ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2163/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2163/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1010 din 11

iunie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, s-a admis

în parte acțiunea formulată de reclamanta A. (fostă L.) A.C., în contradictoriu

cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și s-a dispus obligarea

pârâtului la plata, către reclamantă, a sumei de 8000 euro, echivalent în lei

la data plății, la cursul oficial al B.N.R., cu titlu de despăgubiri.

În motivarea sentinței, s-a reținut că

mama reclamantei, C.V., împreună cu familia acesteia, a fost dislocată la data

de 18 iunie 1951, din Becicherecul Mic, jud. Timiș, în comuna Perieți, județul

Ialomița, în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951, domiciliul obligatoriu fiind

stabilit pe perioada 18 iunie 1951-27 iulie 1955. Prin Decizia M.A.I. nr. 6100/1955

i s-au ridicat restricțiile domiciliare la data de 27 iulie 1955.

Întrucât mama reclamantei a decedat

la data de 10 octombrie 1988, nu a beneficiat de dispozițiile Decretului–lege

nr. 118/1990, și nici reclamanta nu se încadrează în categoriile de beneficiari

ai acestui act normativ, în calitate de fiică a defunctei.

Tribunalul a apreciat, în temeiul art.

3 lit. e) și 5 din Legea nr. 221/2009, că despăgubirile morale se acordă și în

cazul aplicării unor măsuri administrative cu caracter politic, nu doar în

cazul condamnărilor, constatând, în același timp că, în prezenta cauză, este de

necontestat prejudiciul moral suferit de autorul reclamantei prin luarea

măsurii administrative cu caracter politic de dislocare și stabilire de

domiciliu obligatoriu, fiindu-i încălcate drepturile fundamentale ale omului.

În ceea ce privește cuantumul

despăgubirilor care se pot acorda pentru repararea prejudiciul moral suferit de

autorul reclamantei, în considerarea jurisprudenței Curții Europene a

Drepturilor Omului și a principiului echității, tribunalul a considerat că suma

de 8000 euro, echivalent în lei la data plății, reprezintă o reparație

echitabilă și suficientă a prejudiciului moral suferit de autoarea reclamantei,

având în vedere că în prezenta cauză, reclamanta nu a administrat suficiente

probe din care să rezulte care au fost consecințele luării măsurii

administrative, pe plan fizic și psihic, și în ce măsură i-a fost afectată

situația familială, profesională și socială, în raport de circumstanțele în

care a avut loc încălcarea drepturilor autoarei ei.

Prin decizia nr. 311 din 18 martie 2011

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV–a civilă, în majoritate, au

fost respinse ca nefondate apelurile declarate de către pârâții Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, și Ministerul Public – Parchetul de pe

lângă Tribunalul București, împotriva sentinței menționate.

Pentru a decide astfel, instanța de

apel a luat, în primul rând, în discuție eficiența în cauză a deciziilor nr. 1354/2010

și nr. 1358/2010 ale Curții Constituționale, în raport de dispozițiile art. 15

și 20 din Constituție și art. 6 și 14 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, în sensul dacă acestea își produc efectele specifice în cazul în care,

la data publicării în M. Of., fusese pronunțată deja o hotărâre în primă

instanță.

Instanța de apel a apreciat că

deciziile Curții Constituționale nu își produce efectele în prezenta cauză, în

caz contrar, ar fi încălcat dreptul reclamantei la un proces echitabil. Acest

drept fundamental, astfel cum este explicitat în jurisprudența Curții Europene

a Drepturilor Omului, implică două tipuri de garanții: unele de natură

materială și altele de natură procedurală, cele din urmă presupunând dreptul

procedural al persoanei îndreptățite la despăgubiri de a sesiza instanța de

judecată și de a-i fi analizată pe fond contestația. Astfel, Curtea a constatat

că în patrimoniul reclamantei s-a născut, în baza Legii nr. 221/2009, dreptul

procedural de a sesiza instanța de judecată cu analizarea solicitării sale în

temeiul art. 5 din lege.

Ca urmare a declarării

neconstituționale a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a), a fost paralizat

acest drept procedural al reclamantei de a i se analiza cererea formulată,

astfel încât dreptul său procedural de a sesiza instanța de judecată, care s-a

născut în patrimoniul acesteia odată cu promovarea prezentei acțiunii înainte

de publicarea deciziilor Curții Constituționale, a rămas lipsit de conținut

juridic.

Deși dreptul de acces la justiție

poate fi limitat, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului,

aceste limitări trebuie să respecte următoarele principii: să urmărească un

scop legitim, să nu afecteze substanța însăși a dreptului și să existe

proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele specifice.

Or, în cauză, prin efectele

deciziilor Curții Constituționale, se aduce atingere în substanță a dreptului

de a-i fi analizată cererea, iar această limitare a dreptului nu corespunde nici

cerinței proporționalității, între scopul urmărit și mijloacele folosite, atât

timp cât excepția de neconstituționalitate a fost invocată chiar de către

Statul Român, care are calitatea de parte în prezenta cauză și care a adoptat

actul normativ respectiv și a avut o atitudine pasivă, în sensul că nu și-a

îndeplinit obligația constituțională de a pune în concordanță actul normativ cu

deciziile Curții Constituționale în termenul de 45 de zile prevăzut de

Constituție.

