ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4823/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: La data de 18 martie 2009, reclamantele D.E.S. și N.R. au formulat acțiune împotriva pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, prin care au solicitat să fie obligat pârâtul la plata sumei de 1.000.000 euro, pentru fiecare reclamantă, cu titlu de daune morale suferite în nume personal de către reclamante, ca urmare a condamnării politice a autorului lor, D.H., prin sentința penală nr. 699/1950, cât și a dislocării lor în Bărăgan, datorită stabilirii domiciliului forțat al tatălui și respectiv soțului lor, după punerea în libertate.

Prin cererea precizatoare din data de 10 noiembrie 2009, reclamantele reiterează faptul că invocă prejudicii personale suferite de fiecare în parte datorită faptului că au fost soție și fiică de deținut politic, arată faptele culpabile ale organelor de represiune din acea perioadă împotriva lor și motivează de ce consideră că pârâta are calitate procesuală pasivă în cauză, plecând de la interpretarea dispozițiilor art. 1000 alin. (3) C. civ. În drept, reclamantele au invocat dispozițiile art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 998-999 și art. 1000 alin. (3) C. civ.

Prin sentința civilă nr. 237 din 23 februarie 2010 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția inadmisibilității acțiunii, reținând că pe parcursul soluționării cauzei a fost adoptată Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945—22 decembrie 1989, act normativ special, în temeiul căruia persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic sau moștenitorii acestora au posibilitatea de a solicita repararea prejudiciului produs și care nu încalcă art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este efectivă.

Prin decizia civilă nr. 555A din 11 octombrie 2010, Curtea de Apel, secția a III-a civilă, a admis apelul formulat împotriva sentinței menționate și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, reținând următoarele: Reclamantele și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 998–999 și art. 1000 alin. (3) C. civ. și pe art. 8, 9, 10 și 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și au indicat fără echivoc în cuprinsul acțiunii care au fost prejudiciile suferite de fiecare personal, ca urmare a condamnării politice a autorului lor. Prin cererea precizatoare din data de 10 noiembrie 2009, reclamantele reiterează faptul că invocă prejudicii personale suferite de fiecare în parte datorită faptului că au fost soție și fiică de deținut politic, indicând ca temei legal al acțiunii dispozițiile art. 998–999 și art. 1000 alin. (3) C. civ.

După intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009, la termenul din data de 02 februarie 2010, apărătorul reclamantelor a arătat în mod expres că nu înțelege să-și precizeze acțiunea, că nu invocă dispozițiile Legii nr. 221/2009 și că temeiul juridic al acțiunii rămâne dreptul comun, așa cum a arătat deja prin acțiune și prin precizarea acesteia, motiv pentru care instanța de apel, apreciind că acțiunea este introdusă în nume propriu, că se întemeiază pe dreptul comun, a considerat ca nelegală soluția primei instanțe de fond de a respinge acțiunea ca inadmisibilă.

Prin decizia civilă nr. 8081 din 15 noiembrie 2011 Înalta Curte de Casație și Justiție a respins ca nefondat recursul împotriva acestei decizi, reținând că în mod legal instanța de apel a examinat aspectele de nelegalitate privind excepția inadmisibilității, fără a evoca fondul, cu atât mai mult cu cât nu s-au propus și nu s-au administrat probe, dispunând ca rejudecarea să se realizeze în raport de temeiul juridic invocat de reclamant. În vederea rejudecării, dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 11050/3/2009*, la primul termen invocându-se din oficiu excepția prescripției dreptului material la acțiune. Prin sentința civilă nr. 1026 din 11 mai 2012, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune.

A respins ca prescrisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantele D.E.S. și N.R. Pentru a hotărî astfel, s-a reținut că nu se poate reține susținerea reclamantelor în sensul că dreptul la acțiune a luat naștere de la momentul la care au luat cunoștință de dosarul de la CNSAS, întrucât, pe de o parte, textul art. 8 din Decretul nr. 167/1958 este clar sub aspectul nașterii dreptului la acțiune, iar pe de altă parte, aceste documente au valoare în ceea ce privește aspectul dovedirii pretențiilor reclamantelor, nu și în ceea ce privește prejudiciul și persoana responsabilă, aspecte deja cunoscute acestora.

