ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8055/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8055/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Tribunalul Caraș-Severin, prin Sentința

civilă nr. 1066 din 10 iunie 2020, a admis în parte acțiunea civilă formulată

de către reclamanții S.S., S.P., S.I., în contradictoriu cu pârâtul Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și pe cale de consecință: pârâtul a

fost obligat să plătească fiecărui reclamant în parte, în echivalentul în lei

la data efectuării plății suma de 50.000 euro.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut următoarele:

Conform dispozițiilor

art. 1, 4, 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele față de care s-a dispus

printr-o hotărâre judecătorească o condamnare cu caracter politic, iar după

decesul acestora, descendenții până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita

acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare,

urmând ca la stabilirea cuantumului despăgubirilor să se țină seama de măsurile

reparatorii deja acordate persoanei în cauză în temeiul Decretului-Lege nr.

118/1990, O.U.G. nr. 224/1999 și Legea nr. 568/2001.

Reclamanții sunt

copii lui I.S. Acesta, prin Sentința nr. 49/1950 pronunțată de Tribunalul

Militar Timișoara, a fost condamnat la 10 ani închisoare, întrucât, în calitate

de partizan, a luptat împotriva regimului comunist. A executat 8 ani, în

închisorile din Gherla, Aiud, Baia Sprie și Periprova.

Ca urmare a

detenției, I.S. a avut de suferit o mulțime de suferințe fizice și psihice,

cauzate de bătăile primite, de proasta alimentație, de lipsa de asistență

medicală, de umilințele suportate și de muncile foarte grele la care a fost

supus. Toate aceste suferințe au avut consecințe grave asupra fizicului și

psihicului domnului I.S. Acesta după eliberare a rămas o persoană bolnavă, care

nu a mai putut să muncească la capacitate normală pentru a-și întreține

familia. De asemenea, după eliberare, a fost în continuare persecutat, găsindu-și

foarte greu un loc de muncă și acela inferior pregătirii sale și mult mai prost

plătit.

După arestare, în

casă au rămas copii lui I.S. (cei trei reclamanți) și soția acestuia. Familia a

fost lăsată să locuiască într-o cameră, în restul casei fiind puși chiriași.

Aceștia au fost în continuare supravegheați și persecutați. Reclamanții au fost

bătuți de poliție și au fost dați afară din școală.

Din cauza condamnării

politice suferite de tatăl lor, accesul reclamanților la viața socială și

politică a comunității a fost restrâns iar accesul la continuarea educației, la

un loc de muncă corespunzător pregătirii ori mai bine remunerat i-a fost

interzis.

De asemenea viața

reclamanților a fost direcționată forțat spre o existență mai grea, cu

privațiuni mai multe și mai modestă față de cea care ar fi avut-o dacă ar fi

putut beneficia de condițiile la care ar fi avut dreptul ca și restul

cetățenilor.

Toate aceste

restricții au adus atingere valorilor ce definesc personalitatea umană, valori

ce se referă la existența fizică a omului, la sănătatea și integritatea

corporală, la demnitate, onoare și alte valori similare (printre care și

accesul la învățătură), valori cuprinse în drepturile și libertățile

fundamentale ale omului.

În ceea ce privește

cuantumul daunelor morale solicitate de reclamați instanța a reținut că,

criteriile de apreciere a prejudiciilor morale nu au la bază criterii exacte,

științifice, deoarece există o incompatibilitate între caracterul moral

nepatrimonial al daunelor și cuantumul bănesc patrimonial al despăgubirilor.

Așa cum s-a arătat,

stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial

include desigur o doză apreciabilă de arbitrar, dar ceea ce trebuie evaluat

este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, iar nu prejudiciul ca

atare, fiind necesar a se face o corelare cu importanța prejudiciului moral

prin aspectul importanței valorii morale lezate.

În aprecierea

importanței prejudiciului moral trebuie avute în vedere repercursiunile asupra

stării generale a sănătății, precum și a posibilității persoanei de a se

realiza deplin pe plan social, personal și familial.

Față de cele mai

sus-expuse, respectiv atingerea adusă mai multor drepturi fundamentale,

instanța a apreciat că o indemnizație echitabilă o reprezintă suma de 50.000

euro, pentru fiecare reclamant.

În stabilirea acestui

cuantum au fost avute în vedere consecințele negative ale prejudiciului suferit

de reclamanți și implicațiile negative ale acestora în toate planurile vieții

sale sociale.

Curtea de Apel

Timișoara, secția civilă, prin Decizia civilă nr. 21 din 12 ianuarie 2011, a

admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, împotriva Sentinței civile nr. 1066 din 10 iunie 2010 pronunțată de

Tribunalul Caraș-Severin, și pe cale de consecință: a schimbat în parte

sentința apelată, în sensul că a respins în totalitate acțiunea reclamanților.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

În urma examinării

sentinței atacate, în raport de motivele invocate și de Decizia nr. 1358 din 21

octombrie 2010 a Curții Constituționale, instanța de apel a apreciat ca fiind

întemeiat apelul pârâtului și ca neîntemeiat apelul reclamanților, pentru

argumentele ce succed.

