ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4406/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4406/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra

cauzei

de față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la data de 7 ianuarie 2010,

reclamantul N.U. a chemat în judecată pârâții Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală a Finanțelor

Publice Timiș, solicitând să constate caracterul politic al condamnării sale,

precum și a autorilor săi, N.V. - mamă, decedată în anul 2005, N.A. - tată,

decedat în anul 1993; să dispună obligarea Statului Român la plata

despăgubirilor materiale și morale în cuantum de

1

.

000.000 euro pentru reclamant și

fiecare dintre antecesorii săi; să se dispună obligarea pârâților la plata

despăgubirilor materiale și morale în cuantum de 3.000.000 euro, ca urmare a

măsurilor administrative cu caracter politic, cu cheltuieli de judecată.

În

motivare, reclamantul

a arătat că, la data de 18 iunie 1951, împreună cu părinții și bunicii materni,

au fost obligați să plece din casele lor, fiind deportați din localitatea T.M. județul

Caraș-Severin, în Câmpia Bărăganului, localitatea S. În urma lor, a rămas o întreagă

gospodărie, respectiv casa mobilată, grădina cultivată, animale, pasări, unelte

de agricultură, hectare de pământ cu recolta de pe el, ei luând doar câteva lucruri.

În

drept, reclamantul

a invocat dispozițiile Legii nr. 221/2009. Prin sentința civilă nr. 3113 PI din

12 noiembrie 2010, Tribunalul Timiș a respins excepția inadmisibilității acțiunii;

a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul N.U. împotriva pârâților Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală a Finanțelor Publice;

a obligat pârâtul să plătească reclamantului N.U. suma de 20.000 euro, cu titlu

de daune morale, și a respins, în rest, acțiunea, fără cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a avut în vedere că

reclamantul N.U. legitimează calitatea de a accede la beneficiul măsurilor reparatorii

prevăzute de Legea nr. 221/2009, fiind deportat împreună cu părinții săi în localitatea

G., județ Ialomița, dovedind, prin actele de stare civilă depuse la dosar legăturile

de rudenie cu persoanele menționate în cererea introductivă.

Legea nr. 221/2009 conferă în mod expres calitate procesuală

activă, atât persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada

6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative

cu caracter politic, cât și, după decesul acestor persoane, soțului sau descendenților

acestora până la gradul al II-lea inclusiv.

Vorbind de „descendenți" iar nu de „moștenitori",

rezultă că legea enunțată nu cere ca urmașii persoanelor decedate să fi acceptat

moștenirea autorului lor; prin urmare, nu le condiționează accesul la beneficiul

acestui act normativ de calitatea de moștenitor acceptant, deoarece, atunci când

a înțeles să solicite această dovadă, legiuitorul a menționat expres, în corpul

actelor normative calitatea de „moștenitor", cum este cazul celorlalte legi

speciale reparatorii adoptate anterior.

S-a reținut că inadmisibilitatea acțiunii, ca o excepție

invocată de către pârât prin întâmpinare, este neîntemeiată și a respins-o pentru

următoarele argumente: măsura deportării în Bărăgan luată față de reclamant și părinții

acestuia se circumscrie ipotezei prevăzute de art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009,

care menționează expres decizia Ministerului Administrației și Internelor nr. 200/1951

printre actele normative incriminate de lege ca dispunând măsuri administrative

cu caracter politic. Astfel că, în speță, nu sunt incidente prevederile alin.

(3) al art. 1 din Legea nr. 221/2009 și nici cele ale art. 4, vizând necesitatea

constatării în prealabil a caracterului politic al deportării în Bărăgan, de vreme

ce această măsură administrativă cu caracter politic se numără printre cele expres

reglementate de lege.

Dintre măsurile reparatorii reglementate de lege, reclamantul

a optat atât pentru despăgubiri morale, reglementate de art. 5 lit. a) din Legea

nr. 221/2009, cât și pentru despăgubiri materiale, constând în contravaloarea bunurilor

mobile pretins confiscate urmare a deportării.

