond

a reținut incidența în cauză a dispozițiilor art. 2 și art. 5 din Legea nr. 221/2009

care stipulează că persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative,

altele decât cele prevăzute la art. 3, pot solicita instanței de judecată să constate

caracterul politic al acestora.

Prin decizia

din 10 mai 1991 i-au fost recunoscute reclamantei o serie de drepturi conferite

de Decretul-Lege nr. 118/1990, respectiv perioada deportării constituie vechime

în muncă, acordarea unei indemnizații lunare, asistență medicală și medicamente

gratuite, asigurarea cu prioritate de către primării a unui spațiu locativ din fondul

locativ de stat.

Prin decizia

din 22 martie 2007 i-a fost recunoscut public a calității de persoană persecutată

din motive politice de dictatura instaurata cu începere de la 6 martie 1945 (Decretul-Lege

nr. 118/1990) și a calității de luptător în rezistența anticomunistă (O.U.G.

nr. 214/1999).

Tribunalul a reținut

că prejudiciul moral, prin esență, nu este susceptibil de evaluare bănească.

Singurul mod în

care pot fi apreciate aceste daune este prin raportare la principiul echității,

care chiar dacă nu este prevăzut în mod expres de legislația civilă totuși guvernează

această materie. Acest principiu implică înainte de toate o examinare flexibilă

și obiectivă a ceea ce este just, echitabil și rezonabil, având în vedere toate

circumstanțele cazului, adică nu numai situația concretă a reclamantei, ci și contextul

general în care a fost săvârșită atingerea drepturilor sale.

Cu privire la

scopul compensației acordate pentru daunele morale Tribunalul a apreciat că aceasta

este destinată să recunoască faptul că o încălcare a unui drept fundamental a cauzat

daune morale iar cuantumul ei trebuie stabilit de o manieră aptă să reflecte cu

aproximație gravitatea prejudiciului. Compensația pentru daune morale nu este destinată

și nu trebuie să urmărească să ofere reclamantului, ca o compasiune, confort financiar

or îmbogățire în detrimentul statului.

Acordarea despăgubirilor

bănești pentru prejudiciul moral nu are drept scop sau urmare repunerea reclamantului

în situația anterioară, ci oferirea unei satisfacții de ordin moral susceptibile

de a alina suferințele pricinuite prin condamnarea suferită.

Această rațiune

a acordării despăgubirilor bănești impune, prin urmare, luarea în considerare a

unor criterii ce trebuie avute în vedere pentru cuantificarea despăgubirilor.

Scopul general

al legii constă în completarea cadrului legislativ referitor la acordarea reparațiilor

morale și materiale cuvenite victimelor totalitarismului comunist, realizând un

act de dreptate pentru cei care au avut curajul să se opună regimului opresiv și

să încerce sa-și exercite drepturile fundamentale.

Fundamentul, geneza

și necesitatea promovării proiectului de lege a pornit de la imperfecțiunile sau

efectele nesatisfacătoare ale unor norme de lege adoptate până în prezent, urmărindu-se

necesitatea adoptării unei soluții satisfăcătoare, dată fiind vârsta înaintată a

majorității beneficiarilor legii.

În acest sens,

s-a apreciat ca fiind o soluție mult mai satisfăcătoare recunoașterea direct prin

efectul legii și considerarea anumitor condamnări ca fiind condamnări cu caracter

politic, precum și ștergerea, de drept, a tuturor consecințelor penale ale condamnării.

Cât privește despăgubirile

pentru prejudiciul moral s-a constatat că voința legiuitorului a fost în sensul

de a acorda astfel de sume de bani doar „daca se apreciază, în urma examinării tuturor

circumstanțelor cauzei, ca reparația obținută prin efectul Decretului nr. 118/1990

și a O.U.G. nr. 214/1999 nu este suficientă".

Așadar, acordarea

despăgubirilor bănești constituie o situație de excepție, iar nu o regulă, deoarece

până în prezent, dar și în continuare, persoanele care au suferit condamnări cu

caracter politic au beneficiat și beneficiază de sume de bani acordate lunar pentru

repararea prejudiciului moral suferit prin condamnare.

În același timp,

instituirea dreptului la obținerea de despăgubiri bănești pentru prejudiciul moral

a avut ca fundament (indicat în cuprinsul expunerii de motive) existența acelor

situații în care cel condamnat a resimțit o „suferință deosebită", astfel încât

masurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de Decretul-Lege nr. 18/1990

cu modificările ulterioare nu sunt suficiente.

În mod cu totul

evident, în aprecierea acestei „suferințe deosebite" instanța trebuie să ia

în considerare o serie de factori atât contemporani, cât și ulterior acestei perioade,

precum circumstanțele în care a fost luată măsura față de reclamant, determinarea

unei modificări fundamentale a perspectivelor de evoluție socială, mediu sau nivel

de trai.

De asemenea, Tribunalul

a constatat că reclamanta beneficiază de o serie de drepturi conferite de din Decretul

-Legii nr. 118/1990.