Din perspectiva calității de parte

în prezenta cauză a Statului Român, Curtea a constatat că nu este respectat

nici principiul egalității de arme în fața instanței de judecată, deoarece

însăși partea, care are o poziție privilegiată și care avea obligația de a se

conforma deciziei Curții Constituționale, prin modificarea legii, invocă în

fața instanței de apel deciziile Curții Constituționale în scopul de a paraliza

dreptul reclamantei de a i se analiza contestația formulată, deși aceasta nu

are nici o culpă pentru declararea neconstituționalității actului normativ sau

pentru pasivitatea legiuitorului.

Din această perspectivă, instanța de

apel, în majoritate, a apreciat că în lumina art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, prin prisma dreptului de acces la justiție și a garanțiilor

procedurale conferite, este obligatoriu ca instanța de judecată să analizeze pe

fond cererea de chemare în judecată formulată și să se pronunțe asupra

temeiniciei acesteia.

Curtea a invocat și faptul că, prin

nesoluționarea cererii în fond, se creează o situație discriminatorie între

reclamantă și celelalte persoane, care au obținut hotărâri definitive și

irevocabile de obligarea a Statului Român la plata de despăgubiri pentru

prejudiciile morale cauzate, înainte de publicarea în M. Of. a deciziilor

Curții Constituționale, încălcându-se art. 14 din Convenție, prin decizia

recurată dezvoltându-se acest considerent.

Având în vedere aceste

considerente, Curtea a analizat pe fond cererea reclamantei, apreciind, în

esență, că situația de fapt a fost corect reținută de către prima instanță, iar

reclamanta este îndreptățită la despăgubiri morale pentru măsura administrativă

cu caracter politic aplicată părinților săi, intenția legiuitorului fiind în

sensul asimilării efectelor unor măsuri administrative cu caracter politic cu

cele ale unei condamnări cu caracter politic, prevăzând expres această

posibilitate.

În ceea ce privește cuantumul

despăgubirilor, Curtea, dând eficiență criteriului unei satisfacții suficiente

și echitabile, Curtea a apreciat ca fiind temeinică și legală suma acordată de

către instanța de fond reclamantei cu titlu de prejudiciu moral, suma de 85.000

euro fiind suficientă pentru a oferi o reparație completă pentru atingerea

adusă prin instituirea măsurii stabilirii domiciliului obligatoriu, prin

decizia M.A.I. nr. 200/1951, ridicată prin decizia M.A.I. nr. 6100/1955.

Împotriva acestei decizii au

declarat recurs, în termen legal, pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a

Municipiului București și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea

de Apel București, criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul dispozițiilor art.

304 pct. 9 C. proc. civ.

Prin motivele de recurs formulate

prin cereri distincte, ambii pârâți au susținut că, în mod greșit, instanța de

apel a reținut că în cauza sunt aplicabile în continuare dispozițiile Legii nr.

221/2009, în forma în vigoare la data formulării acțiunii, deoarece decizia

Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu poate retroactiva, nefiind afectate,

printr-o asemenea aplicare în timp, garanțiile art. 6 și 14 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

În aplicarea art. 147 din

Constituția României și a art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, ca o

consecință a caracterului obligatoriu erga omnes al deciziilor Curții Constituționale,

prevederea legală a cărei neconstituționalitate a fost constatată nu mai poate

fi aplicată de niciun subiect de drept, încetându-și de drept efectul pentru

viitor.

Actuala ordine constituțională din

România nu permite judecătorului să aplice o normă legală declarată

neconstituțională pentru că, altfel, s-ar nesocoti principiul separației

puterilor în stat. Raționamentele ce stau la baza hotărârilor pronunțate de

instanțele judecătorești trebuie plasate exclusiv în plan juridic, aspect ce rezultă

și din Hotărârea Curții Europene pentru Drepturile Omului pronunțată în cauza

Slavov și alții contra Bulgariei

Efectele pentru viitor date deciziilor

instanței constituționale, în controlul a posteriori, semnifică faptul că ele

nu se aplică situațiilor juridice sau drepturilor câștigate sub imperiul legii

înainte de declararea ei ca neconstituțională; or, în cauză, hotărârea de primă

instanță este apelată, persoana care a solicitat aplicarea dispozițiilor Legii nr.

221/2009 neputând a se prevala de un drept câștigat atâta vreme cât litigiul nu

a fost finalizat.

Așadar, având în vedere ca

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate

neconstituționale, temeiul juridic al acțiunii care formează obiectul

prezentului dosar nu mai există, au conchis pârâții.

Recurentul – pârât a susținut, în

plus, că reclamanta nu s-ar putea prevala de un bun în sensul Convenției

europene, deoarece, la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, avea doar

posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească pe care o putea

executa după momentul rămânerii definitive în apel, în baza art. 377 alin. (1) pct.

