ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2163/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1010 din 11 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A. (fostă L.) A.C., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și s-a dispus obligarea pârâtului la plata, către reclamantă, a sumei de 8000 euro, echivalent în lei la data plății, la cursul oficial al B.N.R., cu titlu de despăgubiri. În motivarea sentinței, s-a reținut că mama reclamantei, C.V., împreună cu familia acesteia, a fost dislocată la data de 18 iunie 1951, din Becicherecul Mic, jud. Timiș, în comuna Perieți, județul Ialomița, în baza Deciziei M.A.I.

nr. 200/1951, domiciliul obligatoriu fiind stabilit pe perioada 18 iunie 1951-27 iulie 1955. Prin Decizia M.A.I. nr. 6100/1955 i s-au ridicat restricțiile domiciliare la data de 27 iulie 1955. Întrucât mama reclamantei a decedat la data de 10 octombrie 1988, nu a beneficiat de dispozițiile Decretului–lege nr. 118/1990, și nici reclamanta nu se încadrează în categoriile de beneficiari ai acestui act normativ, în calitate de fiică a defunctei. Tribunalul a apreciat, în temeiul art. 3 lit. e) și 5 din Legea nr. 221/2009, că despăgubirile morale se acordă și în cazul aplicării unor măsuri administrative cu caracter politic, nu doar în cazul condamnărilor, constatând, în același timp că, în prezenta cauză, este de necontestat prejudiciul moral suferit de autorul reclamantei prin luarea măsurii administrative cu caracter politic de dislocare și stabilire de domiciliu obligatoriu, fiindu-i încălcate drepturile fundamentale ale omului.

În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor care se pot acorda pentru repararea prejudiciul moral suferit de autorul reclamantei, în considerarea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și a principiului echității, tribunalul a considerat că suma de 8000 euro, echivalent în lei la data plății, reprezintă o reparație echitabilă și suficientă a prejudiciului moral suferit de autoarea reclamantei, având în vedere că în prezenta cauză, reclamanta nu a administrat suficiente probe din care să rezulte care au fost consecințele luării măsurii administrative, pe plan fizic și psihic, și în ce măsură i-a fost afectată situația familială, profesională și socială, în raport de circumstanțele în care a avut loc încălcarea drepturilor autoarei ei.

Prin decizia nr. 311 din 18 martie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV–a civilă, în majoritate, au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de către pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul București, împotriva sentinței menționate. Pentru a decide astfel, instanța de apel a luat, în primul rând, în discuție eficiența în cauză a deciziilor nr. 1354/2010 și nr. 1358/2010 ale Curții Constituționale, în raport de dispozițiile art. 15 și 20 din Constituție și art. 6 și 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în sensul dacă acestea își produc efectele specifice în cazul în care, la data publicării în M. Of., fusese pronunțată deja o hotărâre în primă instanță.

Instanța de apel a apreciat că deciziile Curții Constituționale nu își produce efectele în prezenta cauză, în caz contrar, ar fi încălcat dreptul reclamantei la un proces echitabil. Acest drept fundamental, astfel cum este explicitat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, implică două tipuri de garanții: unele de natură materială și altele de natură procedurală, cele din urmă presupunând dreptul procedural al persoanei îndreptățite la despăgubiri de a sesiza instanța de judecată și de a-i fi analizată pe fond contestația. Astfel, Curtea a constatat că în patrimoniul reclamantei s-a născut, în baza Legii nr. 221/2009, dreptul procedural de a sesiza instanța de judecată cu analizarea solicitării sale în temeiul art. 5 din lege.

Ca urmare a declarării neconstituționale a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a), a fost paralizat acest drept procedural al reclamantei de a i se analiza cererea formulată, astfel încât dreptul său procedural de a sesiza instanța de judecată, care s-a născut în patrimoniul acesteia odată cu promovarea prezentei acțiunii înainte de publicarea deciziilor Curții Constituționale, a rămas lipsit de conținut juridic. Deși dreptul de acces la justiție poate fi limitat, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, aceste limitări trebuie să respecte următoarele principii: să urmărească un scop legitim, să nu afecteze substanța însăși a dreptului și să existe proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele specifice.

