ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5849/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată la data de 23 noiembrie 2009 pe rolul Tribunalului

Vrancea, secția civilă, reclamantele G.S. și V.B.I.,

în calitate de moștenitoare ale defunctului G.P., au

solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, obligarea acestuia la plata sumei de 350.000 RON daune

morale, ca urmare a condamnării cu caracter politic a defunctului, invocând ca

temei juridic Legea nr. 221/2009.

În motivarea cererii, reclamantele au arătat că defunctul

G.P., decedat în anul 2000, a fost condamnat prin sentința penală nr. 63/1955 a

Tribunalului Militar Iași la 5 ani închisoare și doi ani interdicție cu pierderea

drepturilor civile pentru uneltire contra ordinii sociale, condamnare care i-a marcat

toată existența atât lui cât și familiei sale, atât pe perioada executării pedepsei

cât și ulterior.

Prin sentința civilă nr. 300 din 29 aprilie 2010, Tribunalul

Vrancea, secția civilă,

a admis acțiunea

și a obligat pârâtul să plătească reclamantelor suma de 100.000 euro cu titlu de

daune morale.

Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut

că autorul reclamantelor, numitul G.P., a fost condamnat politic la 5 ani închisoare

corecțională și 2 ani interdicție corecțională cu pierderea drepturilor pentru comiterea

infracțiunii de uneltire contra ordinii sociale prevăzută de art. 209 Partea a IV-a

C. pen. în perioada 29 august 1949 - 14 februarie 1955, iar reclamantele au făcut

dovada calității de moștenitor, fiind soția supraviețuitoare și fiica acestuia.

Instanța de fond a mai reținut că în momentul arestării

și condamnării defunctul era un tânăr absolvent al facultății de medicină iar în

perioada detenției a fost supus la violențe fizice și psihice, torturi, înfometări

și umilințe, ca de altfel toți deținuții politici, că penitenciarul G. unde defunctul

a executat o parte din pedeapsă face parte din așa zisele penitenciare „închise"

pentru deținuții cu un grad sporit de periculozitate și că după eliberare suferințele

psihice au continuat, atât defunctul cât și familia sa fiind permanent urmăriți

de autorități împrejurare ce rezultă cu prisosință din dosarul de urmărire a defunctului

de la C.N.S.A.S.

Față de aceste considerente, s-a reținut că reclamantele

au dovedit prejudiciul moral suferit de defunct și de ele astfel că sunt îndreptățite

să solicite aceste despăgubiri.

La stabilirea cuantumului acestuia s-a avut în vedere

că autorul reclamantelor a beneficiat de reparațiile acordate de Decretul-Lege

nr. 118/1990 și de faptul că Legea nr. 221/2009 vine să completeze aceste reparații,

de perioada executată, de evoluția politică de după 1990 care a condamnat regimul

comunism, de beneficiile deja acordate prin Decretul-Lege nr. 118/1990 instanța

de fond apreciind că suma de 100.000 euro reprezintă o satisfacție echitabilă pentru

prejudiciul moral suferit de autorul reclamantelor.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel ambele părți.

Reclamantele

au

arătat că instanța a omis să ia în calcul personalitatea condamnatului, o somitate

în domeniul medical - doctor în științe medicale, directorul clinicii de oncologie

și nu a reținut că acesta a suportat un prejudiciu de imagine - raportat la pregătirea,

ocupația și prestigiul său.

Au mai arătat că instanța nu a avut în vedere jurisprudența

internă și nici jurisprudența C.E.D.O. în stabilirea cuantumului daunelor morale.

Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

a arătat că daunele stabilite au fost acordate

într-un cuantum excesiv pentru o condamnare care nu a vizat direct reclamantele,

ci pe autor.

Acordarea daunelor morale trebuie să respecte principiul

acordării unei juste despăgubiri și să nu fie disproporționată față de criteriile

obiective ce se impun a fi avute în vedere în aprecierea suferințelor și atingerilor

aduse drepturilor fundamentale ale omului.

Prin decizia civilă nr. 92/A din 11 mai 2011, Curtea de

Apel Galați, secția civilă,

a respins, ca

nefondat, apelul reclamantelor; a admis apelul pârâtului Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice; a schimbat în parte sentința atacată în ceea ce privește cuantumul

daunelor morale, și anume, 5.600 euro, în loc de 100.000 euro.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut

că, deși prin Deciziile Curții Constituționale pronunțate în materie au fost declarate

neconstituționale dispozițiile art. I pct. 1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010,

precum și dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) Teza I din Legea nr. 221/2009, care

constituiau temeiul legal al cererilor de acordare a daunelor morale, având în vedere

că acțiunea a fost formulată la data de 23 noiembrie 2009, reclamantele au o „speranță

legitimă" care să justifice solicitarea de acordare a daunelor morale.

Prin urmare, aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale unui proces pendinte și suprimarea temeiului juridic al acordării

daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, ce

declanșaseră procedurile judiciare, în temeiul unei legi accesibile și previzibile,

creează premisele unei discriminări între persoane, care, deși se găsesc în situații

obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, funcție de deținerea

sau nu a unei hotărâri definitive la data pronunțării Deciziei Curții Constituționale

nr. 1358/2010.

Pe de altă parte, aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale litigiilor în curs ar fi de natură a duce la încălcarea pactelor

și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este

parte.

