ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3207/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3207/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Sentința nr. 2588/PI din 11 octombrie

2010 a Tribunalului Timiș, secția civilă, pronunțată în Dosarul nr.

2019/30/2010, s-a admis, în parte, acțiunea precizată formulată de reclamantul

G.A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice și a fost obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice să-i plătească

reclamantului 10.000 euro despăgubiri, pentru prejudiciul propriu și 5.000 euro

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de G.V. și G.E., în calitate de

descendent gradul I al acestora, fiind respinsă, în rest, acțiunea. A fost

obligat pârâtul să-i plătească reclamantului 400 RON cheltuieli parțiale de

judecată.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că acțiunea este întemeiată în parte,

reclamantul și părinții săi fiind strămutați în Bărăgan, în perioada 18 iunie 1951

- 20 decembrie 1955, prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951.

Astfel fiind, în baza

art. 5 din Legea nr. 221/2009 tribunalul a admis în parte acțiunea precizată și

a fost obligat pârâtul să-i plătească reclamantului 10.000 euro pentru

prejudiciul moral suferit în nume propriu și 5.000 euro despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit de G.V. și G.R., în calitate de descendent gradul I

al acestora, fiind respinsă în rest acțiunea precizată, întrucât nu s-a făcut

dovada concludentă și pertinentă a confiscării bunurilor, nefiind îndeplinite

condițiile prevăzute de art. 1169 C. civ., potrivit cărora „cel ce face o

propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească", iar prin Decizia

nr. 115987 din 05 decembrie 1990 s-a stabilit acordarea unei indemnizații în

temeiul Decretului nr. 118/1990 reclamantului.

Prin Decizia nr. 737

din 12 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, a fost respins

apelul declarat de reclamantul G.A. și a fost admis apelul declarat de pârâtul

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția

Generală a Finanțelor Publice Timiș împotriva sentinței primei instanțe, care a

fost schimbată, în sensul că a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantul

G.A.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de apel a reținut că, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie

2010 - cu efect general obligatoriu - a Curții Constituționale, art. 5 pct. 1

lit. a) al Legii nr. 221/2009, care a servit ca temei juridic al acțiunii de

față, a încetat să-și mai producă efectele avute în vedere de legiuitor la

momentul adoptării legii.

Decizia nr. 1358/2010

de admitere a excepției de neconstituționalitate a articolului amintit are, de

la data publicării, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituția revizuită, un

caracter general obligatoriu și putere numai pentru viitor.

Instanța de apel a

mai reținut că reclamantul nu avea, la data intrării în vigoare a Legii nr.

221/2009, un „bun" în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor

Omului generată de aplicarea art. 1 al Protocolului adițional (nr. 1) la

Convenție, pe care trebuia să-l prezerve sau să-l confirme prin declanșarea

procesului, ci doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre

judecătorească pe care o puteau executa, cel mai devreme, după momentul

rămânerii ei definitive în apel

[

art. 374 alin. (1) coroborat cu art. 376

alin. (1) și cu art. 377 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

]

.

Faptul că statul nu

are, potrivit obligațiilor pozitive impuse de Convenție, decât obligația de

protecție a unui „bun" (în sensul autonom consacrat de acest act normativ,

incluzând aici și un interes patrimonial existent și suficient de caracterizat)

iar nu și obligația de garantare a dreptului de a dobândi un astfel de bun,

este argumentat în Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale și prin

raportare la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materie

(Hotărârea din 23 noiembrie 1984 din cauza Van der Mussele contra Belgia,

Hotărârea din 9 octombrie 2003 în cauza Slivenko contra Letonia, Hotărârea din

18 februarie 2009 în cauza Andrejeva contra Polonia).

În concluzie,

instanța de apel a reținut că raportul juridic de obligație la plată a statului

în cauzele având ca obiect Legea nr. 221/2009 urma să își producă efectele, cel

mai devreme, la data soluționării apelului, or, din moment ce Decizia nr. 1358

din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost pronunțată și publicată

anterior acestui moment, dispozițiile sale prin care s-a constatat ca fiind

neconstituțional art. 5 alin. (1) lit. a) din lege - care au condus inițial la

suspendarea lui de drept pentru 45 zile iar, după acest termen, la încetarea

efectelor sale

[

art. 147 alin. (1)

din Constituție

]

- datorită

caracterului lor obligatoriu erga omnes trebuie avute în vedere de instanță la

tranșarea - la fond sau în apel - a substanței pretențiilor deduse judecății.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul G.A., indicând

dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, recurentul a arătat că hotărârea instanței de apel este

nelegală sub aspectul respingerii cererii de chemare în judecată referitor la

acordarea de despăgubiri morale.

Astfel, recurentul a

susținut că instanța de apel, în mod greșit, a respins solicitarea de acordare

a despăgubirilor morale și că instanța trebuia să facă aplicarea prevederilor

constituționale cuprinse în art. 20.

Totodată, recurentul

a considerat că decizia Curții Constituționale nesocotește în mod vădit

prevederile art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, fapt ce impune aplicarea de către instanță a prevederilor Convenției.

Recurentul a arătat

că, prin neacordarea despăgubirilor pentru daunele morale pe motiv că temeiul

juridic al cererii a fost declarat neconstituțional, s-ar încălca principiul

constituțional al egalității de tratament în fața legii și s-ar crea situații

juridice discriminatorii față de persoanele care au obținut hotărâri

definitive, ceea ce ar contraveni art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

De asemenea,

recurentul a susținut că, chiar dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009 nu mai produce efecte juridice, cererile în justiție întemeiate pe

acest text de lege sunt admisibile și în virtutea art. 998 - 999 C. civ.

