ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3855/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 15 martie 2010, reclamanții D.I.C., D.I.I., D.C.C.C., C.D.C. au chemat în judecată pe pârâtul S.R., reprezentant prin M.F.P., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate următoarele: - condamnările suferite de defunctul D.I., în perioada 1950 - 1959, respectiv prima, pronunțată prin sentința nr. 1183 din 20 decembrie 1950 a Tribunalului Militar București, secția a II-a, în dosarul nr. 1743/1950, prin care defunctul D.I. a fost condamnat la cinci ani închisoare corecțională, trei ani interdicție corecțională și 4.000 de lei amendă corecțională, pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale, prevăzut de art. 209 C. pen.

din 1936, cu modificările și completările ulterioare, iar a doua, pronunțată prin sentința nr. 107 din 19 mai 1959 a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militară - Colegiul de Fond, în dosarul nr. 1220/1959, prin care defunctul D.I. a fost condamnat, la moarte și confiscarea totală a averii personale, pentru săvârșirea infracțiunii de uneltire contra ordinii sociale, prevăzută de art. 207 alin. (1) C. pen.

din 1936, cu modificările și adăugirile ulterioare, constituie de drept condamnări cu caracter politic, potrivit art. 2 lit. a) din Legea nr. 221/2009; - obligarea pârâtului S.R., reprezentat prin M.F.P., ca, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii ce se va pronunța, sub sancțiunea plății de daune moratorii de 1000 lei/zi de întârziere, să plătească fiecăruia dintre reclamanți câte 800.000 euro (echivalentul în lei la data plății), reprezentând despăgubiri pentru prejudiciile morale suferite prin condamnările cu caracter politic pronunțate împotriva ascendentului lor, defunctul D.I.; - obligarea pârâtului S.R., reprezentat prin M.F.P., ca, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii ce se va pronunța, sub sancțiunea plății de daune moratorii de 1000 lei/zi de întârziere, să plătească reclamanților sumele de 4.000 lei (reprezentând amendă corecțională de 4.000 de lei aplicată, alături de alte pedepse principale, defunctului D.I., prin sentința nr. 1183 din 20 decembrie 1950 a Tribunalului Militar București, secția a II-a, pronunțată în dosarul nr. 1743/1950, pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale, prevăzut de art. 209 C. pen.

din 1936, cu modificările și completările ulterioare), respectiv alte 4000 lei (reprezentând cheltuieli judiciare către stat, la care a fost obligat defunctul D.I., prin sentința nr. 1183 din 20 decembrie 1950 a Tribunalului Militar București, secția a II-a, pronunțată în dosarul nr. 1743/1950), actualizate cu indicele de inflație și cu dobânda de referință a B.N.R., calculate de la data de 11 decembrie 1950 până la data pronunțării hotărârii în cauză; - să se dispună înlăturarea din cazierul judiciar al defunctului D.I. a mențiunilor privind condamnările pronunțate față de acesta prin hotărârile menționate. Prin sentința civilă nr. 1154 din 08 septembrie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul la plata, către reclamanți, a sumei de 250.000 Euro daune morale.

S-a dispus înlăturarea din cazierul judiciar al defunctului D.I. a mențiunilor privind condamnările pronunțate față de acesta. Au fost respinse, ca inadmisibile, cererile privind plata de daune cominatorii și a sumelor reprezentând amenda corecțională și cheltuieli judiciare. Pentru a se pronunța în acest mod, instanța de fond a reținut că prin O.U.G. nr. 62/2010 se aduce atingere dreptului la un proces echitabil, având în vedere că în timpul desfășurării unui proces aflat pe rol instanțelor judecătorești, statul care are calitatea de pârât adoptă un act normativ de natură a influența în mod esențial desfășurarea procesului respectiv, în sensul creării, în ceea ce-l privește, a unei situații mult mai favorabile, prin limitarea drastică a cuantumului despăgubirilor ce pot fi acordate.