Pe fond, instanța de apel a reținut că, deși imposibil

a se stabili o sumă de bani care să compenseze suferințele fizice și psihice ale

autorului reclamantelor, dar având în vedere că rolul Legii nr. 221/2009 este doar

de complinire a reparației morale, suma de 1.000 euro pentru fiecare an de executare

reprezintă o satisfacție echitabilă, iar faptul că acțiunea e formulată de soția

supraviețuitoare și fiica Dr. G.P., nu are relevanță în cauză asupra cuantumului

stabilit, pentru că Legea nr. 221/2009 nu face această diferențiere.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs ambele părți.

Recurentele reclamante G.S. și V.B.I.

au arătat că instanța de apel, prin cuantumul sumei stabilită

cu titlu de daune morale, nu a avut în vedere criteriile de evaluare, importanța

valorii sociale ocrotite, consecințele negative suferite în plan fizic și psihic

ca urmare a măsurii abuzive la care a fost supus autorul reclamantelor, implicațiile

acestora în viața socială a persoanei vătămate.

Au mai arătat că instanța de apel nu a avut în vedere

jurisprudența C.E.D.O. în materie, punând reclamantele într-o situație discriminatorie

față de persoane care, în situații similare, au obținut daune morale mult mai mari.

Recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice

a formulat următoarele critici:

I. Decizia instanței de apel este dată cu interpretarea

și aplicarea greșită a legii, respectiv, a Deciziilor de neconstituționalitate

nr. 1358 și nr. 1360/2010 pronunțate în materie, precum și a deciziei în interesul

Legii nr. 12/2011, care a statuat asupra efectelor deciziilor de neconstituționalitate.

Asupra proceselor aflate în curs de soluționare.

Recurentul-pârât mai arată că, prin deciziile de neconstituționalitate

sus-amintite, dispozițiile legale ce au reprezentat temeiul juridic al acordării

daunelor morale și-au încetat efectul nemaiputând fi aplicate, soluția instanței

de apel ignorând situația juridică astfel creată.

II. Decizia instanței de apel nu precizează criteriile

ce au condus la stabilirea sumei acordată cu titlu de daune morale reclamantelor

și nu specifică dacă au fost avute în vedere împrejurările referitoare la perioada

de detenție, presiunile suportate de familia reclamantelor, efectele în plan profesional,

social, economic, rezumându-se să concluzioneze că, raportat la circumstanțele cauzei,

este imposibil să se stabilească o sumă de bani care să fie de natură să compenseze

suferințele fizice și psihice ale reclamantelor.

Recursul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, va fi admis, iar recursul reclamantelor va fi respins, pentru următoarele

considerente comune:

Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 s-a constatat

neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) Teza I din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora,

pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Declararea neconstituționalității textului de lege arătat

este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și

are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor

întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că Decizia

Curții Constituționale este general obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile

publice, cât și pentru particulari, și produce efecte numai pentru viitor iar nu

și pentru trecut.

Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea

ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un

act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi

apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că Deciziile Curții Constituționale produc

efecte numai pentru viitor dă expresia unui alt principiu constituțional, acela

al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi

definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

Se va face însă distincție între situații juridice de

natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde

în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea

ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare la data

întocmirii actului juridic care le-a dat naștere.

Rezultă că în cazul situațiilor juridice subiective, care

se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul

este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar

și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse

unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes

general.

Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată

însă situația acțiunilor în justiție în curs de soluționare la data intrării în

vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale,

în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de

aceea intrând sub incidența noului act normativ.

Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi

de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se

verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție

de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor

jurisdicționale realizate de instanță.

Or, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe

asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi

considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Referitor la obligativitatea efectelor Deciziilor Curții

Constituționale pentru instanțele de judecată, este și decizia nr. 3 din 04

aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că „Deciziile Curții Constituționale

sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea

ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează",

că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare și

declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de constituționalitate,

această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional,

iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată" și, prin urmare, „instanțele

erau obligate să se conformeze Deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență

actelor normative declarate neconstituționale".

Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din

punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat

în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri

pe care nici dreptul intern și nici Normele convenționale europene nu i le legitimează.

În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat

decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I,

nr. 789/07.11.2011, care a statuat cu putere de lege că drept urmare a Deciziilor

Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) Teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic

și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării

deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.".

Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a fost

publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speță decizia instanței

de apel a fost pronunțată la data de 11 mai 2011, cauza nefiind, deci, soluționată

definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale

declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Față de argumentele prezentate privind lipsa de temei

juridic a acțiunii introductive de instanță, ca urmare a declarării neconstituționalității

dispozițiilor legale în baza cărora s-ar fi putut solicita acordarea daunelor morale,

critica formulată de ambele părți sub acest aspect, nu se mai impune a fi analizată.

Pentru aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva deciziei nr. 92/A din

11 mai 2011 a Curții de Apel Galați, secția civilă, pe care o va modifica în parte,

în sensul că va schimba în tot sentința civilă nr. 300 din 29 aprilie 2010 a Tribunalului

Vrancea, secția civilă, respingând, ca neîntemeiată, acțiunea reclamantelor; va

menține celelalte dispoziții ale deciziei recurate; va respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamantele G.S., V.B.I. împotriva aceleiași decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, împotriva deciziei nr. 92/A din 11 mai 2011 a Curții

de Apel Galați, secția civilă.

Modifică în parte decizia recurată în sensul că schimbă

în tot sentința civilă nr. 300 din 29 aprilie 2010 a Tribunalului Vrancea, secția

civilă.

Respinge, ca neîntemeiată, acțiunea reclamantelor.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei recurate.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele

G.S., V.B.I. împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 1 octombrie 2012.