Printre criteriile generale în încercarea de a cuantifica

prejudiciile morale s-au reținut cele referitoare la importanța valorilor lezate

și măsura lezării (în speță, îngrădirea libertății de mișcare prin deportarea obligatorie

și fixarea unei raze teritoriale în care aveau dreptul să circule), consecințele

negative suferite de reclamant și părinții săi pe plan fizic și psihic (rezultate

din atingerile și încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu

consecința inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului,

depărtării de casă, părăsirii într-un mediu de viață ostil, în condiții aproape

imposibile, la limita imaginației, fiind afectate totodată și acele atribute care

influențează relațiile sociale, onoare, demnitate, reputație), intensitatea percepției

consecințelor vătămării (prin raportare și la nivelul de instruire, de educare al

persoanelor în cauză), gradul în care i-a fost afectată situația familială, profesională

și socială (instanța având în vedere toate acele atribute situate în domeniul afectiv

al vieții umane, cum ar fi relațiile familiale, cele cu prietenii, apropiații, imposibilitatea

asigurării unei pregătiri profesionale dorite, ori a continuării studiilor sau a

reluării vechilor ocupații, după întoarcerea acasă).

S-au avut în vedere și celelalte criterii stabilite de

legiuitor în corpul aceluiași art. 5 alin. (1) lit. a), respectiv dacă petiționarul

și/sau membrii familiei sale a beneficiat sau nu de drepturile conferite de Decret-Lege

nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999. În speță, reclamantul și părinții săi au beneficiat

de drepturile conferite de ambele acte normative.

În

ceea ce privește

daunele materiale, Tribunalul a observat din lecturarea prevederilor art. 5

alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 că legiuitorul a înțeles să coreleze aceste

dispoziții cu o altă lege specială cu caracter reparator, cea cu nr. 10/2001, statuând

că bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare sau, după caz, ca efect al măsurii

administrative abuzive, se restituie în temeiul noii legi reparatorii dacă nu au

deja retrocedate, în natură, sau în echivalent în cadrul procedurii speciale reglementate

de cel dintâi act normativ.

Cum însă domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001 vizează

imobilele „preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de

orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum

și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizitiilor

”

, Tribunalul

a conchis că legiuitorul a vizat aceeași sferă de incidență cu cea actului normativ

la care face trimitere. Adică, în identificarea bunurilor ce ar putea fi restituite

în temeiul Legii nr. 221/2009 (dacă nu s-au acordat deja măsuri reparatorii în baza

legii speciale anterioare), instanțele trebuie să interpreteze dispozițiile

art. 2 în corelație cu cele ale art. 6 din Legea nr. 10/2001 care circumscriu categoria

imobilelor ce cad sub incidența acestui act normativ, și, pe cale de consecință,

să retrocedeze numai acele bunuri imobile ce se subsumează sferei de aplicare a

Legii nr. 10/2001 (nu și a altei legi reparatorii speciale, cum ar fi Legea nr.

18/1991, nemenționată însă de legiuitor), sub rezerva îndeplinirii și a celorlalte

cerințe: să fi fost confiscate prin hotărârea de condamnare, ori ca efect al măsurilor

administrative abuzive și să nu se fi obținut deja, în condițiile Legii nr. 10/2001,

măsuri reparatorii (în natură sau în echivalent).

Este adevărat că alin. (2) al art. 6 din Legea nr. 10/2001

se referă și la utilaje și instalații, dar condiționează restituirea acestora de

preluarea lor odată cu imobilul pe care l-au deservit, precum și de existența lor

în natură la data formulării cererii de restituire, concluzie ce se desprinde din

alin. (3) al aceluiași text de lege (și care spune că „În situația prevăzută la

alin. (2), restituirea în natură se va dispune prin decizia sau dispoziția unității

deținătoare.), singura excepție de la această regulă constituind evidențierea lor

în patrimoniul unor societăți comerciale.

Prin raportare la argumentele mai sus enunțate, s-a exclus

incidența în cauză a măsurilor reparatorii reglementate de art. 5 alin. (1)

lit. b) din Legea nr. 221/2009, astfel că, prima instanță a respins, în rest, ca

neîntemeiată, acțiunea precizată a reclamantului.

Față de cele menționate, Tribunalul a apreciat că suma

de 20.000 de euro reprezintă o astfel de satisfacție rezonabilă și proporțională

cu prejudiciul moral încercat de reclamant și de autorii săi.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel, în termenul

legal, pârâtul,

solicitând schimbarea ei

în parte, în sensul respingerii în totalitate a acțiunii reclamantului, ca neîntemeiată,

invocând în principal, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului,

pentru aceleași motive arătate la prima instanță, și pe care instanța de apel nu

le va mai relua, în subsidiar, a arătat că prin Decizia Curții Constituționale

nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a fost admisă excepția de neconstituționalitate a

prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) Teza

I

din Legea

nr. 221/2009, iar aceste prevederi au rămas fără efecte juridice începând cu data

de 31 decembrie 2010, întrucât legiuitorul nu a intervenit pentru modificarea acestora.

