ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4411/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș sub nr. dosar la data de 19 aprilie 2010 reclamanții B.G. și B.A. au chemat în judecată pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate că reclamanții, împreună cu membrii familiei B., se încadrează în dispozițiile art. 3 lit. b) și e) și art. 5 din Legea nr. 221/2009; să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 500.000 euro, adică 2.000.000 RON, cu titlu de daune morale și materiale, cu cheltuieli de judecată. În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că prin decizia nr. 200/1951 a Ministerului Administrației și Internelor, împreună cu B.G., tatăl reclamantului, B.K.

- bunica reclamantului, B.Ga. - bunicul reclamantului, au fost strămutați în Bărăgan în perioada 18 iunie 1951 - 30 mai 1955 părăsind casa și gospodăria din comuna N., județul Caraș-Severin. Au precizat că au fost obligați să-și părăsească casele și bunurile agonisite de generații, recoltele de pe pământurile lor (aproape 30 de hectare), animalele și liniștea sufletească a vieții lor. În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 3 lit. b) și e) și art. 5 din Legea nr. 221/2009. Prin sentința civilă nr. 3102/PI din 12 noiembrie 2010 Tribunalul Timiș a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții B.G. și B.A., a obligat pârâtul să plătească: reclamantei B.A. suma de 15.000 euro, reprezentând daune morale; reclamantului B.G.

suma de 15.000 euro, reprezentând daune morale. A respins, în rest, acțiunea, fără cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Timiș a reținut următoarele: Reclamanții B.G. și B.A. sunt îndreptățiți să beneficieze de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 221/2009, fiind deportați împreună cu familia lor în Bărăgan în perioada 18 iunie 1951 - 30 mai 1955, dovedind prin actele de stare civilă depuse la dosar legăturile de rudenie cu persoanele menționate în corpul cererii introductive. Legea nr. 221/2009 conferă în mod expres calitate procesuală activă, atât persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, cât și - după decesul acestei persoane - soțului sau descendenților acesteia până la gradul al II-lea inclusiv.

Vorbind de „descendenți" iar nu de „moștenitori", rezultă că legea enunțată nu cere ca urmașii persoanelor decedate să fi acceptat moștenirea autorului lor; prin urmare, nu le condiționează accesul la beneficiul acestui act normativ de calitatea de moștenitor acceptant, deoarece, atunci când a înțeles să solicite această dovadă, legiuitorul a menționat expres, în corpul actelor normative calitatea de „moștenitor", cum este cazul celorlalte legi speciale reparatorii adoptate anterior (a se vedea, spre exemplificare, Legea nr. 10/2001 care, în art. 4, conferă legitimare procesuală activă numai moștenitorilor legali ori testamentari ai foștilor proprietari spoliați).

Instanța a constatat că măsura deportării în Bărăgan luată față de reclamanți și familia sa se circumscrie ipotezei prevăzute de art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, care menționează expres decizia Ministerului Administrației și Internelor nr. 200/1951 printre actele normative incriminate de lege ca dispunând măsuri administrative cu caracter politic. Astfel că, în speță nu sunt incidente prevederile alin. (3) al art. 1 din Legea nr. 221/2009 și nici cele ale art. 4 - vizând necesitatea constatării în prealabil a caracterului politic al deportării în Bărăgan, de vreme ce această măsură administrativă cu caracter politic se numără printre cele expres reglementate de lege. S-a reținut că dintre măsurile reparatorii reglementate de lege, reclamanții au optat atât pentru despăgubiri morale, reglementate de art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, cât și pentru despăgubiri materiale constând în contravaloarea bunurilor mobile pretins confiscate urmare a deportării.

S-a apreciat că suma de 30.000 de euro reprezintă o astfel de satisfacție rezonabilă și proporțională cu prejudiciul moral suferit, atât personal de reclamanți, cât și pentru cel încercat de autorii lor, admițând astfel numai în parte acțiunea formulată de aceștia în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

În ceea ce privește daunele materiale, s-a reținut că prevederile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 dispun „acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare". În identificarea bunurilor ce ar putea fi restituite în temeiul Legii nr. 221/2009 (dacă nu s-au acordat deja măsuri reparatorii în baza legii speciale anterioare), instanțele trebuie să interpreteze dispozițiile art. 2 în corelație cu cele ale art. 6 din Legea nr. 10/2001 care circumscriu categoria imobilelor ce cad sub incidența acestui act normativ, și, pe cale de consecință, să retrocedeze numai acele bunuri imobile ce se subsumează sferei de aplicare a Legii nr. 10/2001 (nu și a altei legi reparatorii speciale, cum ar fi Legea nr. 18/1991, nemenționată însă de legiuitor),

sub rezerva îndeplinirii și a celorlalte cerințe: să fi fost confiscate prin hotărârea de condamnare, ori ca efect al măsurilor administrative abuzive și să nu se fi obținut deja, în condițiile Legii nr. 10/2001, măsuri reparatorii (în natură sau în echivalent). Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș. Prin decizia nr. 896A din 19 mai 2011 Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul pârâtului, a schimbat hotărârea în tot și a respins acțiunea. Pentru a pronunța această decizie instanța a reținut următoarele: Curtea Constituțională a reținut că reglementarea cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu a fost temeinic fundamentată și încalcă normele de tehnică legislativă cuprinse în Legea nr. 24/2000, determinând incoerență și instabilitate legislativă.