3 C. proc. civ. Totodată, în speță nu se poate reține tratamentul juridic

diferit aplicabil unor persoane aflate în situații juridice diferite și nici

încălcarea principiului egalității armelor în fața instanței de judecată,

întrucât apariția Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale este

rezultatul funcționării normale a mecanismelor de control constituțional

într-un stat de drept, aspect în concordanță cu considerațiile exprimate de

Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Slavov contra Bulgariei.

Prin motivele de recurs, pârâții a

susținut, totodată, că, în mod greșit, s-a considerat că despăgubirile morale

se acordă, în temeiul Legii nr. 221/2009, și în cazul aplicării unor masuri

administrative cu caracter politic, așa cum este măsura dislocării, nu doar în

cazul condamnărilor, iar în subsidiar, în măsura în care s-ar aprecia că

acțiunea formulată este întemeiată, s-a susținut că suma acordată cu acest

titlu, respectiv 8.000 euro, este exagerat de mare, față de echivalentul real

al consecințelor negative ale măsurii administrative aplicate părinților

reclamantei, precum și perioada îndelungată de timp de la data producerii

prejudiciului și până în prezent.

Examinând decizia recurată prin

prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată că

recursurile sunt fondate.

Problema de drept a efectelor

deciziilor nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții

Constituționale - prin care s-a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor art.

5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ce reprezintă temeiul juridic al

pretențiilor reclamantei - asupra procedurilor jurisdicționale aflate în curs

de desfășurare, a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secțiile unite într-un

recurs în interesul legii.

Această decizie a fost p

ublicată în M. Of. nr. 789 din 7

noiembrie 2011, ca atare nu poate fi ignorată în cauză, producându-și efectele

la data soluționării prezentului recurs, în virtutea dispozițiilor

art. 329 alin. (3) C. proc. civ.,

potrivit cărora dezlegările date problemelor de drept judecate prin recursul în

interesul legii sunt obligatorii pentru instanțe.

Prin Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011, s-a statuat că „urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit.

a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și

nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la

data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”.

În motivarea deciziei date în

interesul legii, s-a arătat că, în raport atât de cadrul normativ intern, cât

și de blocul de convenționalitate, reprezentat de textele Convenției europene a

drepturilor omului și de jurisprudența instanței europene creată în aplicarea

acestora, cele două decizii ale Curții Constituționale trebuie să își găsească

aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

Astfel, prin prisma regulilor de

aplicare a legii în timp, situațiile juridice în curs de constituire (facta

pendentia) în temeiul Legii nr. 221/2009 – cum sunt drepturile de creanță, a

căror concretizare (sub aspectul titularului, căruia trebuie să i se verifice

calitatea de condamnat politic, și al întinderii dreptului, în funcție de mai

multe criterii prevăzute de lege) se poate realiza numai în urma verificărilor

jurisdicționale realizate de instanță

- sunt

sub incidența efectelor deciziilor Curții Constituționale, de imediată și

generală aplicare.

Ca atare, la momentul la care

instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma

juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând

(nefiind vorba despre o situație juridică voluntară), în absența unei

dispoziții legale exprese.

De asemenea,

prin constatarea

neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și

ex nunc nu este afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate

desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale

cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al

coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și

protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor

omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de

legitimitate în ordinea juridică internă

, a conchis instanța supremă.

Dată fiind decizia în interesul

legii, se constată că, în cauză, instanța de apel a procedat greșit nedând

eficiență deciziilor Curții Constituționale, cât timp, la data

publicării lor în M. Of. - 15

noiembrie 2010, cauza nu era soluționată printr-o hotărâre definitivă.

În aceste condiții, Înalta Curte

apreciază că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii, constatare

suficientă pentru conturarea soluției ce se impune a fi pronunțată în cauză,

nemaifiind necesară cercetarea celorlalte motive de recurs, relative la

îndreptățirea reclamantei la daune morale în baza Legii nr. 221/2009 și la

cuantumul despăgubirilor ce i-au fost efectiv acordate.

Drept urmare, Înalta Curte va admite

recursul și, în temeiul art. 312 cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

va modifica în tot decizia, în sensul că va admite apelurile declarate de

pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de

Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București și de

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București, împotriva

sentinței nr. 1010 din 11 iunie 2010 a Tribunalului București, secția a III-a

civilă.

În aplicarea art. 296 C. proc. civ.,

va schimba sentința apelată, în sensul respingerii, ca neîntemeiată, a cererii

formulate de reclamanta A. (L.) A.C.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de

pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de

Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București și de

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva

deciziei nr. 311/A din 18 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a

civilă.

Modifică în tot decizia recurată în

sensul că admite apelurile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a

Municipiului București și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă

Tribunalul București împotriva sentinței nr. 1010 din 11 iunie 2010 a Tribunalului București, secția a III-a civilă.

Schimbă sentința apelată în sensul

că respinge ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta A. (L.) A.C.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi,

23 martie 2012.