Tribunalul a constatat

că, până în prezent, dar și actualmente, reclamantul a beneficiat și beneficiază

de o categorie importantă de drepturi, toate acestea având ca finalitate repararea

prejudiciului moral suferit prin condamnare.

Împotriva sentinței

au declarat apel Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Public

Parchetul de pe lângă Tribunalul București.

Curtea de Apel

a reținut următoarele considerente:

Pretențiile reclamantei

au fost întemeiate pe Legea nr. 221/2009 care prevedea, la art. 5, dreptul oricărei

persoane care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945

- 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter

politic, precum și, după decesul acestei persoane, dreptul soțului sau al descendenților

acesteia până la gradul al II-lea inclusiv de a solicita instanței de judecată,

în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului

la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare,

alături de alte măsuri reparatorii.

Prin O.U.G.

nr. 62/2010, art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost modificat în ceea ce privește

cuantumul despăgubirilor morale ce pot fi acordate, stabilindu-se o limită maximă

a acestora.

Prin Decizia din

20 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României, partea

I,

nr.

761/15.11.2010, Curtea Constituțională, a admis excepția de neconstituționalitate

a dispozițiilor art.

I

pct. 1 și art.

II

din O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora,

pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, și pentru suspendarea

aplicării unor dispoziții din titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în

domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, excepție

ridicată direct de Avocatul Poporului, și a constatat că dispozițiile menționate

sunt neconstituționale.

Prin Decizia

nr. 1358 din 21 octombrie publicată în M. Of. al României, partea

I,

nr. 761/15.11.2010, Curtea Constituțională, a admis excepția

de neconstituționalitate și a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a)

teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstitutionale.

În conformitate

cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituție, "Dispozițiile din legile

[...] constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45

de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval,

Parlamentul [...], după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile

Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale

sunt suspendate de drept."

Curtea a reținut

că dispozițiile legale declarate neconstituționale nu au fost puse de acord cu prevederile

Constituției, astfel că, dat fiind efectul obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale,

ele nu mai pot constitui un temei pentru acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul

moral invocat de reclamantă, iar pretențiile acesteia sunt neîntemeiate.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanta G.V.

Instanța de apel

trebuia să analizeze calea de atac exercitată de reclamantă în raport de norma în

vigoare la data formulării acțiunii. La data introducerii cererii de chemare în

judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un drept la acțiune pentru

a solicita despăgubiri, inclusiv în temeiul art. 5. alin. (1), lit a), astfel că

legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă

pe tot parcursul procesului.

Decizia Curții

Constituționale prin care s-a declarat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu putea fi aplicată, deoarece se încalcă principiul

neretroactivității legii. Principiul neretroactivității legii este consacrat de

art. 15 alin. (2) din Constituție și este aplicat în jurisprudența Curții Europene

a Drepturilor Omului și a Curții Europene.

În ceea ce privește

evitarea unei duble reparații arată că drepturile conferite de Decretul-Lege

nr. 118/1990 nu au natura juridică a unor despăgubiri morale, ci sunt drepturi (indemnizații)

ce țin de legislația muncii, chiar Legea nr. 221/2009 arată că instanța va ține

cont de faptul că reclamantul a beneficiat de decret.

Obținerea unor

despăgubiri ar fi putut fi solicitată în virtutea dreptului de acces la justiție

garantat de C. civ., de Constituția României, rezoluția nr. 1096/1996 și de

art. 5,6 și 14 din C.E.D.O., care primează.

De asemenea, decizia

Curții Constituționale nu împiedică aplicarea cu prioritate a pactelor și tratatelor

internaționale, conform art. 20 din Constituție, și, ca atare, statuările C.E.D.O.

au prioritate față de cele ale Curții Constituționale.

Se mai arată că

respectarea principiului egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament

egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite.

Susține că prin

legea specială s-a stabilit un drept subiectiv patrimonial în favoarea recurentei,

drept subiectiv care se subsumează noțiunii de „bun" în sensul art. l din Protocolul

Adițional nr. l la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, astfel

cum această noțiune este definită în jurisprudența constantă a C.E.D.O.

Arată că după

publicarea în M. Of. al României a deciziei de declarare a neconstituționalității

art. 5 din Legea nr. 221/2009 a intrat în vigoare Legea nr. 202/2010 privind unele

măsuri de accelerare a soluționării proceselor care a modificat și completat Legea

nr. 221/2009, dar a păstrat neschimbate prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) în

varianta de dinainte de pronunțarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale.

Solicită admiterea

recursului, modificarea deciziei recurate în sensul respingerii apelurilor declarate

de pârât și Ministerul Public și menținerea ca temeinică și legală a sentinței,

invocând dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Examinând decizia

recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată

că recursul este nefondat.

Cu prioritate,

este de observat că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

a fost invocat numai formal, deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică de natură

a se circumscrie ipotezei pe care acest motiv o reglementează - interpretarea greșită

a actului juridic dedus judecății.