Mai mult, până la momentul apariției legii care a permis accesul la propriul dosar de securitate, reclamantele nu aveau cum să cunoască faptul că vor putea lua cunoștință de toate actele de urmărire operativă, așa încât să se poată prezuma că neintroducerea cererii de chemare în judecată nu a fost cauzată de pasivitatea acestora, ci de speranța că își pot valorifica dreptul în raport de informațiile furnizate de CNSAS. Împotriva menționatei sentințe, au declarat apel (înregistrat ca recurs), reclamantele D.E.S. și N.R. Instanța de apel a calificat calea de atac ca fiind recurs apreciind că, în baza reglementării speciale în materie – Legea nr. 221/2009 și art. XIII din Legea nr. 202/2010 de modificare a C. proc.

civ., fără a se distinge după valoarea obiectului litigiului - (art. 282 1 C. proc. civ. nefiind astfel incident) – calea de atac formulată ca apel, în cauză este recurs – fiind aplicabile și prevederile art. XXVI din Legea nr. 202/2010 (în vigoare din data de 26 noiembrie 2010). În urma acestei recalificări, prin decizia civilă nr. 1798 din 22 octombrie 2012, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, a respins, ca nefondat, recursul. Împotriva menționatei decizii au declarat recurs reclamantele D.E.S. și N. (fostă D.) R. pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea acestora s-a arătat că instanța de apel a calificat apelul declarat împotriva sentinței civile nr. 1026 din 11 mai 2012 pronunțată de Tribunalul București ca fiind recurs, cu încălcarea prevederilor art. 282 1 alin. (1) C. proc.

civ., calea de atac fiind cea a apelului și nu a recursului, având în vedere că obiectul prezentului litigiu are o valoare de peste 100.000 RON și acțiunea este întemeiată pe dreptul comun. Temeiul de drept al acțiunii, invocat prin cererea introductivă, a fost art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, raportat la dreptul material intern, art. 998, art. 999 și art. 1000 alin. (3) C. civ. și nu la dispozițiile Legii nr. 221/2009. Reclamanții au precizat în mod expres că temeiul legal al acțiunii noastre este art. 998-999 și art. 1000 alin. (3) C. civ.

Nu poate fi primită teoria pe care și-a bazat instanța de apel decizia atacată prin prezentul recurs, potrivit căreia în speță ar fi incidente deopotrivă prevederile art. 3-4 și urm. din Legea nr. 221/2009, în sensul că instanța ar fi chemată mai întâi să statueze asupra caracterului politic al condamnării autorului recurentelor-reclamante, respectiv asupra măsurii administrative de dislocare de domiciliu a acestuia și a familiei sale în Bărăgan, potrivit legii speciale în materie. Atâta timp cât nu s-au indicat ca temei de drept prevederile Legii nr. 221/2009, instanța nu avea de ce să invoce și să stabilească situația de fapt raportat la aceste prevederi. Prin calificarea căii de atac drept recurs în loc de apel, recurentelor li se creează un prejudiciu major evident, deoarece sunt private de exercitarea unei căi de atac, aspect de natură să încalce în mod flagrant dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil.

Analizând recursul formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta este fondat pentru următoarele considerente: În primul ciclu procesual parcurs de prezenta cauză s-a stabilit că Legea nr. 221/2009 nu este aplicabilă raportului juridic dedus judecății, fiind precizate limitele rejudecării, în sensul aplicării în cauză a dispozițiilor de drept comun, incidente în cauză la momentul sesizării instanței. Potrivit art. 315 C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. În rejudecare, instanța de apel a aplicat dispozițiile Legii nr. 221/2009, în raport de care a recalificat calea de atac din apel în recurs, încălcând astfel prevederile art. 315 alin. (1) C. proc.

civ. și producând astfel părților o vătămare, în accepțiunea art. 105 alin. (2) C. proc. civ., conform căruia „ Actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcționar necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor”. O asemenea vătămare nu se poate înlătura decât prin casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei la Curtea de Apel București pentru rejudecare, ca instanță de apel, întrucât numai astfel se va putea da eficiență principiului respectării dreptului părților la un proces echitabil, care presupune și accesul la toate căile de atac instituite de lege, principiu încălcat prin recalificarea căii de atac a apelului ca recurs.

Statuându-se în mod obligatoriu asupra aplicării în cauză a dispozițiilor dreptul comun, având în vedere că valoarea obiectului cauzei este mai mare de 100.000 RON, Înalta Curte consideră că nu este incident art. 282 1 C. proc. civ. care suprimă calea de atac a apelului, astfel încât sentința civilă nr. 1026 din 11 mai 2012 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, este supusă căi de atac a apelului, iar nu celei a recursului. În consecință, întrucât instanța de recurs a făcut o greșită calificare a căii de atac, încălcând prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., sunt incidente motivele de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (3) coroborat cu art. 313 C. proc.

civ., va admite recursul, va casa decizia recurată și va trimite cauza la Curtea de Apel București pentru rejudecare, ca instanță de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamantele D.E.S. și N. (fostă D.) R. împotriva deciziei nr. 1798 din 22 octombrie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Casează decizia recurată și trimite cauza la Curtea de Apel București pentru rejudecare, ca instanță de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 25 octombrie 2013.