ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4406/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la data de 7 ianuarie 2010, reclamantul N.U. a chemat în judecată pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, solicitând să constate caracterul politic al condamnării sale, precum și a autorilor săi, N.V. - mamă, decedată în anul 2005, N.A. - tată, decedat în anul 1993; să dispună obligarea Statului Român la plata despăgubirilor materiale și morale în cuantum de 1 . 000.000 euro pentru reclamant și fiecare dintre antecesorii săi; să se dispună obligarea pârâților la plata despăgubirilor materiale și morale în cuantum de 3.000.000 euro, ca urmare a măsurilor administrative cu caracter politic, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, reclamantul a arătat că, la data de 18 iunie 1951, împreună cu părinții și bunicii materni, au fost obligați să plece din casele lor, fiind deportați din localitatea T.M. județul Caraș-Severin, în Câmpia Bărăganului, localitatea S. În urma lor, a rămas o întreagă gospodărie, respectiv casa mobilată, grădina cultivată, animale, pasări, unelte de agricultură, hectare de pământ cu recolta de pe el, ei luând doar câteva lucruri. În drept, reclamantul a invocat dispozițiile Legii nr. 221/2009. Prin sentința civilă nr. 3113 PI din 12 noiembrie 2010, Tribunalul Timiș a respins excepția inadmisibilității acțiunii; a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul N.U. împotriva pârâților Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală a Finanțelor Publice; a obligat pârâtul să plătească reclamantului N.U.

suma de 20.000 euro, cu titlu de daune morale, și a respins, în rest, acțiunea, fără cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a avut în vedere că reclamantul N.U. legitimează calitatea de a accede la beneficiul măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 221/2009, fiind deportat împreună cu părinții săi în localitatea G., județ Ialomița, dovedind, prin actele de stare civilă depuse la dosar legăturile de rudenie cu persoanele menționate în cererea introductivă. Legea nr. 221/2009 conferă în mod expres calitate procesuală activă, atât persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, cât și, după decesul acestor persoane, soțului sau descendenților acestora până la gradul al II-lea inclusiv.

Vorbind de „descendenți" iar nu de „moștenitori", rezultă că legea enunțată nu cere ca urmașii persoanelor decedate să fi acceptat moștenirea autorului lor; prin urmare, nu le condiționează accesul la beneficiul acestui act normativ de calitatea de moștenitor acceptant, deoarece, atunci când a înțeles să solicite această dovadă, legiuitorul a menționat expres, în corpul actelor normative calitatea de „moștenitor", cum este cazul celorlalte legi speciale reparatorii adoptate anterior.

S-a reținut că inadmisibilitatea acțiunii, ca o excepție invocată de către pârât prin întâmpinare, este neîntemeiată și a respins-o pentru următoarele argumente: măsura deportării în Bărăgan luată față de reclamant și părinții acestuia se circumscrie ipotezei prevăzute de art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, care menționează expres decizia Ministerului Administrației și Internelor nr. 200/1951 printre actele normative incriminate de lege ca dispunând măsuri administrative cu caracter politic. Astfel că, în speță, nu sunt incidente prevederile alin. (3) al art. 1 din Legea nr. 221/2009 și nici cele ale art. 4, vizând necesitatea constatării în prealabil a caracterului politic al deportării în Bărăgan, de vreme ce această măsură administrativă cu caracter politic se numără printre cele expres reglementate de lege.

Dintre măsurile reparatorii reglementate de lege, reclamantul a optat atât pentru despăgubiri morale, reglementate de art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, cât și pentru despăgubiri materiale, constând în contravaloarea bunurilor mobile pretins confiscate urmare a deportării.

Printre criteriile generale în încercarea de a cuantifica prejudiciile morale s-au reținut cele referitoare la importanța valorilor lezate și măsura lezării (în speță, îngrădirea libertății de mișcare prin deportarea obligatorie și fixarea unei raze teritoriale în care aveau dreptul să circule), consecințele negative suferite de reclamant și părinții săi pe plan fizic și psihic (rezultate din atingerile și încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecința inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului, depărtării de casă, părăsirii într-un mediu de viață ostil, în condiții aproape imposibile, la limita imaginației, fiind afectate totodată și acele atribute care influențează relațiile sociale, onoare, demnitate, reputație), intensitatea percepției consecințelor vătămării (prin raportare și la nivelul de instruire, de educare al persoanelor în cauză), gradul în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială (instanța având în vedere toate acele atribute situate în domeniul afectiv al vieții umane, cum ar fi relațiile familiale, cele cu prietenii, apropiații, imposibilitatea asigurării unei pregătiri profesionale dorite, ori a continuării studiilor sau a reluării vechilor ocupații, după întoarcerea acasă).

