ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2414/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș sub nr. dosar 698/30/2010, la data de 03 februarie 2010, reclamanții M.I., M.M., M.I. și P.E. au chemat în judecată pârâtul S.R. prin M.F.P. solicitând ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 10.000 Euro către reclamantul M.I., iar pentru ceilalți trei reclamanți a sumei de 25.000 Euro pentru fiecare, ori echivalentul în lei, la cursul B.N.R. lei/euro de la data efectuării plății, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral; cu cheltuieli de judecată. Prin sentința civilă nr. 2501 din 5 octombrie 2010, Tribunalul Timiș, secția civilă, a admis în parte acțiunea reclamanților și a obligat pârâtul S.R.

să plătească acestora următoarele sume: reclamantului M.I., suma de 10.000 euro, reclamantei M.M., suma de 10.000 euro, reclamantei M.I., suma de 10.000 euro și reclamantei P.E.; suma de 10.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru daune morale, fiind respinse în rest celelalte pretenții. În justificarea soluției, tribunalul a avut în vedere faptul că reclamanții M.I., M.M., M.I. și P.E. legitimează calitatea de a accede la beneficiul măsurilor reparatorii prevăzute de Legea cu nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, fiind deportați împreună cu familia (compusă la acea epocă din părinți și copii) în localitatea Frumușița Nouă.

Legea cu nr. 221/2009 conferă în mod expres calitate procesuală activă, atât persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, cât și, după decesul acestei persoane, soțului sau descendenților acesteia până la gradul al II-lea inclusiv. Instanța a apreciat că inadmisibilitatea acțiunii, ca o excepție invocată de către pârât prin întâmpinare, este neîntemeiată și a respins-o. S-a constatat că măsura deportării în Bărăgan luată față de reclamanți se circumscrie ipotezei prevăzute de art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, care menționează expres decizia M.A.I. nr. 200/1951 printre actele normative incriminate de lege ca dispunând măsuri administrative cu caracter politic.

Astfel că, în speță nu sunt incidente prevederile alin. (3) al art. 1 din Legea nr. 221/2009 și nici cele ale art. 4, vizând necesitatea constatării în prealabil a caracterului politic al deportării în Bărăgan, de vreme ce această măsură administrativă cu caracter politic se numără printre cele expres reglementate de lege. Dintre măsurile reparatorii reglementate de lege, reclamanții au optat pentru despăgubiri morale, reglementate de art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Tribunalul a observat că acest act normativ prevede în mod expres repararea prejudiciului moral cauzat atât prin condamnările cu caracter politic pronunțate în perioada de referință a legi cât și pentru măsurile administrative abuzive cu caracter politic dispuse în aceeași limită temporală (6 martie 1945 - 22 decembrie 1989); această concluzie rezultă chiar din titulatura actului normativ în discuție, Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cât și din întreaga concepție a acestuia.

Aceasta vizează atât condamnările și măsurile administrative cu caracter politic expres conferit de lege, cât și cele ale căror caracter are a fi constatat de instanța de judecată, raportat la criterii, de asemenea indicate de actul normativ în discuție (și care face trimitere la Decretul - Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, și respectiv la O.U.G. nr. 114/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România).

Printre criteriile generale identificate de instanță, în încercarea de a cuantifica prejudiciile morale au fost avute în vedere cele referitoare la importanța valorilor lezate și măsura lezării (în speță îngrădirea libertății de mișcare prin deportarea obligatorie și fixarea unei raze teritoriale în care aveau dreptul să circule), consecințele negative suferite de reclamanți pe plan fizic și psihic (rezultate din atingerile și încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecința inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului, depărtării de casă, părăsirii într-un mediu de viață ostil, în condiții aproape imposibile, la limita imaginației, fiind afectate totodată și acele atribute care influențează relațiile sociale, onoare, demnitate, reputație) intensitatea percepției consecințelor vătămării (prin raportare și la nivelul de instruire, de educare al persoanelor în cauză), gradul în care le-a fost afectată situația familială, profesională și socială (instanța având în vedere toate acele atribute situate în domeniul afectiv al vieții umane, cum ar fi relațiile familiale, cele cu prietenii, apropriații, imposibilitatea asigurării unei pregătiri profesionale dorite, ori a continuării studiilor sau a reluării vechilor ocupații, după întoarcerea acasă).