Or, în cauză, prin efectele deciziilor Curții Constituționale, se aduce atingere în substanță a dreptului de a-i fi analizată cererea, iar această limitare a dreptului nu corespunde nici cerinței proporționalității, între scopul urmărit și mijloacele folosite, atât timp cât excepția de neconstituționalitate a fost invocată chiar de către Statul Român, care are calitatea de parte în prezenta cauză și care a adoptat actul normativ respectiv și a avut o atitudine pasivă, în sensul că nu și-a îndeplinit obligația constituțională de a pune în concordanță actul normativ cu deciziile Curții Constituționale în termenul de 45 de zile prevăzut de Constituție.

Din perspectiva calității de parte în prezenta cauză a Statului Român, Curtea a constatat că nu este respectat nici principiul egalității de arme în fața instanței de judecată, deoarece însăși partea, care are o poziție privilegiată și care avea obligația de a se conforma deciziei Curții Constituționale, prin modificarea legii, invocă în fața instanței de apel deciziile Curții Constituționale în scopul de a paraliza dreptul reclamantei de a i se analiza contestația formulată, deși aceasta nu are nici o culpă pentru declararea neconstituționalității actului normativ sau pentru pasivitatea legiuitorului. Din această perspectivă, instanța de apel, în majoritate, a apreciat că în lumina art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin prisma dreptului de acces la justiție și a garanțiilor procedurale conferite, este obligatoriu ca instanța de judecată să analizeze pe fond cererea de chemare în judecată formulată și să se pronunțe asupra temeiniciei acesteia.

Curtea a invocat și faptul că, prin nesoluționarea cererii în fond, se creează o situație discriminatorie între reclamantă și celelalte persoane, care au obținut hotărâri definitive și irevocabile de obligarea a Statului Român la plata de despăgubiri pentru prejudiciile morale cauzate, înainte de publicarea în M. Of. a deciziilor Curții Constituționale, încălcându-se art. 14 din Convenție, prin decizia recurată dezvoltându-se acest considerent. Având în vedere aceste considerente, Curtea a analizat pe fond cererea reclamantei, apreciind, în esență, că situația de fapt a fost corect reținută de către prima instanță, iar reclamanta este îndreptățită la despăgubiri morale pentru măsura administrativă cu caracter politic aplicată părinților săi, intenția legiuitorului fiind în sensul asimilării efectelor unor măsuri administrative cu caracter politic cu cele ale unei condamnări cu caracter politic, prevăzând expres această posibilitate.

În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor, Curtea, dând eficiență criteriului unei satisfacții suficiente și echitabile, Curtea a apreciat ca fiind temeinică și legală suma acordată de către instanța de fond reclamantei cu titlu de prejudiciu moral, suma de 85.000 euro fiind suficientă pentru a oferi o reparație completă pentru atingerea adusă prin instituirea măsurii stabilirii domiciliului obligatoriu, prin decizia M.A.I. nr. 200/1951, ridicată prin decizia M.A.I. nr. 6100/1955. Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Prin motivele de recurs formulate prin cereri distincte, ambii pârâți au susținut că, în mod greșit, instanța de apel a reținut că în cauza sunt aplicabile în continuare dispozițiile Legii nr. 221/2009, în forma în vigoare la data formulării acțiunii, deoarece decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu poate retroactiva, nefiind afectate, printr-o asemenea aplicare în timp, garanțiile art. 6 și 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În aplicarea art. 147 din Constituția României și a art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, ca o consecință a caracterului obligatoriu erga omnes al deciziilor Curții Constituționale, prevederea legală a cărei neconstituționalitate a fost constatată nu mai poate fi aplicată de niciun subiect de drept, încetându-și de drept efectul pentru viitor.

Actuala ordine constituțională din România nu permite judecătorului să aplice o normă legală declarată neconstituțională pentru că, altfel, s-ar nesocoti principiul separației puterilor în stat. Raționamentele ce stau la baza hotărârilor pronunțate de instanțele judecătorești trebuie plasate exclusiv în plan juridic, aspect ce rezultă și din Hotărârea Curții Europene pentru Drepturile Omului pronunțată în cauza Slavov și alții contra Bulgariei Efectele pentru viitor date deciziilor instanței constituționale, în controlul a posteriori, semnifică faptul că ele nu se aplică situațiilor juridice sau drepturilor câștigate sub imperiul legii înainte de declararea ei ca neconstituțională; or, în cauză, hotărârea de primă instanță este apelată, persoana care a solicitat aplicarea dispozițiilor Legii nr. 221/2009 neputând a se prevala de un drept câștigat atâta vreme cât litigiul nu a fost finalizat.