Recurentul a apreciat

și că Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu este aplicabilă cauzelor

aflate pe rol (în primă instanță sau căi de atac) la data pronunțării sale,

având în vedere că la data introducerii cererii de chemare în judecată în

temeiul art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 s-a născut un drept la acțiune,

astfel că legea aflată în vigoare la momentul introducerii acțiunii este

aplicabilă pe tot parcursul procesului, în acord cu principiul

neretroactivității.

Pe de altă parte,

recurentul a arătat că nu poate fi reținut nici argumentul conform căruia prin

aplicarea prevederilor Legii nr. 221/2009 s-ar ajunge la o dublă reparare a

prejudiciului moral, în raport de Decretul-Lege nr. 118/1990.

Recurentul a criticat

hotărârea instanței de apel și sub aspectul neacordării despăgubirilor materiale

solicitate, arătând că instanța de fond a respins acest petit cu motivarea că

nu s-a făcut dovada confiscării bunurilor, iar instanța de apel a omis să se

pronunțe cu privire la acestea, fiind ignorate dispozițiile art. 129 alin. (5)

C. proc. civ.

Analizând decizia

atacată în raport de criticile formulate și de Decizia în interesul legii nr.

12/2011, Înalta Curte reține următoarele:

Contrar susținerilor

recurentului, Curtea de Apel a dezlegat corect problema de drept care se punea

în speță, aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate

fi aplicat cauzei deduse judecății, în condițiile în care a fost declarat

neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin

Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.

Of. nr. 761/15.11.2010.

Astfel, potrivit art.

147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate

ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul

nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii

fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate

de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la

art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of.

nr. 789/7.11.2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțe,

potrivit dispozițiilor art. 330 alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, s-a stabilit

că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice

asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu

excepția situației în care, la această dată, era deja pronunțată o hotărâre

definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai

pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr.

1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci

soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune că,

fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de

lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât

nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie

guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă, de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel

ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice,

ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce

Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există

însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun

susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării

Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă,

care să fi confirmat dreptul său la despăgubiri.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și

lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil,

pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ

legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul

preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la

tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun

fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Situația de

dezavantaj sau de discriminare în care reclamantul s-ar găsi, dat fiindcă

cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul

pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă,

întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând

raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit,

acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare,

lipsite de previzibilitate.

Izvorul

„discriminării" constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și

a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de

constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de

neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are

atribuțiile și funcțiile bine definite.

Referitor la

relevanța Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 în raport de

dispozițiile din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența

creată în legătură cu acestea, susținerile recurenților sunt, de asemenea,

neîntemeiate.

Într-adevăr, potrivit

art. 20 alin. (2) din Constituția României, în caz de neconcordanță între

pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care

România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale,

cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții

mai favorabile.

În speță, însă,

Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea recursului în interesul

legii promovat în legătură cu problema de drept în discuție, a procedat la

examinarea efectelor deciziei Curții Constituționale inclusiv din perspectiva

diferitelor texte din Convenție care au legătură cu problema supusă analizei,

ajungând la concluzia, deja redată, că, în cazul în care solicitantul nu

beneficiază de o hotărâre definitivă care să stabilească dreptul său la

despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, la data publicării Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010 - 15 noiembrie 2010, această decizie își produce

efectele, partea neavând „un bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol la

Convenție.

Decizia Înaltei Curți

de Casație și Justiție pronunțată în interesul legii este obligatorie pentru

instanțe, potrivit art. 330

7

C. proc. civ., inclusiv din perspectiva

concluziilor rezultate în urma analizei efectelor deciziei Curții

Constituționale raportat la diferitele texte din Convenția Europeană, așa încât

acest aspect nu mai poate fi rediscutat în prezenta cauză, cu consecința unei

alte interpretări pe care intenționează să o obțină recurentul.

Totodată, se constată

că instanța nu poate să analizeze pretențiile reclamantului din perspectiva

art. 998 - 999 C. civ., așa cum s-a susținut prin motivele de recurs, pentru

că, dacă ar proceda astfel, ar fi schimbat temeiul juridic al acestor

pretenții, având în vedere că acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii

nr. 221/2009, în raport de care instanțele de fond și de apel au analizat

pretențiile deduse judecății.

În condițiile în care

reclamantul a invocat corect temeiul juridic al cererii în despăgubiri, ca

fiind reprezentat de dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009 - examinate ca atare de instanțele anterioare -, analizarea

pretențiilor acestuia din perspectiva altor prevederi legale echivalează cu

schimbarea cauzei juridice în timpul procesului.

Or, atare act de

procedură este contrar dispozițiilor art. 294 alin. (1) teza I C. proc. civ.,

potrivit cărora „în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau

obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face cereri noi".

Norma procedurală

citată are caracter imperativ și împiedică o solicitare a reclamantului în

sensul examinării cererii sale pe temeiul altei norme decât cea corect invocată

prin cererea de chemare în judecată, cu atât mai mult nu permite examinarea din

oficiu a unui alt temei juridic, evident, dacă acesta a fost corect indicat de

către reclamant și nu este necesară o calificare a cererii sub acest aspect.

În ceea ce privește

critica privind neacordarea despăgubirilor materiale, se constată că aceasta este

neîntemeiată, întrucât apelul declarat de reclamant, inclusiv pe acest aspect,

a fost respins.

Astfel, instanța de

apel menținând soluția primei instanțe de respingere a capătului de cerere

privind despăgubirile materiale solicitate de reclamant, a menținut implicit

considerentele de fapt și de drept pentru care acest petit a fost respins, iar

reluarea lor în cuprinsul deciziei recurate nu se mai impunea.

Având în vedere

considerentele expuse, recursul reclamantului va fi respins, ca nefondat,

conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul G.A. împotriva Deciziei nr. 737 din

12 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 mai 2012.

Procesat de GGC - AS