Toate aceste vătămări își găsesc expresia cea mai adecvată în durerea morală încercată de victimele acestei măsuri administrative abuzive, cu caracter politic și care nu poate fi decât aproximativ percepută prin intermediul criteriilor enunțate. De asemenea, la cuantificarea despăgubirilor, tribunalul s-a raportat și la jurisprudența C.E.D.O. (a se vedea cauzele R. contra României, S. și P. contra României), observând că aceasta s-a dovedit a fi moderată în acordarea acestora, raportându-se la situația concretă a fiecărui caz, dar și la caracterul rezonabil al sumei ce urmează a fi acordată cu acest titlu, pe baze echitabile și în raport cu ideea procurării unei satisfacții de ordin moral, pe cât posibil susceptibilă a înlocui valorile lezate.

Prin decizia civilă nr. 784 din 19 aprilie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul declarat de reclamanții M.I., M.M., M.I. și P.E. (născută M.); a admis apelul declarat de pârâtul S.R., reprezentat de M.F.P., prin D.G.F.P. Timiș pe care a schimbat-o în sensul că: a respins acțiunea în despăgubiri formulată de reclamanți față de instituția pârâtă. Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a avut în vedere următoarele: Ca urmare a cererilor formulate de pârâtul S.R. prin M.F.P. în mai multe dosare aflate pe rolul instanțelor în care s-a invocat excepția de neconstituționalitate a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea Constituțională prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 (M. Of.

nr. 761/15.11.2010), a admis respectiva excepție. Analiza art. 5 alin. (1) lit. a) al Legii nr. 221/2009 s-a făcut sub un dublu aspect, respectiv cel al constituționalității sale dar și cel al compatibilității lui cu dispozițiile C.E.D.O. Aspectul neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009 a fost dedus din examinarea comparativă a mai multor acte normative, respectiv: Decretul - Lege nr. 118/1990, republicat și O.U.G. nr. 214/1999 aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001 cu modificări și completări ulterioare, examinare pe baza căreia s-a concluzionat că în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale cauzate persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă sunt în vigoare reglementări paralele, a căror coexistență conduce la crearea unor situații de incoerență și instabilitate.

S-a reținut că prin art. 16 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, în procesul de legiferare este interzisă instituirea acelorași reglementări în două sau mai multe acte normative iar în cazul existenței unor paralelisme, acestea vor fi înlăturare fie prin abrogare, fie prin concentrarea materiei în reglementări unice. Curtea Constituțională a constatat că nesocotirea de către legiuitor a legii menționate prin instituirea, ca efect al dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, a unei noi proceduri de reparare materială, identică ca scop cu cele deja consacrate prin legi anterioare încă în vigoare, încalcă dispozițiile art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție, și de aceea, este în mod vădit, neavenită.

Decizia nr. 1358/2010 de admitere a excepției de neconstituționalitate a articolului amintit are, de la data publicării, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituția revizuită, un caracter general obligatoriu și putere numai pentru viitor. Aplicarea simplistă și automată a acestor principii ar părea să conducă la concluzia că acțiunile în acordarea despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 221/2009 rămân supuse dispozițiilor în vigoare anterior momentului pronunțării deciziei de neconstituționalitate întrucât aceasta nu are caracter retroactiv. Această regulă se aplică, desigur, însă doar acelor situații care și-au epuizat efectele, definitiv și complet, înainte de intrarea în vigoare a legii noi (rezultate din constatarea neconstituționalității sale parțiale sau totale) nu și acelora care, deși au luat naștere sub legea veche, își vor produce o parte sau toate efectele numai după ieșirea din vigoare a acesteia.

