ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4823/2013

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

La data de 18 martie 2009, reclamantele D.E.S.

și N.R. au formulat acțiune împotriva pârâtului Ministerul Finanțelor Publice,

prin care au solicitat să fie obligat pârâtul la plata sumei de 1.000.000 euro,

pentru fiecare reclamantă, cu titlu de daune morale suferite în nume personal

de către reclamante, ca urmare a condamnării politice a autorului lor, D.H.,

prin sentința penală nr. 699/1950, cât și a dislocării lor în Bărăgan, datorită

stabilirii domiciliului forțat al tatălui și respectiv soțului lor, după

punerea în libertate.

Prin cererea precizatoare

din data de 10 noiembrie 2009, reclamantele reiterează faptul că invocă prejudicii

personale suferite de fiecare în parte datorită faptului că au fost soție și fiică

de deținut politic, arată faptele culpabile ale organelor de represiune din acea

perioadă împotriva lor și motivează de ce consideră că pârâta are calitate procesuală

pasivă în cauză, plecând de la interpretarea dispozițiilor art. 1000 alin. (3)

C. civ.

În drept, reclamantele

au invocat dispozițiile art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și

art. 998-999 și art. 1000 alin. (3) C. civ.

Prin sentința civilă

nr. 237 din 23 februarie 2010 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis

excepția inadmisibilității acțiunii, reținând că pe parcursul soluționării cauzei

a fost adoptată Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945—22 decembrie

1989, act normativ special, în temeiul căruia persoanele care au suferit condamnări

cu caracter politic sau moștenitorii acestora au posibilitatea de a solicita repararea

prejudiciului produs și care nu încalcă art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea

dreptului dedus pretins este efectivă.

Prin decizia civilă

nr. 555A din 11 octombrie 2010, Curtea de Apel, secția a III-a civilă, a admis apelul

formulat împotriva sentinței menționate și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași

instanțe, reținând următoarele:

Reclamantele și-au întemeiat

acțiunea pe dispozițiile art. 998–999 și art. 1000 alin. (3) C. civ. și pe art.

8, 9, 10 și 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și au indicat fără echivoc

în cuprinsul acțiunii care au fost prejudiciile suferite de fiecare personal, ca

urmare a condamnării politice a autorului lor.

Prin cererea precizatoare

din data de 10 noiembrie 2009, reclamantele reiterează faptul că invocă prejudicii

personale suferite de fiecare în parte datorită faptului că au fost soție și fiică

de deținut politic, indicând ca temei legal al acțiunii dispozițiile art. 998–999

și art. 1000 alin. (3) C. civ.

După intrarea în vigoare

a Legii nr. 221/2009, la termenul din data de 02 februarie 2010, apărătorul reclamantelor

a arătat în mod expres că nu înțelege să-și precizeze acțiunea, că nu invocă dispozițiile

Legii nr. 221/2009 și că temeiul juridic al acțiunii rămâne dreptul comun, așa cum

a arătat deja prin acțiune și prin precizarea acesteia, motiv pentru care instanța

de apel, apreciind că acțiunea este introdusă în nume propriu, că se întemeiază

pe dreptul comun, a considerat ca nelegală soluția primei instanțe de fond de a

respinge acțiunea ca inadmisibilă.

Prin decizia civilă

nr. 8081 din 15 noiembrie 2011 Înalta Curte de Casație și Justiție a respins ca

nefondat recursul împotriva acestei decizi, reținând că în mod legal instanța de

apel a examinat aspectele de nelegalitate privind excepția inadmisibilității, fără

a evoca fondul, cu atât mai mult cu cât nu s-au propus și nu s-au administrat probe,

dispunând ca rejudecarea să se realizeze în raport de temeiul juridic invocat de

reclamant.

În vederea rejudecării,

dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă,

sub nr. 11050/3/2009*, la primul termen invocându-se din oficiu excepția prescripției

dreptului material la acțiune.

Prin sentința civilă

nr. 1026 din 11 mai 2012, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția

prescripției dreptului material la acțiune. A respins ca prescrisă cererea de chemare

în judecată formulată de reclamantele D.E.S. și N.R.

Pentru a hotărî astfel,

s-a reținut că nu se poate reține susținerea reclamantelor în sensul că dreptul

la acțiune a luat naștere de la momentul la care au luat cunoștință de dosarul de

la CNSAS, întrucât, pe de o parte, textul art. 8 din Decretul nr. 167/1958 este

clar sub aspectul nașterii dreptului la acțiune, iar pe de altă parte, aceste documente

au valoare în ceea ce privește aspectul dovedirii pretențiilor reclamantelor, nu

și în ceea ce privește prejudiciul și persoana responsabilă, aspecte deja cunoscute

acestora. Mai mult, până la momentul apariției legii care a permis accesul la propriul

dosar de securitate, reclamantele nu aveau cum să cunoască faptul că vor putea lua

cunoștință de toate actele de urmărire operativă, așa încât să se poată prezuma

că neintroducerea cererii de chemare în judecată nu a fost cauzată de pasivitatea

acestora, ci de speranța că își pot valorifica dreptul în raport de informațiile

furnizate de CNSAS.