S-au avut în vedere și celelalte criterii stabilite de legiuitor în corpul aceluiași art. 5 alin. (1) lit. a), respectiv dacă petiționarul și/sau membrii familiei sale a beneficiat sau nu de drepturile conferite de Decret-Lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999. În speță, reclamantul și părinții săi au beneficiat de drepturile conferite de ambele acte normative. În ceea ce privește daunele materiale, Tribunalul a observat din lecturarea prevederilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 că legiuitorul a înțeles să coreleze aceste dispoziții cu o altă lege specială cu caracter reparator, cea cu nr. 10/2001, statuând că bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare sau, după caz, ca efect al măsurii administrative abuzive, se restituie în temeiul noii legi reparatorii dacă nu au deja retrocedate, în natură, sau în echivalent în cadrul procedurii speciale reglementate de cel dintâi act normativ.

Cum însă domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001 vizează imobilele „preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizitiilor ” , Tribunalul a conchis că legiuitorul a vizat aceeași sferă de incidență cu cea actului normativ la care face trimitere.

Adică, în identificarea bunurilor ce ar putea fi restituite în temeiul Legii nr. 221/2009 (dacă nu s-au acordat deja măsuri reparatorii în baza legii speciale anterioare), instanțele trebuie să interpreteze dispozițiile art. 2 în corelație cu cele ale art. 6 din Legea nr. 10/2001 care circumscriu categoria imobilelor ce cad sub incidența acestui act normativ, și, pe cale de consecință, să retrocedeze numai acele bunuri imobile ce se subsumează sferei de aplicare a Legii nr. 10/2001 (nu și a altei legi reparatorii speciale, cum ar fi Legea nr. 18/1991, nemenționată însă de legiuitor), sub rezerva îndeplinirii și a celorlalte cerințe: să fi fost confiscate prin hotărârea de condamnare, ori ca efect al măsurilor administrative abuzive și să nu se fi obținut deja, în condițiile Legii nr. 10/2001, măsuri reparatorii (în natură sau în echivalent).

Este adevărat că alin. (2) al art. 6 din Legea nr. 10/2001 se referă și la utilaje și instalații, dar condiționează restituirea acestora de preluarea lor odată cu imobilul pe care l-au deservit, precum și de existența lor în natură la data formulării cererii de restituire, concluzie ce se desprinde din alin. (3) al aceluiași text de lege (și care spune că „În situația prevăzută la alin. (2), restituirea în natură se va dispune prin decizia sau dispoziția unității deținătoare.), singura excepție de la această regulă constituind evidențierea lor în patrimoniul unor societăți comerciale. Prin raportare la argumentele mai sus enunțate, s-a exclus incidența în cauză a măsurilor reparatorii reglementate de art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, astfel că, prima instanță a respins, în rest, ca neîntemeiată, acțiunea precizată a reclamantului.

Față de cele menționate, Tribunalul a apreciat că suma de 20.000 de euro reprezintă o astfel de satisfacție rezonabilă și proporțională cu prejudiciul moral încercat de reclamant și de autorii săi. Împotriva acestei sentințe a declarat apel, în termenul legal, pârâtul, solicitând schimbarea ei în parte, în sensul respingerii în totalitate a acțiunii reclamantului, ca neîntemeiată, invocând în principal, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, pentru aceleași motive arătate la prima instanță, și pe care instanța de apel nu le va mai relua, în subsidiar, a arătat că prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a fost admisă excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) Teza I din Legea nr. 221/2009, iar aceste prevederi au rămas fără efecte juridice începând cu data de 31 decembrie 2010, întrucât legiuitorul nu a intervenit pentru modificarea acestora.

Prin decizia nr. 883 din 17 mai 2011 Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul pârâtului, a schimbat sentința în sensul că a respins acțiunea. Pentru a pronunța această decizie instanța a reținut că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, a fost admisă excepția de neconstituționalitate ridicată de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și, în consecință, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) Teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.

Astfel, Curtea Constituțională a reținut că, în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, există două norme juridice cu aceeași finalitate, și anume art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, diferența constând doar în modalitatea de plată, adică prestații lunare, în cazul art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, așa încât despăgubirile prevăzute în cel de-al doilea text mai sus menționat nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile.

Curtea Constituțională a mai avut în vedere că, prin Decretul-Lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel încât intervenția sa, prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009, după 20 de ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, precizând în acord cu jurisprudența Convenției Europene a Drepturilor Omului că atenuarea vechilor violări nu trebuie să creeze noi nedreptăți (hotărârea din 5 noiembrie 2002 în cauza Pincova și Pink contra Cehiei) și că nu s-ar putea susține ideea că, prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2001, persoanele în cauză ar putea avea o „speranță legitimă" la acordarea despăgubirilor morale (hotărârea din 28 septembrie 2004 în cauza Kopecky contra Slovaciei, decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în cauza Slavov și alții contra Bulgariei), câtă vreme dispoziția legală este anulată pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia.

