ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2414/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2414/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Timiș sub nr. dosar 698/30/2010, la data de 03 februarie 2010,

reclamanții M.I., M.M., M.I. și P.E. au chemat în judecată pârâtul

S.R. prin M.F.P. solicitând ca prin

hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de

10.000 Euro către reclamantul M.I., iar pentru ceilalți trei reclamanți a sumei

de 25.000 Euro pentru fiecare, ori echivalentul în lei, la cursul B.N.R.

lei/euro de la data efectuării plății, cu titlu de despăgubiri pentru

prejudiciul moral; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 2501 din 5

octombrie 2010, Tribunalul Timiș, secția civilă, a admis în parte acțiunea

reclamanților și a obligat pârâtul S.R. să plătească acestora următoarele sume:

reclamantului M.I., suma de 10.000 euro, reclamantei M.M., suma de 10.000 euro,

reclamantei M.I., suma de 10.000 euro și reclamantei P.E.; suma de 10.000 euro,

cu titlu de despăgubiri pentru daune morale, fiind respinse în rest celelalte

pretenții.

În justificarea soluției, tribunalul

a avut în vedere faptul că reclamanții M.I., M.M., M.I. și P.E. legitimează

calitatea de a accede la beneficiul măsurilor reparatorii prevăzute de Legea cu

nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, fiind deportați împreună cu familia (compusă la acea epocă din

părinți și copii) în localitatea Frumușița Nouă.

Legea cu nr. 221/2009

conferă în mod expres calitate procesuală activă, atât persoanelor care au

suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic,

cât și, după decesul acestei persoane, soțului sau descendenților acesteia până

la gradul al II-lea inclusiv.

Instanța a apreciat că

inadmisibilitatea acțiunii, ca o excepție invocată de către pârât prin

întâmpinare, este neîntemeiată și a respins-o.

S-a constatat că măsura

deportării în Bărăgan luată față de reclamanți se circumscrie ipotezei

prevăzute de art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, care menționează expres decizia

M.A.I. nr. 200/1951 printre actele normative incriminate de lege ca dispunând

măsuri administrative cu caracter politic. Astfel că, în speță nu sunt

incidente prevederile alin. (3) al art. 1 din Legea nr. 221/2009 și nici cele

ale art. 4, vizând necesitatea constatării în prealabil a caracterului politic

al deportării în Bărăgan, de vreme ce această măsură administrativă cu caracter

politic se numără printre cele expres reglementate de lege.

Dintre măsurile reparatorii

reglementate de lege, reclamanții au optat pentru despăgubiri morale,

reglementate de art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Tribunalul a observat că

acest act normativ prevede în mod expres repararea prejudiciului moral cauzat

atât prin condamnările cu caracter politic pronunțate în perioada de referință

a legi cât și pentru măsurile administrative abuzive cu caracter politic

dispuse în aceeași limită temporală (6 martie 1945 - 22 decembrie 1989);

această concluzie rezultă chiar din titulatura actului normativ în discuție, Legea

nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, cât și din întreaga concepție a acestuia.

Aceasta vizează atât condamnările

și măsurile administrative cu caracter politic expres conferit de lege, cât și

cele ale căror caracter are a fi constatat de instanța de judecată, raportat la

criterii, de asemenea indicate de actul normativ în discuție (și care face

trimitere la Decretul - Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi

persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere

de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite

în prizonieri, și respectiv la O.U.G. nr. 114/1999 privind acordarea calității

de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru

infracțiuni săvârșite din motive politice persoanelor împotriva cărora au fost

dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și

persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de

răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România).

Printre criteriile

generale identificate de instanță, în încercarea de a cuantifica prejudiciile

morale au fost avute în vedere cele referitoare la importanța valorilor lezate

și măsura lezării (în speță îngrădirea libertății de mișcare prin deportarea

obligatorie și fixarea unei raze teritoriale în care aveau dreptul să circule),

consecințele negative suferite de reclamanți pe plan fizic și psihic (rezultate

din atingerile și încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu

consecința inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii

confortului, depărtării de casă, părăsirii într-un mediu de viață ostil, în

condiții aproape imposibile, la limita imaginației, fiind afectate totodată și

acele atribute care influențează relațiile sociale, onoare, demnitate,

reputație) intensitatea percepției consecințelor vătămării (prin raportare și

la nivelul de instruire, de educare al persoanelor în cauză), gradul în care

le-a fost afectată situația familială, profesională și socială (instanța având

în vedere toate acele atribute situate în domeniul afectiv al vieții umane, cum

ar fi relațiile familiale, cele cu prietenii, apropriații, imposibilitatea

asigurării unei pregătiri profesionale dorite, ori a continuării studiilor sau

a reluării vechilor ocupații, după întoarcerea acasă).