Cu referire la decizia de constatare a neconstituționalității unui text de lege sau ordonanță, rezultă, deci, că ea nu va produce consecințe decât pentru viitor adică în privința consecințelor și efectelor încă nerealizate ale faptului ce a generat raportul juridic conflictual dedus judecății, pe care le invalidează în limita aspectului de neconstituționalitate constatat.

Problema aceasta trebuie tratată nuanțat întrucât atunci când se discută despre efectele viitoare ale raportului juridic doctrina face distincție în funcție de situația juridică care l-a generat, respectiv dacă ea are o natură contractuală, ipoteză în care legea nouă nu se aplică întrucât efectele, ca și celelalte elemente ale structurii raportului juridic, rezultă din voința expresă sau prezumată a părților iar noua lege ar interveni brutal și nepermis asupra dreptului la liberă dispoziție a părților, sau dacă ea are o natură necontractuală (legală), ipoteză în care legea nouă este de imediată aplicare. Altfel spus, în prima ipoteză se poate vorbi despre drepturi câștigate prin voința părților iar, în cea de-a doua, doar de simple așteptări în dobândirea pe cale judiciară, a unor drepturi.

Privită în conținutul său, obligația de plată a despăgubirilor pentru daune morale pe care reclamanții o solicită a fi impusă statului în baza art. 5 alin. (1) lit. a) al Legii nr. 221/2009, este una rezultată dintr-o situație legală iar nu convențională, respectiv din angajamentul asumat de bună-voie de către stat în a dezdăuna subiecții special desemnați prin lege, în cadrul și la finele unei proceduri judiciare. Curtea Constituțională a reținut că lipsa obligației statului de a dezdăuna persoanele persecutate politic în perioada comunistă este confirmată și de jurisprudența C.E.D.O. în materie (Hotărârea din 12 mai 2009 din cauza E. ș.a. contra Germania, Hotărârea din 2 februarie 2010 din cauza K. și I.K.

contra Georgia), fiind în primul rând important ca prin lege să se producă o satisfacție de ordin moral prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurilor contrare drepturilor omului. Acest lucru a fost realizat în România atât într-o manieră globală, în cadrul procesului de condamnare publică a crimelor comuniste cât și într-o manieră individuală, ca efect al O.U.G. nr. 214/1999, care a permis acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor care au fost supuse, din motive politice, abuzurilor vechiului sistem.

Chiar și în absența vreunei obligații rezultate din Convenție, interesul statului român pentru consacrarea acestei reparații de ordin moral ca și a celei de ordin material (prin acordarea de indemnizații lunare, actualizate periodic, potrivit Decretului – Lege nr. 118/1990, acelorași categorii de persoane și pentru aceleași fapte prejudiciabile ca și cele menționate în Legea nr. 221/2009), s-a manifestat efectiv iar măsurile menționate constituie remedii adecvate reparării efectelor acestei tragedii a istoriei și reprezintă în sine o satisfacție echitabilă în sensul art. 41 al C.E.D.O. și jurisprudenței generate de aplicarea acestui articol. În consecință, instanța de apel a reținut că reclamanții nu aveau, la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, un „bun” în sensul jurisprudenței C.E.D.O.

generată de aplicarea art. 1 al Protocolului adițional (nr. 1) la Convenție, pe care trebuiau să-l prezerve sau să-l confirme prin declanșarea procesului, ci, doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească pe care o puteau executa, cel mai devreme, după momentul rămânerii ei definitive în apel [(art. 374 alin. (1) coroborat cu art. 376 alin. (1) și cu art. 377 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.)].