Prin decizia nr. 883 din 17 mai 2011 Curtea de Apel Timișoara,

secția civilă, a

admis apelul pârâtului,

a schimbat sentința în sensul că a respins acțiunea.

Pentru a pronunța această decizie instanța a reținut că

prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, a fost admisă

excepția de neconstituționalitate ridicată de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, și, în consecință, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit.

a) Teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare,

sunt neconstituționale.

Astfel, Curtea Constituțională a reținut că, în materia

despăgubirilor pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate din motive

politice în perioada comunistă, există două norme juridice cu aceeași finalitate,

și anume art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009, diferența constând doar în modalitatea de plată, adică prestații lunare,

în cazul art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art.

5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, așa încât despăgubirile prevăzute în

cel de-al doilea text mai sus menționat nu pot fi considerate drepte, echitabile

și rezonabile.

Curtea Constituțională a mai avut în vedere că, prin Decretul-Lege

nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare,

astfel încât intervenția sa, prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009,

după 20 de ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere

valorii supreme de dreptate, precizând în acord cu jurisprudența Convenției Europene

a Drepturilor Omului că atenuarea vechilor violări nu trebuie să creeze noi nedreptăți

(hotărârea din 5 noiembrie 2002 în cauza Pincova și Pink contra Cehiei) și că nu

s-ar putea susține ideea că, prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2001, persoanele în cauză ar putea avea o „speranță legitimă" la acordarea

despăgubirilor morale (hotărârea din 28 septembrie 2004 în cauza Kopecky contra

Slovaciei, decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în cauza Slavov și

alții contra Bulgariei), câtă vreme dispoziția legală este anulată pe calea exercitării

controlului de constituționalitate al acesteia.

Totodată, Curtea Constituțională a reținut în motivarea

deciziei că reglementarea criticată încalcă normele de tehnică legislativă prevăzute

de Legea nr. 24/2000, care consacră unicitatea reglementării în materie, precum

și principiul legalității, conchizând că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, contravin dispozițiilor

art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție.

În

ceea ce privește

efectele Deciziei nr. 1338 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale în raport

cu cauza de față, Curtea are în vedere că sunt aplicabile dispozițiile art. 147

alin. (1) din Constituție [prevăzute și de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992],

potrivit cărora „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele

din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice

la 45 de zile de la publicarea Deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval,

Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale

cu dispozițiile Constituției".

De asemenea, sunt aplicabile speței și dispozițiile

art. 47 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora Deciziile Curții Constituționale

se publică în M. Of. al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii

și au putere numai pentru viitor.

Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358 din 21

octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010,

iar în intervalul de 45 de zile de la publicare, Parlamentul nu a pus de acord prevederile

declarate neconstituționale [art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009] cu

dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice,

ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel

ca normele abrogate.

Așadar, fiind desființat temeiul juridic care a stat la

baza admiterii acțiunii reclamantului, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009, Curtea apreciază că se impune în cauză soluția admiterii apelului

pârâtului cu consecința schimbării sentinței și respingerii acțiunii reclamantului.

Această soluție se impune, chiar dacă pricina se află

în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituțională a dat

naștere unei situații juridice legale (obiective), aflată în curs de desfășurare

(facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri

definitive.

Or, apelul este devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce

în fața instanței de control judiciar toate problemele de fapt și de drept dezbătute

în prima instanță, provocând o nouă judecată asupra fondului.

Împotriva acestei decizii reclamantul a declarat recurs

invocând art. 304 pct. 6, 7, 8, 9 și 10

C. proc. civ.

În

critici se arată

că:

- Legea nr. 221/2009 are caracter de complinire, nu înlătură

reparațiile conferite de Decretul-Lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999;

- atât condamnările cât și măsurile administrative au

avut caracter politic, sunt măsuri abuzive ale regimului comunist, vizează persoane

care s-au împotrivit sub diverse forme regimului comunist totalitar, care au suferit

prejudicii materiale și morale;