Toate aceste vătămări

își găsesc expresia cea mai adecvată în durerea morală încercată de victimele

acestei măsuri administrative abuzive, cu caracter politic și care nu poate fi decât

aproximativ percepută prin intermediul criteriilor enunțate.

De asemenea, la

cuantificarea despăgubirilor, tribunalul s-a raportat și la jurisprudența C.E.D.O.

(a se vedea cauzele R. contra României, S. și P. contra României), observând că

aceasta s-a dovedit a fi moderată în acordarea acestora, raportându-se la

situația concretă a fiecărui caz, dar și la caracterul rezonabil al sumei ce

urmează a fi acordată cu acest titlu, pe baze echitabile și în raport cu ideea

procurării unei satisfacții de ordin moral, pe cât posibil susceptibilă a

înlocui valorile lezate.

Prin decizia civilă nr. 784 din 19

aprilie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul

declarat de reclamanții M.I., M.M., M.I. și P.E. (născută M.); a admis apelul

declarat de pârâtul S.R., reprezentat de M.F.P., prin D.G.F.P. Timiș pe care a

schimbat-o în sensul că: a respins acțiunea în despăgubiri formulată de reclamanți

față de instituția pârâtă.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța de apel a avut în vedere următoarele:

Ca urmare a cererilor formulate de

pârâtul S.R. prin M.F.P. în mai multe dosare aflate pe rolul instanțelor în

care s-a invocat excepția de neconstituționalitate a art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009, Curtea Constituțională prin Decizia nr. 1358 din 21

octombrie 2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2010), a admis respectiva excepție.

Analiza art. 5 alin. (1) lit. a) al

Legii nr. 221/2009 s-a făcut sub un dublu aspect, respectiv cel al

constituționalității sale dar și cel al compatibilității lui cu dispozițiile C.E.D.O.

Aspectul neconstituționalității art.

5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009 a fost dedus din examinarea comparativă

a mai multor acte normative, respectiv: Decretul - Lege nr. 118/1990,

republicat și O.U.G. nr. 214/1999 aprobată cu modificări și completări prin

Legea nr. 568/2001 cu modificări și completări ulterioare, examinare pe baza

căreia s-a concluzionat că în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele

morale cauzate persoanelor persecutate din motive politice în perioada

comunistă sunt în vigoare reglementări paralele, a căror coexistență conduce la

crearea unor situații de incoerență și instabilitate.

S-a reținut că prin art. 16 din

Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea

actelor normative, în procesul de legiferare este interzisă instituirea

acelorași reglementări în două sau mai multe acte normative iar în cazul

existenței unor paralelisme, acestea vor fi înlăturare fie prin abrogare, fie

prin concentrarea materiei în reglementări unice.

Curtea Constituțională a constatat

că nesocotirea de către legiuitor a legii menționate prin instituirea, ca efect

al dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, a unei noi

proceduri de reparare materială, identică ca scop cu cele deja consacrate prin

legi anterioare încă în vigoare, încalcă dispozițiile art. 1 alin. (3) și (5)

din Constituție, și de aceea, este în mod vădit, neavenită.

Decizia nr. 1358/2010 de admitere a

excepției de neconstituționalitate a articolului amintit are, de la data

publicării, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituția revizuită, un caracter

general obligatoriu și putere numai pentru viitor.

Aplicarea simplistă și automată a

acestor principii ar părea să conducă la concluzia că acțiunile în acordarea

despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 221/2009 rămân supuse dispozițiilor în

vigoare anterior momentului pronunțării deciziei de neconstituționalitate

întrucât aceasta nu are caracter retroactiv.

Această regulă se aplică, desigur,

însă doar acelor situații care și-au epuizat efectele, definitiv și complet,

înainte de intrarea în vigoare a legii noi (rezultate din constatarea

neconstituționalității sale parțiale sau totale) nu și acelora care, deși au

luat naștere sub legea veche, își vor produce o parte sau toate efectele numai

după ieșirea din vigoare a acesteia.

Cu referire la decizia de constatare

a neconstituționalității unui text de lege sau ordonanță, rezultă, deci, că ea

nu va produce consecințe decât pentru viitor adică în privința consecințelor și

efectelor încă nerealizate ale faptului ce a generat raportul juridic

conflictual dedus judecății, pe care le invalidează în limita aspectului de

neconstituționalitate constatat.

Problema aceasta trebuie tratată

nuanțat întrucât atunci când se discută despre efectele viitoare ale raportului

juridic doctrina face distincție în funcție de situația juridică care l-a

generat, respectiv dacă ea are o natură contractuală, ipoteză în care legea

nouă nu se aplică întrucât efectele, ca și celelalte elemente ale structurii

raportului juridic, rezultă din voința expresă sau prezumată a părților iar

noua lege ar interveni brutal și nepermis asupra dreptului la liberă dispoziție

a părților, sau dacă ea are o natură necontractuală (legală), ipoteză în care

legea nouă este de imediată aplicare.

