ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1957/2012

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată

următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată la

Tribunalul Timiș la 24 martie  2010, reclamanta G.F.R. a chemat în judecată

pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de

Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, și a solicitat obligarea pârâtului

la plata sumei de 500.000 euro, reprezentând despăgubiri morale pentru

prejudiciul suferit de ascendenții săi prin măsura strămutării.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a arătat că tatăl său, fratele acestuia și părinții lor,

în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951, au fost strămutați din localitatea

Pecinișca, jud. Caraș-Severin în localitatea Roșeții Noi din județul Călărași.

Au fost ridicați

noaptea de la domiciliu și transportați cu vagoane de mărfuri în Bărăgan, unde

au fost lăsați în plin câmp și unde și-au săpat un bordei de pământ.

Au trăit și au muncit

în condiții grele, au îndurat suferințe greu de imaginat care le-au afectat

sănătatea și starea psihică.

La întoarcere, în

1956, deși avuseseră o gospodărie înstărită, au fost nevoiți să ia totul de la

capăt, întrucât le fuseseră confiscate toate bunurile.

În drept, reclamanta

a invocat Legea nr. 221/2009.

Prin sentința civilă nr.

2509 din 05 octombrie 2010, pronunțată în Dosarul nr. 2188/30/2010, Tribunalul

Timiș a admis, în parte, acțiunea civilă formulată de reclamanta G.F.R.,

împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș și a obligat

pârâtul să-i plătească suma de 10.000 euro, reprezentând despăgubiri morale.

A respins în rest

acțiunea reclamantei, precum și cererea acesteia pentru cheltuielile de

judecată.

Curtea de Apel

Timișoara, secția civilă, învestită cu soluționarea apelului declarat de

pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de

Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, prin decizia nr. 528 din 09

martie 2011, a admis calea de atac și a schimbat în parte hotărârea atacată, în

sensul respingerii acțiunii în totalitate, pentru considerentele ce urmează:

Reclamanta G.F.R. nu

poate beneficia de despăgubiri morale în baza Legii nr. 221/2009, dar nu pentru

motivul invocat de pârât, respectiv lipsa unei hotărâri judecătorești de

condamnare cu caracter politic.

Motivul pentru care

reclamanta nu are dreptul la despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009 este faptul că acest text legal, care reprezintă temeiul

juridic al acțiunii acesteia, a fost declarat neconstituțional prin decizia nr.

1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, decizie publicată în M.

Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

În conformitate cu art.

147 alin. (1) din Constituție și cu art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992,

dispozițiile legale constatate ca fiind neconstituționale își încetează

efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord

prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui

termen, prevederile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de

drept.

Conform art. 147 alin.

(4) din Constituție și art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la data

publicării deciziile prin care se constată neconstituționalitatea unei

dispoziții legale sunt general obligatorii și au putere de lege numai pentru

viitor.

În cazul de față,

decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost

publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Termenul de 45 de zile a

expirat fără ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate

neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Prin urmare, această

decizie a Curții Constituționale a devenit obligatorie pentru instanță.

Art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii

reclamantei G.F.R., și-a încetat efectele juridice.

Inexistența temeiului

juridic atrage nelegalitatea acțiunii reclamantei sub aspectul dreptului la

despăgubiri morale.

Nu s-a putut reține

nici că reclamanta avea, anterior deciziei Curții Constituționale, un „bun” în

sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului generată de

aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Avea doar

posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o

putea pune în executare doar în momentul rămânerii definitive în apel.

În cazul de față nu

s-a pronunțat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un

caracter devolutiv, instanța fiind îndreptățită să exercite un control complet

asupra temeiniciei și legalității hotărârii atacate.

Această interpretare

s-a impus cu atât mai mult cu cât pct. 10 din art. 322 C. proc. civ., introdus

prin Legea nr. 177/2010, reglementează un nou motiv de revizuire, respectiv

posibilitatea revizuirii unei hotărâri dacă, după ce a rămas definitivă, Curtea

Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocată în acea cauză,

declarând neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție dintr-o lege sau

o ordonanță.

Împotriva deciziei a

declarat recurs reclamanta întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., solicitând modificarea deciziei și admiterea acțiunii, astfel cum a fost

formulată.

Prin dezvoltarea

motivelor de recurs se arată că a fost încălcat principiul neretroactivității

legii întrucât decizia Curții Constituționale produce efecte doar pentru viitor,

nu și asupra proceselor în curs de judecată. A fost încălcat și principiul

nediscriminării, precum și prevederile Declarației universale ale Drepturilor

Omului, Convenției Europene a Drepturilor Omului, Rezoluțiilor A.P.C.E. nr. 1096/1996

și 1481/1996.

Intimatul, prin

întâmpinarea formulată în condițiile art. 308 C. proc. civ., a solicitat

respingerea recursului.

Înalta Curte,

analizând decizia prin prisma criticilor formulate și a temeiurilor de drept

incidente în cauză, constată caracterul nefondat al recursului pentru

argumentele ce succed:

Criticile formulate

de recurentă aduc în discuție, în fapt, o singură chestiune, aceea a efectelor,

în cauză, ale deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.

Cererea reclamantei

de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora

persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989, pot solicita instanței de judecată acordarea unor

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Prevederile art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale prin

Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M.

Of. din 15 noiembrie 2010, situație în care devin pe deplin incidente

dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31 din Legea nr. 47/1992.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of.

nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010

a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de

judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care

la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui

temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării

deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

În considerentele

acestei decizii, Înalta Curte a examinat efectele deciziei de

neconstituționalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar

și prin prisma dispozițiilor art. 6 parag.1 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății,

respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12,

privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în

interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, s-a reținut,

în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației

prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât

această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă,

situația juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând

sub incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de

aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment

la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata

desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic

convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

În considerentele

aceleiași decizii în interesul legii s-a argumentat și sub aspectul raportului

dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag.1 din

Convenție și efectele deciziei Curții Constituționale. În acest sens, s-a

reținut că, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare

a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență

unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a

posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin

constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte

erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se

poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional,

ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la

tribunal și protecția oferită de art. 6 parag.1 din Convenția europeană a

drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun

fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

În cadrul acelorași

considerente, Înalta Curte a reținut că, atunci când intervine controlul de

constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului, nu se

poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate

de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea

anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra

normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

Înalta Curte nu a

considerat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele

nesoluționate definitiv, s-ar crea o situație discriminatorie, care să intre

sub incidența art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional

la Convenție. S-a apreciat că situația de dezavantaj sau de discriminare în care

s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o

manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții

Constituționale)are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de

constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate

dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul

normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate,

care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro,

într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii

de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

În ceea ce privește

incidența art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, Înalta Curte a

stabilit, în cadrul aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că, în

absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea

apariției deciziei Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre existența

unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

Având în vedere

caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul

legii, Înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în prezenta cauză nu

poate fi decât respingerea recursului, în condițiile în care se constată că, în

speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată,

cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei

decizii.

Față de toate

considerentele reținute, recursul va fi respins, în baza art. 312 alin. (1) C.

proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta G.F.R. împotriva deciziei nr. 528 din

9 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 19 martie 2012.