Totodată, Curtea Constituțională a reținut în motivarea deciziei că reglementarea criticată încalcă normele de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000, care consacră unicitatea reglementării în materie, precum și principiul legalității, conchizând că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, contravin dispozițiilor art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție.

În ceea ce privește efectele Deciziei nr. 1338 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale în raport cu cauza de față, Curtea are în vedere că sunt aplicabile dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție [prevăzute și de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992], potrivit cărora „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea Deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției". De asemenea, sunt aplicabile speței și dispozițiile art. 47 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora Deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of.

al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare, Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale [art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009] cu dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate. Așadar, fiind desființat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acțiunii reclamantului, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea apreciază că se impune în cauză soluția admiterii apelului pârâtului cu consecința schimbării sentinței și respingerii acțiunii reclamantului.

Această soluție se impune, chiar dacă pricina se află în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice legale (obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive. Or, apelul este devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în fața instanței de control judiciar toate problemele de fapt și de drept dezbătute în prima instanță, provocând o nouă judecată asupra fondului. Împotriva acestei decizii reclamantul a declarat recurs invocând art. 304 pct. 6, 7, 8, 9 și 10 C. proc. civ. În critici se arată că: - Legea nr. 221/2009 are caracter de complinire, nu înlătură reparațiile conferite de Decretul-Lege nr. 118/1990 și O.U.G.

nr. 214/1999; - atât condamnările cât și măsurile administrative au avut caracter politic, sunt măsuri abuzive ale regimului comunist, vizează persoane care s-au împotrivit sub diverse forme regimului comunist totalitar, care au suferit prejudicii materiale și morale; În ce privește daunele materiale se arată că în situația bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare acestea sunt menționate în hotărârea de condamnare, în timp ce, în cazul confiscării bunurilor ca efect al măsurii administrative, preluarea bunurilor s-a realizat fără vreo formă și fără despăgubiri, iar persoanele care au făcut obiectul unei condamnări sau măsuri administrative beneficiază de despăgubiri pentru bunurile confiscate, cu excepția bunurilor pentru care au primit deja despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 247/2005; - în privința Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 arată că nu poate fi aplicabilă din perspectiva art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil, a art. 1 al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție, care garantează exercitarea drepturilor fără nicio discriminare bazată pe sex, rasă ș.a., a art. 14 al Convenției,

care interzice discriminarea în legătură cu drepturi și libertăți garantate de Convenție și protocoalele adiționale și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la proprietate; - aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale unui proces pendinte și suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale este asimilabilă intervenției legislativului în timpul procesului și creează premisele unei discriminări între persoane care deși se găsesc în situații obiectiv identice beneficiază de un tratament juridic diferit; - prin adoptarea Legii nr. 221/2009 s-a creat o bază suficientă în dreptul intern pentru a se spera în mod legitim la acordarea despăgubirilor; - efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 vizează situații juridice viitoare, după declararea neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, iar în cauză sunt aplicabile dispozițiile legale de la data introducerii acțiunii, în acest sens fiind art. 147 alin. (4) din Constituție; - aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale ar fi de natură a se încălca pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și, în respectarea dispozițiilor art. 20 din Constituția României,

trebuie să se dea prioritate reglementărilor internaționale în fața normelor interne; - s-au mai formulat critici și cu privire la cuantumul daunelor. Recursul nu este fondat și va fi respins pentru următoarele considerente: Cu prioritate este de observat că motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ. au fost invocate formal, deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică de natură a fi încadrabilă ipotezelor pe care aceste motive le reglementează: instanța a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut, când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii, respectiv interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății.

Sub aspectul criticilor încadrabile în conținutul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., acestea vor fi analizate din perspectiva aplicării legii civile în timp. Problema de drept care se pune în speță este aceea dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acțiunii, în condițiile în care au fost declarate neconstituționale, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010. Această problemă de drept a fost corect dezlegată de instanța de apel, care a reținut că Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituțional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale.

Cu privire la efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, stabilindu-se că, urmare a acestei Decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) Teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. Conform art. 330 7 alin. (4) din C. proc.

civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenționată, se impune păstrarea soluției din hotărârea recurată, pentru argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea Deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al art. menționat se prevede că Deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. Față de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin Decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) Teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

În speță, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/1020 nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării deciziei respective. Nu se poate spune deci că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității art. citat.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că Deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite. În speță, nu se poate pretinde că există însă un drept definitiv câștigat, reclamantă nu era titulara unui „bun" susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Pentru aceste considerente, fără a mai analiza celelalte critici formulate, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul N.U. împotriva deciziei civile nr. 883 din 17 mai 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 iunie 2012.