Rezultă, deci, că raportul juridic de obligație la plată a statului în cauzele având ca obiect Legea nr. 221/2009 urma să își producă efectele, cel mai devreme, la data soluționării apelului, ori, din moment ce Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost pronunțată și publicată anterior acestui moment, dispozițiile sale prin care s-a constatat ca fiind neconstituțional art. 5 alin. (1) lit. a) din aceeași lege, care au condus inițial la suspendarea lui de drept pentru 45 zile iar, după acest termen, la încetarea efectelor sale [(art. 147 alin. (1) din Constituție)], datorită caracterului lor obligatoriu erga omnes trebuie avute în vedere de instanță la tranșarea, la fond sau în apel, a substanței pretențiilor deduse judecății.

În consecință, s-a reținut că toate argumentele de mai sus, care au condus la concluzia respingerii în integralitate a acțiunii reclamanților, se opun cererii lor din apel de majorare a despăgubirilor stabilite de instanța de fond până la nivelul maxim al celor solicitate prin acțiune. Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal reclamanții M.I., M.M., M.I. și P.E., criticând-o pentru nelegalitate potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea criticilor formulate, reclamanții au arătat următoarele: Motivarea instanței de apel se bazează, în mod greșit, pe Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, decizie prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (l) din Legea nr. 221/2009.

Astfel, recurenții reclamanți consideră că dispozițiile Deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, nu sunt incidente cauzelor aflate deja pe rol la data pronunțării acestei decizii, ci ar putea fi aplicabile doar acțiunilor introduse după pronunțarea ei. În continuare, susțin recurenții că la data pronunțării Deciziei Curții Constituționale, se pronunțase sentința civila nr. 2501 din 05 octombrie 2010, prin care li s-a acordat fiecăruia dintre reclamanți suma de 10.000 Euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul suferit așadar considera că aveau o speranța legitima și un bun în înțelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 din C.E.D.O., făcând trimitere și la alte dispoziții C.E.D.O.

În consecință, solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului declarat de reclamanți și al respingerii apelului declarat de către pârât. Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursul este nefondat urmând a fi respins pentru următoarele considerente: Prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Declararea neconstituționalității textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4) din Constituție, prevede că decizia Curții Constituționale este general obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produce efecte numai pentru viitor iar nu și pentru trecut. Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

Se va face însă distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naștere. Rezultă că în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act normativ. Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță. Or, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează”, că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează. Ideea priorității textelor legale consacrate de C.E.D.O.

în materie nu pot fi reținute, întrucât soluția adoptată de instanța constituțională nu este de natură să încalce nici dreptul la un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., întrucât în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale nu se poate vorbi despre existența unui asemenea bun, și nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor și libertăților reglementate de Convenție, cunoscând limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile. Referitor la noțiunea de „bun”, potrivit jurisprudenței instanței europene, aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui drept.

Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea, de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor. Sub acest aspect, în jurisprudența C.E.D.O. s-a statuat că o creanță de restituire este „o creanță sub condiție” atunci când „problema întrunirii condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate”. De aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol” [(Cauza C. împotriva României (M. Of., nr. 189/19.03.2007)].

În mod asemănător s-a reținut într-o altă cauză (Cauza I. și M. contra României, Hotărârea din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță condițională, deoarece „problema îndeplinirii condițiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră”.

Rezultă că nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. În jurisprudența instanței europene s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat” (Cauza F.M.G.

ș.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002). Rezultă că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât situația existentă în cauză nu se circumscrie dispozițiilor Convenției la care face generic referire reclamantul. Referitor la noțiunea de „speranță legitimă”, fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale (Cauza A. ș.a.

contra României, paragraful 137). O asemenea jurisprudență nu s-a conturat însă până la adoptarea deciziei în interesul legii în discuție, iar noțiunea de „speranță legitimă” nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional.

În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 (M. Of., nr. 789/07.11.2011), care a statuat cu putere de lege că drept urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.” Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 19 aprilie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Din perspectiva celor expuse, motivele de recurs invocate de recurenți sunt nefondate, astfel că în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții M.I., M.M., M.I. și P.E. împotriva deciziei nr. 784 din 19 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 2 aprilie 2012.