Având în vedere că instanței de judecată îi revine obligația de a asigura părților un proces echitabil și că judecătorul intern reprezinte prima instanță chemată să asigure respectarea drepturilor garantate și protejate de C.E.D.O., tribunalul a constatat că această obligație nu poate fi îndeplinită decât prin înlăturarea dispozițiilor ce contravin art. 6 din C.E.D.O. În ceea ce privește cererile privind plata de daune cominatorii și a sumelor reprezentând amenda corecțională și cheltuielile judiciare, tribunalul a constatat că sunt inadmisibile în condițiile Legii nr. 221/2009. Având în vedere caracterul politic al condamnărilor, în condițiile art. 9 lit. c) din Legea nr. 290/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 221/2009, tribunalul a dispus înlăturarea din cazierului judiciar al defunctului D.I.

a mențiunilor privind condamnărilor pronunțate fata de acesta prin sentința penală nr. 1183 din 20 decembrie 1950 a Tribunalului Militar București, secția a II-a, dosar nr. 1743/1950 și prin sentința penală n r. 107 din 19 mai 1959 a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militară Colegiul de fond dosarul nr. 1220/1959. Împotriva acestei hotărâri au formulat apel reclamanții, pârâtul S.R. și M.P. – Parchetul de pe lângă Tribunalul București. Reclamanții au criticat hotărârea sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate de prima instanță, arătând că acesta este insuficient, având în vedere că prin cele două condamnări cu caracter politic, defunctul D.I. a fost privat în mod samavolnic de libertate, iar ulterior de dreptul la viață, fiindu-i confiscată întreaga avere.

Pârâtul S.R. și M.P. – Parchetul de pe lângă Tribunalul București au invocat, în susținerea apelurilor formulate, neconstituționalitatea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, arătând că textul de lege în baza căruia instanța de fond a acordat despăgubiri morale și-a încetat efectele. Prin decizia nr. 566/ A din 30 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a reținut că apelul reclamanților este nefondat, iar apelurile formulate de pârâtul S.R. și M.P. – Parchetul de pe lângă Tribunalul București sunt fondate pentru următoarele considerente: Prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 1 și art. 11 din O.U.G.

nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009, iar prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituțională a declarat ca fiind neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009. În conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.

Curtea a reținut că, la data soluționării apelurilor, deși termenul de 45 de zile prevăzut de Constituție a expirat, autoritatea legislativă, Parlamentul României, nu a edictat alte dispoziții legale în acord cu dispozițiile Constituției, astfel încât, în prezent, dispozițiile legale, respectiv art. 1 pct. 1 și art. 11 din O.U.G. nr. 62/2010, cât și dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele juridice.

Așadar, deși la data introducerii acțiunii la instanța de fond dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009 erau în vigoare, la data soluționării apelurilor, datorită împrejurării că, în urma declarării neconstituționalității, legiuitorul nu a edictat o normă juridică în acord cu prevederile Constituției, dreptul subiectiv civil dedus judecății nu mai există, iar cererea de chemare în judecată este neîntemeiată întrucât temeiul de drept juridic al acțiunii în prezent nu mai este în vigoare, respectiv dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele juridice. S-a mai reținut faptul că pe parcursul procesului a intervenit o abrogare a temeiului juridic ce a stat la baza declanșării litigiului nu poate fi considerată o afectare a dispozițiilor art. 6 C.E.D.O.