Altfel spus, în prima ipoteză se

poate vorbi despre drepturi câștigate prin voința părților iar, în cea de-a

doua, doar de simple așteptări în dobândirea pe cale judiciară, a unor

drepturi.

Privită în conținutul său, obligația

de plată a despăgubirilor pentru daune morale pe care reclamanții o solicită a

fi impusă statului în baza art. 5 alin. (1) lit. a) al Legii nr. 221/2009, este

una rezultată dintr-o situație legală iar nu convențională, respectiv din

angajamentul asumat de bună-voie de către stat în a dezdăuna subiecții special

desemnați prin lege, în cadrul și la finele unei proceduri judiciare.

Curtea Constituțională a reținut că

lipsa obligației statului de a dezdăuna persoanele persecutate politic în

perioada comunistă este confirmată și de jurisprudența C.E.D.O. în materie

(Hotărârea din 12 mai 2009 din cauza E. ș.a. contra Germania, Hotărârea din 2

februarie 2010 din cauza K. și I.K. contra Georgia), fiind în primul rând

important ca prin lege să se producă o satisfacție de ordin moral prin însăși

recunoașterea și condamnarea măsurilor contrare drepturilor omului. Acest lucru

a fost realizat în România atât într-o manieră globală, în cadrul procesului de

condamnare publică a crimelor comuniste cât și într-o manieră individuală, ca

efect al O.U.G. nr. 214/1999, care a permis acordarea calității de luptător în

rezistența anticomunistă persoanelor care au fost supuse, din motive politice,

abuzurilor vechiului sistem.

Chiar și în absența vreunei

obligații rezultate din Convenție, interesul statului român pentru consacrarea

acestei reparații de ordin moral ca și a celei de ordin material (prin

acordarea de indemnizații lunare, actualizate periodic, potrivit Decretului –

Lege nr. 118/1990, acelorași categorii de persoane și pentru aceleași fapte

prejudiciabile ca și cele menționate în Legea nr. 221/2009), s-a manifestat

efectiv iar măsurile menționate constituie remedii adecvate reparării efectelor

acestei tragedii a istoriei și reprezintă în sine o satisfacție echitabilă în

sensul art. 41 al C.E.D.O. și jurisprudenței generate de aplicarea acestui

articol.

În consecință, instanța de apel a

reținut că reclamanții nu aveau, la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009,

un „bun” în sensul jurisprudenței C.E.D.O. generată de aplicarea art. 1 al

Protocolului adițional (nr. 1) la Convenție, pe care trebuiau să-l prezerve sau

să-l confirme prin declanșarea procesului, ci, doar posibilitatea de a-l

dobândi printr-o hotărâre judecătorească pe care o puteau executa, cel mai

devreme, după momentul rămânerii ei definitive în apel [(art. 374 alin. (1)

coroborat cu art. 376 alin. (1) și cu art. 377 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.)].

Rezultă, deci, că raportul juridic

de obligație la plată a statului în cauzele având ca obiect Legea nr. 221/2009

urma să își producă efectele, cel mai devreme, la data soluționării apelului,

ori, din moment ce Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale a fost pronunțată și publicată anterior acestui moment,

dispozițiile sale prin care s-a constatat ca fiind neconstituțional art. 5

alin. (1) lit. a) din aceeași lege, care au condus inițial la suspendarea lui

de drept pentru 45 zile iar, după acest termen, la încetarea efectelor sale [(art.

147 alin. (1) din Constituție)], datorită caracterului lor obligatoriu erga

omnes trebuie avute în vedere de instanță la tranșarea, la fond sau în apel, a

substanței pretențiilor deduse judecății.

În consecință, s-a reținut că toate

argumentele de mai sus, care au condus la concluzia respingerii în

integralitate a acțiunii reclamanților, se opun cererii lor din apel de

majorare a despăgubirilor stabilite de instanța de fond până la nivelul maxim

al celor solicitate prin acțiune.

Împotriva acestei decizii au

declarat recurs, în termen legal reclamanții M.I., M.M., M.I. și P.E.,

criticând-o pentru nelegalitate potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticilor formulate,

reclamanții au arătat următoarele:

Motivarea instanței de apel se

bazează, în mod greșit, pe Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010, decizie prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate a

prevederilor art. 5 alin. (l) din Legea nr. 221/2009.

Astfel, recurenții reclamanți

consideră că dispozițiile Deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010, nu sunt incidente cauzelor aflate deja pe rol la data

pronunțării acestei decizii, ci ar putea fi aplicabile doar acțiunilor

introduse după pronunțarea ei.