Așadar, având în vedere ca dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale, temeiul juridic al acțiunii care formează obiectul prezentului dosar nu mai există, au conchis pârâții. Recurentul – pârât a susținut, în plus, că reclamanta nu s-ar putea prevala de un bun în sensul Convenției europene, deoarece, la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, avea doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească pe care o putea executa după momentul rămânerii definitive în apel, în baza art. 377 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

Totodată, în speță nu se poate reține tratamentul juridic diferit aplicabil unor persoane aflate în situații juridice diferite și nici încălcarea principiului egalității armelor în fața instanței de judecată, întrucât apariția Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale este rezultatul funcționării normale a mecanismelor de control constituțional într-un stat de drept, aspect în concordanță cu considerațiile exprimate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Slavov contra Bulgariei.

Prin motivele de recurs, pârâții a susținut, totodată, că, în mod greșit, s-a considerat că despăgubirile morale se acordă, în temeiul Legii nr. 221/2009, și în cazul aplicării unor masuri administrative cu caracter politic, așa cum este măsura dislocării, nu doar în cazul condamnărilor, iar în subsidiar, în măsura în care s-ar aprecia că acțiunea formulată este întemeiată, s-a susținut că suma acordată cu acest titlu, respectiv 8.000 euro, este exagerat de mare, față de echivalentul real al consecințelor negative ale măsurii administrative aplicate părinților reclamantei, precum și perioada îndelungată de timp de la data producerii prejudiciului și până în prezent. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate.

Problema de drept a efectelor deciziilor nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale - prin care s-a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ce reprezintă temeiul juridic al pretențiilor reclamantei - asupra procedurilor jurisdicționale aflate în curs de desfășurare, a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secțiile unite într-un recurs în interesul legii. Această decizie a fost p ublicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, ca atare nu poate fi ignorată în cauză, producându-și efectele la data soluționării prezentului recurs, în virtutea dispozițiilor art. 329 alin. (3) C. proc.

civ., potrivit cărora dezlegările date problemelor de drept judecate prin recursul în interesul legii sunt obligatorii pentru instanțe. Prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, s-a statuat că „urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”.

În motivarea deciziei date în interesul legii, s-a arătat că, în raport atât de cadrul normativ intern, cât și de blocul de convenționalitate, reprezentat de textele Convenției europene a drepturilor omului și de jurisprudența instanței europene creată în aplicarea acestora, cele două decizii ale Curții Constituționale trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare. Astfel, prin prisma regulilor de aplicare a legii în timp, situațiile juridice în curs de constituire (facta pendentia) în temeiul Legii nr. 221/2009 – cum sunt drepturile de creanță, a căror concretizare (sub aspectul titularului, căruia trebuie să i se verifice calitatea de condamnat politic, și al întinderii dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege) se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță - sunt sub incidența efectelor deciziilor Curții Constituționale, de imediată și generală aplicare.

Ca atare, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând (nefiind vorba despre o situație juridică voluntară), în absența unei dispoziții legale exprese. De asemenea, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc nu este afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă , a conchis instanța supremă.

Dată fiind decizia în interesul legii, se constată că, în cauză, instanța de apel a procedat greșit nedând eficiență deciziilor Curții Constituționale, cât timp, la data publicării lor în M. Of. - 15 noiembrie 2010, cauza nu era soluționată printr-o hotărâre definitivă. În aceste condiții, Înalta Curte apreciază că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii, constatare suficientă pentru conturarea soluției ce se impune a fi pronunțată în cauză, nemaifiind necesară cercetarea celorlalte motive de recurs, relative la îndreptățirea reclamantei la daune morale în baza Legii nr. 221/2009 și la cuantumul despăgubirilor ce i-au fost efectiv acordate. Drept urmare, Înalta Curte va admite recursul și, în temeiul art. 312 cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., va modifica în tot decizia, în sensul că va admite apelurile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București, împotriva sentinței nr. 1010 din 11 iunie 2010 a Tribunalului București, secția a III-a civilă. În aplicarea art. 296 C. proc. civ., va schimba sentința apelată, în sensul respingerii, ca neîntemeiată, a cererii formulate de reclamanta A. (L.) A.C.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva deciziei nr. 311/A din 18 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Modifică în tot decizia recurată în sensul că admite apelurile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București împotriva sentinței nr. 1010 din 11 iunie 2010 a Tribunalului București, secția a III-a civilă.

Schimbă sentința apelată în sensul că respinge ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta A. (L.) A.C. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 martie 2012.