în sensul nerespectării dreptului la un proces echitabil. Reclamanții nu au dobândit o „speranță legitimă” câtă vreme nu li s-a recunoscut dreptul printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă anterioară, astfel încât nu se poate invoca în acest cadru procesual noțiunea de „bun” în sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la C.E.D.O. Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamanții D.I.C., D.I.I., D.C.C.C. și C.D.C., indicând temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și solicitând schimbarea în tot a deciziei instanței de apel, iar pe fondul cauzei, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

În motivarea recursului, reclamanții susțin, în esență, că acțiunea a fost greșit respinsă în condițiile în care legea aplicabilă este cea de la data formulării cererii de chemare în judecată, efectele Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale având efecte doar pentru viitor, nefiind aplicabile cauzelor aflate pe rolul instanțelor și în curs de judecată. Un al doilea motiv de recurs vizează cuantumul despăgubirilor acordate de instanța de fond, în opinia reclamanților-recurenți acesta fiind insuficient, având în vedere că, prin cele două condamnări cu caracter politic, defunctul D.I. a fost privat în mod samavolnic de libertate, iar ulterior de dreptul la viață, fiindu-i confiscată întreaga avere.

Recursul se privește ca nefondat, urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce succed. Potrivit art. 147 alin. (4) din legea fundamentală, deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of. al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Corelativ, art. 11 alin. (3) al Legii nr. 47/1992, republicată, „privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale” dispune că deciziile și hotărârile Curții Constituționale se publică în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Este stabilit astfel, fără echivoc, efectul ex nunc al deciziilor instanței de contencios constituțional, aceasta fiind o aplicare, în materia controlului constituționalității legilor, a principiului general al neretroactivității legilor.

Altfel spus, deși încă de la pronunțarea deciziei Curții Constituționale, este deja stabilit că legiuitorul a încălcat norma constituțională, efectul constatării neconformității textului incriminat cu legea fundamentală, nu poate retroactiva, acesta producându-se doar pentru viitor, respectiv de la data publicării deciziei în M. Of. Ca atare, numai până la această dată, prezumția de constituționalitate nu este înlăturată și aplicarea legii nu este afectată, în condițiile în care nu ne aflăm în situația unor acte juridice convenționale, ale căror efecte să fie guvernate de regula tempus regit actum.

În acest context, nu se poate susține că textul aflat în vigoare la data inițierii demersului judiciar [(art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009)] își prelungește efectele pe toată perioada derulării procesului, chiar după declararea acestuia ca neconstituțional, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, și respectiv publicarea acestei decizii în M. Of. al României, la 15 noiembrie 2010. Or, în speță, decizia din apel a fost pronunțată la 30 mai 2011, dată la care, urmare declarării neconformității textului cu legea fundamentală și a publicării în M. Of. a deciziei instanței de contencios constituțional care a constatat această neconformitate, norma juridică pe care s-au întemeiat pretențiile reclamanților, nu mai exista, și în lipsa unor dispoziții legale exprese, nici nu se putea considera că ultraactivează.

În consecință, la momentul la care instanța de apel, devoluând fondul, a fost chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate prin cererea introductivă, dreptul pretins nu mai avea niciun fundament în legislația internă și nici nu se putea invoca existența unui „bun” din perspectiva art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la C.E.D.O., în condițiile în care în cauză nu fusese pronunțată o hotărâre definitivă, susceptibilă de a fi pusă în executare. Problema de drept la care se face trimitere prin prezentul recurs, ultraactivitatea unui text de lege și după publicarea în M. Of. a deciziei Curții Constituționale prin care se constată neconformitatea acestuia cu legea fundamentală, a fost de altfel definitiv tranșată de Înalta Curte de Casație și Justiție care [(în compunerea prevăzută de art. 330 6 alin. (1) C. proc.

civ., astfel cum acesta a fost modificat și completat prin Legea nr. 202/2010)] prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 (M. Of. nr. 789/7.11.2011). Partea I – a statuat că în situația în care judecătorul continuă să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic, ale cărei efecte au încetat, acesta „nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, pe care și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene, nu i le legitimează”. Având în vedere considerentele expuse, raportat la dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții D.I.C., D.I.I., D.C.C.C.

și C.D.C.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții D.I.C., D.I.I., D.C.C.C. și C.D.C. împotriva deciziei nr. 566/ A din 30 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 mai 2012.