Din această cauză s-a ajuns la existența unor reglementări paralele și care au aceeași finalitate în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă. Curtea Constituțională a ajuns la această concluzie având în vedere faptul că art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 are scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990, diferența constând doar în modalitatea de plată a despăgubirilor morale, adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. În fine, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 contravin prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție.

În conformitate cu art. 147 alin. (1) din Constituție și cu art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, dispozițiile legale constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea Deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, prevederile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept. Conform art. 147 alin. (4) din Constituție și art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la data publicării deciziile prin care se constată neconstituționalitatea unei dispoziții legale sunt general obligatorii și au putere de lege numai pentru viitor.

În cazul de față, Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010. Termenul de 45 de zile a expirat fără ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Prin urmare, această Decizie a Curții Constituționale a devenit obligatorie pentru instanță. Art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii reclamanților, și-a încetat efectele juridice. În existența temeiului juridic atrage nelegalitatea acțiunii reclamanților sub aspectul despăgubirilor morale. Nu se poate reține nici că reclamanții aveau, anterior Deciziei Curții Constituționale un „bun" în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Aveau doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o puteau pune în executare doar în momentul rămânerii definitive în apel. În cazul de față nu s-a pronunțat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un caracter devolutiv, instanța fiind îndreptățită să exercite un control complet asupra temeiniciei și legalității hotărârii atacate. Împotriva acestei decizii reclamanții au declarat recurs. Fără a încadra criticile în conținutul art. 304 C. proc.

civ., reclamanții au susținut că: - acțiunea a fost introdusă anterior pronunțării Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, această decizie nu este aplicabilă proceselor în curs, nu are efect retroactiv; - art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează dreptul la un proces echitabil cu componența dreptului de acces la un tribunal independent și imparțial; impune respectarea principiului egalității părților în procesul civil și interzice intervenția legiuitorului pe parcursul unui litigiu; - art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului interzice discriminarea în legătură cu drepturile și libertățile pe care Convenția le reglementează, principiul nediscriminării este garantat și în art. 1 al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție; pe baza art. 14 din Convenție o distincție este discriminatorie dacă „nu are o justificare obiectivă și rezonabilă", dacă nu urmărește un „scop legitim" sau dacă nu există un „raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat";

- aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale unui proces pendinte și suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele ce declanșaseră procedurile judiciare în temeiul unei legi accesibile și previzibile poate fi asimilată intervenției legislativului în timpul procesului și creează premisele unei discriminări între persoane, care deși se găsesc în situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit; se încalcă principiul preeminenței dreptului și noțiunea de proces echitabil, nu mai este garantată egalitatea armelor; - a fost încălcat art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la proprietate - noțiunea de bunuri privește atât bunurile actuale, cât și creanțele determinate potrivit dreptului intern, la care cetățeanul are o speranță legitimă; - câtă vreme voința statului a fost de a despăgubi persoanele care întrunesc cerințele impuse de Legea nr. 221/2009 s-a creat speranța legitimă; - au fost încălcate dispozițiile art. 20 și 147 din Constituție în sensul că Decizia Curții Constituționale se aplică pentru viitor și România este obligată să dea prioritate reglementărilor internaționale (reglementările internaționale au întâietate în scopul respectării pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului);

- este criticat cuantumul despăgubirilor acordate. Recursul nu este fondat și va fi respins pentru următoarele considerente: Sub aspectul criticilor încadrabile în conținutul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., acestea vor fi analizate din perspectiva aplicării legii civile în timp. Problema de drept care se pune în speță este aceea dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acțiunii, în condițiile în care au fost declarate neconstituționale, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010. Această problemă de drept a fost corect dezlegată de instanța de apel, care a reținut că Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituțional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale.

Cu privire la efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, stabilindu-se că, urmare a acestei Decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) Teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. Conform art. 330 7 alin. (4) din C. proc.

civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenționată, se impune păstrarea soluției din hotărârea recurată, pentru argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al art. menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. Față de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) Teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

În speță, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/1020 nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării deciziei respective. Nu se poate spune deci că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității art. citat.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că Deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite. În speță, nu se poate pretinde că există însă un drept definitiv câștigat, reclamantă nu era titulara unui „bun" susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Pentru aceste considerente, fără a mai analiza celelalte critici formulate, față de prevederile art. 312 alin. (1) din C. proc.

civ., instanța va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanții B.G. și B.A. împotriva deciziei civile nr. 896 din 19 mai 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 iunie 2012.