În

ce privește

daunele materiale se arată că în situația bunurilor confiscate prin hotărârea de

condamnare acestea sunt menționate în hotărârea de condamnare, în timp ce, în cazul

confiscării bunurilor ca efect al măsurii administrative, preluarea bunurilor s-a

realizat fără vreo formă și fără despăgubiri, iar persoanele care au făcut obiectul

unei condamnări sau măsuri administrative beneficiază de despăgubiri pentru bunurile

confiscate, cu excepția bunurilor pentru care au primit deja despăgubiri în baza

Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 247/2005;

- în privința Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010

arată că nu poate fi aplicabilă din perspectiva art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil, a art. 1 al

Protocolului nr. 12 adițional la Convenție, care garantează exercitarea drepturilor

fără nicio discriminare bazată pe sex, rasă ș.a., a art. 14 al Convenției, care

interzice discriminarea în legătură cu drepturi și libertăți garantate de Convenție

și protocoalele adiționale și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la proprietate;

- aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale

unui proces pendinte și suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale

este asimilabilă intervenției legislativului în timpul procesului și creează premisele

unei discriminări între persoane care deși se găsesc în situații obiectiv identice

beneficiază de un tratament juridic diferit;

- prin adoptarea Legii nr. 221/2009 s-a creat o bază suficientă

în dreptul intern pentru a se spera în mod legitim la acordarea despăgubirilor;

- efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010

vizează situații juridice viitoare, după declararea neconstituționalității art.

5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, iar în cauză sunt aplicabile dispozițiile

legale de la data introducerii acțiunii, în acest sens fiind art. 147 alin. (4)

din Constituție;

- aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale

ar fi de natură a se încălca pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale

ale omului la care România este parte și, în respectarea dispozițiilor art. 20 din

Constituția României, trebuie să se dea prioritate reglementărilor internaționale

în fața normelor interne;

- s-au mai formulat critici și cu privire la cuantumul

daunelor.

Recursul nu este fondat și va fi respins pentru următoarele

considerente:

Cu prioritate este de observat că motivele de recurs prevăzute

de art. 304 pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ. au fost invocate formal, deoarece nu a

fost dezvoltată nicio critică de natură a fi încadrabilă ipotezelor pe care aceste

motive le reglementează: instanța a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce

nu s-a cerut, când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, cuprinde

motive contradictorii sau străine de natura pricinii, respectiv interpretarea greșită

a actului juridic dedus judecății.

Sub aspectul criticilor încadrabile în conținutul

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., acestea vor fi analizate din perspectiva aplicării

legii civile în timp.

Problema de drept care se pune în speță este aceea dacă

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate

acțiunii, în condițiile în care au fost declarate neconstituționale, printr-un control

a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358

din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.

Această problemă de drept a fost corect dezlegată de instanța

de apel, care a reținut că Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 produce

efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituțional nu mai poate constitui

temei juridic pentru acordarea de daune morale.

Cu privire la efectele Deciziei Curții Constituționale

nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte de

Casație și Justiție în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie

2011 a Înaltei Curți, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, stabilindu-se că,

urmare a acestei Decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) Teza

I

din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai

pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării

deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Conform art. 330

7

alin. (4) din C. proc. civ.,

dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este

obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of., așa încât,

în raport de decizia în interesul legii susmenționată, se impune păstrarea soluției

din hotărârea recurată, pentru argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea

recursului în interesul legii.

Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile

din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele

la 45 de zile de la publicarea Deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval,

Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii

fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate

de drept.

La alin. (4) al art. menționat se prevede că Deciziile

Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general

obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și

în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și

funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

Față de această reglementare, constituțională și legală,

s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin Decizie

a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică

și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere

în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia

nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului

în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale

produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării

acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată

o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) Teza

I

din

Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic

pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de

contencios constituțional în M. Of.

În

speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/1020

nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv

la data publicării deciziei respective.

Nu se poate spune deci că, fiind promovată acțiunea la

un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata

desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic

convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă

și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin

declararea neconstituționalității art. citat.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din

Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată

nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să

continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou

în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că Deciziile Curții Constituționale

produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional,

acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În

speță, nu se

poate pretinde că există însă un drept definitiv câștigat, reclamantă nu era titulara

unui „bun" susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional

la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios

constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate,

s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul

a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității

textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul

echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ

legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Pentru aceste considerente, fără a mai analiza celelalte

critici formulate, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul

va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de reclamantul N.U. împotriva deciziei civile nr. 883 din 17 mai

2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 14 iunie 2012.