Criticile formulate

de recurentă aduc în discuție efectele, în cauză, ale Deciziei Curții Constituționale

nr. 1358/2010, încadrându-se astfel în cazul de modificare prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

Aceste critici

nu sunt însă fondate, potrivit celor ce se vor arăta:

Prin deciziile

nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea

art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I

din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora,

pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Declararea neconstituționalității

textelor de lege arătate produce efecte juridice asupra proceselor nesoluționate

definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea

despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147

alin. (4) din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general

obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari,

și produce efecte numai pentru viitor, iar nu și pentru trecut.

În speță, la momentul

la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma

juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența

unor dispoziții legale exprese.

Continuând să

aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte

au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale,

ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele

convenționale europene nu i le legitimează.

Soluția nu este

de natură să încalce nici dreptul la un „bun" în sensul art. l din Protocolul

nr. l adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât în absența

unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior publicării deciziei

Curții Constituționale nu se poate vorbi despre existența unui asemenea bun, și

nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existență

de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor și libertăților

reglementate de Convenție, cunoscând limitări deduse din existența unor motive obiective

și rezonabile.

În sensul considerentelor

anterior dezvoltate s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată

în M. Of. al României, Partea

I,

nr. 789/07.11.2011, care

a statuat cu putere de lege că drept urmare a Deciziilor Curții Constituționale

nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I

din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic

și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării

deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of. "

În considerentele

acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituționalitate

atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar și prin prisma dispozițiilor

art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul

la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind

protecția proprietății, respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din

Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea

recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330

alin. (4) C. proc. civ.

Cum Deciziile

Curții Constituționale sus-menționate au fost publicate în M. Of. la data de 15

noiembrie 2010, iar în speță, sentința primei instanțe a fost pronunțată la data

de 9 aprilie 2010, iar decizia de apel la data de 10 ianuarie 2011, cauza nefiind,

deci, soluționată definitiv la momentul publicării deciziilor respective în sensul

conferirii unui „bun" în sensul Convenției, rezultă că textele legale declarate

neconstituționale nu mai pot produce efecte juridice.

Concluzionând,

prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un

stat democratic, realizându-se controlul aposteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se

poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional,

ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței

și al stabilității juridice.

Este de menționat

că și în practica C.E.D.O. se recunoaște eficiența controlului realizat de instanța

de contencios constituțional.

Sub acest aspect,

având a se pronunța asupra unei situații similare (Decizia în Cauza Slavov și alții

împotriva Bulgariei), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că: "Nu

se poate spune că un text de lege a cărui constituționalitate a fost contestată

la scurt timp după intrarea lui în vigoare și care ulterior a fost declarat neconstituțional

ar putea constitui o bază legală solidă în înțelesul jurisprudenței Curții. De aceea,

reclamanții nu ar fi putut avea o speranță legitimă că pretențiile lor vor fi cuantificate

în conformitate cu acea lege, după ce ea a fost invalidată. De asemenea, ei nu ar

fi putut spera în mod legitim că determinarea pretențiilor lor se va face în baza

legii, așa cum era ea la momentul introducerii cererii lor, și nu în baza legii

așa cum era ea la momentul pronunțării hotărârii".

Dreptul de acces

la tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția europeană a drepturilor

omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate

în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine

controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului

nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate

de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa

dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a

acționat în mod discreționar emitentul actului.

O interpretare

în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate

și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte

normative, să fie astfel înlăturat.

Situația de dezavantaj

sau de discriminare în care recurenta susține că s-ar găsi, dat fiindcă cererea

sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei

Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul

de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre

mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern

a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.

Izvorul „discriminării"

constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea

înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior

adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic,

în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin

respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură

imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era

ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

În ce privește

Declarația Universală a Drepturilor Omului și Rezoluțiile Adunării Parlamentare

a Consiliului Europei și Adunării Generale a O.N.U., acestea sunt documente politice

internaționale cu caracter de recomandare pentru statele membre ale O.N.U. și, respectiv,

ale Consiliului Europei, iar nu tratate internaționale, astfel că nu au aplicabilitate

directă în dreptul intern pe temeiul art. 11 și 20 din Constituție, care se referă

numai la tratatele internaționale.

Făcând aplicarea

în cauză a deciziei în interesul Legii nr. 12 din 19 septembrie 2011, Înalta

Curte nu va mai analiza acele motive de recurs prin care reclamanta arată că despăgubirile

acordate în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 pot fi cumulate

cu cele primite în temeiul unor alte acte normative și cele privind intrarea în

vigoare a Legii nr. 202/2010, care a modificat și completat Legea nr. 221/2009,

dar a păstrat neschimbate prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) în varianta de dinainte

de pronunțarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale.

În aceste condiții,

Înalta Curte, având în vedere caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul

recursului în interesul legii și apreciind că instanța de apel a făcut o corectă

aplicare a legii, va respinge recursul ca nefondat, în temeiul art. 312 alin.

(1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanta G.V. împotriva deciziei civile nr. 3A din 10 ianuarie

2011 a Curții de Apel București, secția a VII a civilă și pentru cauze privind conflictele

de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi, 20 ianuarie 2012.