În continuare, susțin recurenții că

la data pronunțării Deciziei Curții Constituționale, se pronunțase sentința

civila nr. 2501 din 05 octombrie 2010, prin care li s-a acordat fiecăruia

dintre reclamanți suma de 10.000 Euro, cu titlu de despăgubiri pentru

prejudiciul suferit așadar considera că aveau o speranța legitima și un bun în

înțelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 din C.E.D.O., făcând trimitere și la alte

dispoziții C.E.D.O.

În consecință, solicită admiterea

recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului declarat

de reclamanți și al respingerii apelului declarat de către pârât.

Examinând hotărârea atacată prin

prisma motivelor de recurs invocate, a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte reține că recursul este nefondat urmând a fi respins pentru

următoarele considerente:

Prin decizia nr. 1358 din 21

octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a)

teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989.

Declararea neconstituționalității

textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor

nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic

pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat

neconstituțional.

Art. 147 alin. (4) din Constituție,

prevede că decizia Curții Constituționale este general obligatorie, atât pentru

autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produce

efecte numai pentru viitor iar nu și pentru trecut.

Fiind vorba de o normă imperativă de

ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită,

deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă

efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate în

ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că deciziile Curții

Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt

principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu

se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor

juridice deja constituite.

Se va face însă distincție între

situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura

în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice

voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de

fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a

dat naștere.

Rezultă că în cazul situațiilor

juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind

efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în

vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii

noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive,

permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu

le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție în curs de

soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea

reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea

nouă anterior definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act

normativ.

Este vorba, în ipoteza analizată,

despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul

titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită

și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se

poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de

instanță.

Or, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe

asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi

considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții

Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04

aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că „deciziile Curții

Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate

întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și

considerentele care îl explicitează”, că „dacă aplicarea unui act normativ în

perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității își

găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai

există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția

de constituționalitate a fost răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau

obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea

eficiență actelor normative declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice o normă de

drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat),

judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale,

ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici

normele convenționale europene nu i le legitimează.

Ideea priorității textelor legale

consacrate de C.E.D.O. în materie nu pot fi reținute, întrucât soluția adoptată

de instanța constituțională nu este de natură să încalce nici dreptul la un

„bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., întrucât în

absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior

apariției deciziei Curții Constituționale nu se poate vorbi despre existența

unui asemenea bun, și nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la

nediscriminare nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci se

raportează la ansamblul drepturilor și libertăților reglementate de Convenție,

cunoscând limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.

Referitor la noțiunea de „bun”,

potrivit jurisprudenței instanței europene, aceasta poate cuprinde atât „bunuri

actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un

reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a obține

beneficiul efectiv al unui drept.

Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009

a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de

creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă

condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea,

de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor.

Sub acest aspect, în jurisprudența C.E.D.O.

s-a statuat că o creanță de restituire este „o creanță sub condiție” atunci

când „problema întrunirii condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul

procedurii judiciare și administrative promovate”. De aceea, „la momentul

sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative, această

creanță nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi

considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul

Protocol” [(Cauza C. împotriva României (M. Of., nr. 189/19.03.2007)].

În mod asemănător s-a reținut într-o

altă cauză (Cauza I. și M. contra României, Hotărârea din 14 decembrie 2006) că

reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță condițională, deoarece

„problema îndeplinirii condițiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie

să fie soluționată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră”.

Rezultă că nu este vorba de drepturi

născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi

care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte

constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de

neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din

partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun

care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.

În jurisprudența instanței europene

s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie

judiciară trecută în puterea lucrului judecat” (Cauza F.M.G. ș.a. contra

Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).

Rezultă că, în absența unei hotărâri

definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții

Constituționale, nu se poate vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1

din Protocolul nr. 1, astfel încât situația existentă în cauză nu se

circumscrie dispozițiilor Convenției la care face generic referire reclamantul.

Referitor la noțiunea de „speranță

legitimă”, fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține

categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială

susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care

are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existența sa

este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor

naționale (Cauza A. ș.a. contra României, paragraful 137).

O asemenea jurisprudență nu s-a

conturat însă până la adoptarea deciziei în interesul legii în discuție, iar

noțiunea de „speranță legitimă” nu are o bază suficientă în dreptul intern,

întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie

de verificarea organului jurisdicțional.

În sensul considerentelor anterior

dezvoltate, s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 (M. Of., nr. 789/07.11.2011),

care a statuat cu putere de lege că drept urmare a Deciziilor Curții

Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit.

a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”

Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în

speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 19 aprilie 2011,

cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziei

respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai

pot produce efectele juridice.

Din perspectiva celor expuse,

motivele de recurs invocate de recurenți sunt nefondate, astfel că în aplicarea

dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge

recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanții M.I., M.M., M.I. și P.E. împotriva deciziei nr. 784 din

19 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică

astăzi, 2 aprilie 2012.