Împotriva menționatei

sentințe, au declarat apel (înregistrat ca recurs), reclamantele D.E.S. și N.R.

Instanța de apel a calificat

calea de atac ca fiind recurs apreciind că, în baza reglementării speciale în materie

– Legea nr. 221/2009 și art. XIII din Legea nr. 202/2010 de modificare a C. proc.

civ., fără a se distinge după valoarea obiectului litigiului - (art. 282

1

C. proc. civ. nefiind astfel incident) – calea de atac formulată ca apel, în cauză

este recurs – fiind aplicabile și prevederile art. XXVI din Legea nr. 202/2010 (în

vigoare din data de 26 noiembrie 2010).

În urma acestei recalificări,

prin decizia civilă nr. 1798 din 22 octombrie 2012, Curtea de Apel București, secția

a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, a respins, ca nefondat, recursul.

Împotriva menționatei

decizii au declarat recurs reclamantele D.E.S. și N. (fostă D.) R. pentru motive

de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestora

s-a arătat că instanța de apel a calificat apelul declarat împotriva sentinței civile

nr. 1026 din 11 mai 2012 pronunțată de Tribunalul București ca fiind recurs, cu

încălcarea prevederilor art. 282

1

alin. (1) C. proc. civ., calea de atac

fiind cea a apelului și nu a recursului, având în vedere că obiectul prezentului

litigiu are o valoare de peste 100.000 RON și acțiunea este întemeiată pe dreptul

comun.

Temeiul de drept al acțiunii,

invocat prin cererea introductivă, a fost art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, raportat la dreptul material intern, art. 998, art. 999 și art. 1000

alin. (3) C. civ. și nu la dispozițiile Legii nr. 221/2009.

Reclamanții au precizat

în mod expres că temeiul legal al acțiunii noastre este art. 998-999 și art. 1000

alin. (3) C. civ.

Nu poate fi primită teoria

pe care și-a bazat instanța de apel decizia atacată prin prezentul recurs, potrivit

căreia în speță ar fi incidente deopotrivă prevederile art. 3-4 și urm. din Legea

nr. 221/2009, în sensul că instanța ar fi chemată mai întâi să statueze asupra caracterului

politic al condamnării autorului recurentelor-reclamante, respectiv asupra măsurii

administrative de dislocare de domiciliu a acestuia și a familiei sale în Bărăgan,

potrivit legii speciale în materie.

Atâta timp cât nu s-au

indicat ca temei de drept prevederile Legii nr. 221/2009, instanța nu avea de ce

să invoce și să stabilească situația de fapt raportat la aceste prevederi.

Prin calificarea căii

de atac drept recurs în loc de apel, recurentelor li se creează un prejudiciu major

evident, deoarece sunt private de exercitarea unei căi de atac, aspect de natură

să încalce în mod flagrant dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil.

Analizând recursul formulat,

în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta este fondat

pentru următoarele considerente:

În primul ciclu procesual

parcurs de prezenta cauză s-a stabilit că Legea nr. 221/2009 nu este aplicabilă

raportului juridic dedus judecății, fiind precizate limitele rejudecării, în sensul

aplicării în cauză a dispozițiilor de drept comun, incidente în cauză la momentul

sesizării instanței.

Potrivit art. 315 C. proc.

civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept

dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

În rejudecare, instanța

de apel a aplicat dispozițiile Legii nr. 221/2009, în raport de care a recalificat

calea de atac din apel în recurs, încălcând astfel prevederile art. 315 alin.

(1) C. proc. civ. și producând astfel părților o vătămare, în accepțiunea art. 105

alin. (2) C. proc. civ., conform căruia „

Actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale

sau de un funcționar necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a

pricinuit părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor”.

O asemenea vătămare nu

se poate înlătura decât prin

casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei la Curtea de

Apel București pentru rejudecare, ca instanță de apel, întrucât numai astfel se

va putea da eficiență principiului respectării dreptului părților la un proces echitabil,

care presupune și accesul la toate căile de atac instituite de lege, principiu încălcat

prin recalificarea căii de atac a apelului ca recurs.

Statuându-se în mod obligatoriu

asupra aplicării în cauză a dispozițiilor dreptul comun, având în vedere că valoarea

obiectului cauzei este mai mare de 100.000 RON, Înalta Curte consideră că nu este

incident art. 282

1

C. proc. civ. care suprimă calea de atac a apelului,

astfel încât sentința civilă nr. 1026 din 11 mai 2012 a Tribunalului București,

secția a IV-a civilă, este supusă căi de atac a apelului, iar nu celei a recursului.

În consecință, întrucât

instanța de recurs a făcut o greșită calificare a căii de atac, încălcând prevederile

art. 315 alin. (1) C. proc. civ., sunt incidente motivele de recurs prevăzut de

art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (3)

coroborat cu art. 313 C. proc. civ., va admite recursul, va casa decizia recurată

și va trimite cauza la Curtea de Apel București pentru rejudecare, ca instanță de

apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de reclamantele D.E.S. și N. (fostă D.) R. împotriva deciziei nr. 1798 din 22 octombrie

2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie.

Casează decizia recurată

și trimite cauza la Curtea de Apel București pentru rejudecare, ca instanță de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 25 octombrie 2013.