Prin Decizia nr. 1358

din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, a fost admisă excepția de

neconstituționalitate ridicată de Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice și, în consecință, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit.

a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările

ulterioare, sunt neconstituționale.

Astfel, Curtea

Constituțională a reținut că în materia despăgubirilor pentru daunele morale

suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă

există două norme juridice cu aceeași finalitate, și anume art. 4 din

Decretul-Lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

diferența constând doar în modalitatea de plată, adică prestații lunare, în

cazul art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, așa încât despăgubirile prevăzute în

cel de-al doilea text mai sus-menționat nu pot fi considerate drepte,

echitabile și rezonabile.

Curtea

Constituțională a mai avut în vedere că, prin Decretul-Lege nr. 118/1990,

legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel

încât intervenția sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009, după

20 de ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere

valorii supreme de dreptate, precizând în acord cu jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului că atenuarea vechilor violări nu trebuie să

creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în cauza Pincova și Pink

contra Cehiei) și că nu s-ar putea susține ideea că, prin adoptarea art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2001, persoanele în cauză ar putea avea o

„speranță legitimă” la acordarea despăgubirilor morale (Hotărârea din 28

septembrie 2004 în cauza Kopecky contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilității

din 2 decembrie 2008 în cauza Slavov și alții contra Bulgariei), câtă vreme

dispoziția legală este anulată pe calea exercitării controlului de

constituționalitate al acesteia.

Totodată, Curtea

Constituțională a reținut în motivarea deciziei că reglementarea criticată

încalcă normele de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000, care

consacră unicitatea reglementării în materie, precum și principiul legalității,

conchizând că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu

modificările și completările ulterioare, contravin dispozițiilor art. 1 alin.

(3) și (5) din Constituție.

În ceea ce privește

efectele Deciziei nr. 1338 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale în

raport cu cauza de față, instanța de apel a avut în vedere că sunt aplicabile

dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție (prevăzute și de art. 31 alin.

(3) din Legea nr. 47/1992), potrivit cărora „Dispozițiile din legile și

ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale,

își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu

pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției”.

De asemenea, sunt

aplicabile speței și dispozițiile art. 47 alin. (4) din Constituție, potrivit

cărora deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of., iar de la data

publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.

Astfel, având în vedere

că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost

publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, iar în intervalul de 45 de zile de la

publicare Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale

(art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009) cu dispozițiile Constituției,

rezultă că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă

că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele

abrogate.

Așadar, fiind

desființat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acțiunii

reclamanților, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

instanța de apel a apreciat că s-a impus soluția admiterii apelului pârâtului

cu consecința schimbării sentinței și respingerii acțiunii reclamanților.

Această soluție s-a

impus, chiar dacă cauza se afla în apel, avându-se în vedere că norma

constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice

legale (obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu

este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive.

Or, apelul este

devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în fața instanței de control judiciar

toate problemele de fapt și de drept dezbătute în prima instanță, provocând o

nouă judecată asupra fondului.

Împotriva deciziei

civile mai sus-menționată au declarat recurs reclamanții: S.S. și S.I.,

criticând-o ca fiind nelegală, invocând art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

deoarece:

- Decizia criticată

nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol la data pronunțării deciziei atacată.

- Pe de altă parte,

la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub impulsul Legii nr.

221/2009, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri inclusiv

în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a), astfel că, legea aflată în vigoare la data

formulării cererii este aplicabilă pe tot parcursul procesului.

Recursul nu este

nefondat, pentru cele ce preced.

Motivele de recurs

referitoare la aspectele privind îndeplinirea de către reclamanți a condițiilor

prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu sunt relevante

în soluționarea cauzei și nu pot fi primite, față de aspectul care se impune a

fi analizat cu prioritate vizând lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect

al deciziei Curții Constituționale, așa cum a reținut instanța de apel.

Nerelevante apar și

motivele de recurs privind derizoriul sumei acordate de instanța de fond ca

daune morale, cu atât mai mult cu cât împotriva sentinței tribunalului,

reclamanții nu au declarat apel.

Problema de drept

care se pune în speță nu este deci cea a faptului dacă reclamanții sunt sau nu

îndreptățiți la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009 (aspect care, de altfel, a fost soluționat definitiv

de curtea de apel), ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat

cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat

neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin

Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.

Of. nr. 761/15.11.2010.

După cum a reținut și

instanța de apel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din

legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează

efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă

în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale

cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele

dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of., sunt general obligatorii și au putere numai pentru

viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din

Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Se reține că această

problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011

pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în

sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale

produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării

acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja

pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu

mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr.

1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci

soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune

deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului

de lege să se întindă pe toata durata desfășurării procedurii judiciare,

întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte

să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității,

ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv

câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există

însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanții nu erau titularii unui bun

susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului câtă vreme la data publicării Deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să

fi confirmat dreptul reclamanților.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Pentru aceste

considerente, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va

respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții S.S., S.P. și S.I. împotriva

Deciziei nr. 21/A din 12 ianuarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 14 noiembrie 2011.