ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1816/2012

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1816/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Ședința publică de la 29 martie 2012

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Reclamanta M.M. prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, a

solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice,

la plata sumei de 550.000 lei, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive, cu caracter politic, de

dislocare și stabilire de domiciliu obligatoriu în satul Fundata, comuna

Perieți, județul Ialomița, în perioada 18 iunie 1951 – 27 iulie 1955, impuse

tatălui său, F.I.

Tribunalul București,

secția a IV-a civilă, prin sentința civilă nr. 1682 din 15 noiembrie 2010, a

admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei

de 6000 lei, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de tatăl

reclamantei, F.I., ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic.

Pentru a pronunța

această sentință, tribunalul a reținut, în esență, că așa cum rezultă din

adresa nr. 76629 din 22 martie 1991 emisă de Ministerul de Interne (fila 6),

din adeverința emisă de Primăria comunei Perieți, jud. Ialomița (fila 7) și din

adeverința nr. 3200 din 7 octombrie 2008 emisă de Primăria Șandra, jud. Timiș

(fila 45), coroborate cu declarația martorei audiate, la data de 18 iunie 1951,

prin decizia M.A.I. nr. 200/1951, tatăl reclamantei, F.I. (aceeași persoană cu F.H.I.,

potrivit declarațiilor de notorietate) și familia sa (soția F.V. și cei 3 copii

– F.E., F.M. și F.G.) au fost dislocați din localitatea de domiciliu în comuna

Perieți, satul Fundata, județul Ialomița, unde li s-a stabilit domiciliu

obligatoriu.

Restricțiile

domiciliare au fost ridicate la data de 27 iulie 1955, prin decizia M.A.I. nr.

6100/1955 (depusă în extras, în copie, la filele 10-11 din dosar), perioada în

care familia reclamantei a avut stabilit domiciliul obligatoriu fiind 18 iunie

1951 – 27 iulie 1955.

Potrivit Hotărârii

nr. 107 din 13 septembrie 1990 a Comisiei pentru aplicarea prevederilor

Decretului-lege nr. 118/1990 (filele 8-9), s-a acordat tatălui reclamantei, F.I.,

o indemnizație lunară în cuantum inițial de 821 lei, în baza art. 3 alin. (1)

din Decretul-lege nr. 118/1990.

Tribunalul a

constatat că în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile

art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora măsura dislocării și

stabilirea domiciliului obligatoriu în baza Deciziei Ministerului Afacerilor

Interne nr. 200/1951 reprezintă o măsură administrativă cu caracter politic.

Potrivit prevederilor

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, orice persoană care a suferit

condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989

sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic,

precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până

la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată obligarea

statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin

condamnare.

În speță, reclamanta M.M.

a formulat cererea de acordare a despăgubirilor pentru prejudiciul moral

suferit de tatăl său, F.I., în prezent decedat, făcând dovada calității

procesuale active prin depunerea la dosar a actelor de stare civilă și a

certificatului de moștenitor emis de pe urma defunctului F.I. (filele 13-15).

Tribunalul a

constatat că prin măsura administrativă cu caracter politic dispusă (deportarea

într-o altă localitate decât cea de domiciliu în perioada 18 iunie 1951 – 27

iulie 1955), s-au creat tatălui reclamantei suferințe în plan moral, social și

profesional, marcându-i întreaga existență, aspecte confirmate de martora

audiată. Astfel, martora S.Z. (având calitatea de martoră directă, care,

împreună cu familia sa, a fost supusă aceleiași măsuri administrative a

dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu) a relatat în mod amănunțit

aspecte privind condițiile dificile de viață din Bărăgan, unde reclamanta și

familia sa au fost transportați, în iunie 1951, în vagoane, ca urmare a

deportării mai multor familii (fila 36).

De asemenea, martora

a declarat că familiile dislocate au fost nevoite să-și construiască locuințe,

respectiv bordeie, iar din cauza inundațiilor din acea perioadă, sora

reclamantei, R., a decedat la vârsta de aproximativ 2 ani. A mai arătat martora

că, în perioada domiciliului obligatoriu, fratele reclamantei, F.G., s-a născut

cu probleme de sănătate, reclamanta a suferit un accident, opărindu-se cu apă

clocotită, iar tatăl reclamantei era nevoit să lucreze la orezărie pentru a-și

câștiga existența, din cauza condițiilor de viață și de muncă acesta având

numeroase probleme de sănătate (osteoporoză, coxartroză, probleme pulmonare).

Prin decizia civilă

nr. 719 A din 28 septembrie 2011 Curtea de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins ca nefondat apelul

reclamantei M.M., a admis apelurile declarate de Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice și Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul

București, a schimbat în tot sentința apelată și a respins ca neîntemeiată

acțiunea.

În argumentarea

acestei decizii instanța de apel, a reținut, în esență, că u

rmare sesizării

Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a

prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora,

pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și soluționării acestei

excepții prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a

stabilit de către această instanță constituțională, că aceste dispoziții

legale, sunt neconstituționale.

Cum aceste decizii

nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 au fost publicate în M.Of. nr. 807

din 3 decembrie 2010 iar până la data soluționării prezentului apel, termenul

de 45 zile, anterior menționat s-a împlinit, fără a avea loc o punere de acord

a prevederilor neconstituționale cu dispozițiile Constituției, instanța de apel

a constatat că este obligatorie aplicarea acestor decizii definitive și obligatorii

în prezenta cauză.

Având în vedere că

dispozițiile art. 5 alin. (1)

1

din Legea nr. 221/2009, introduse

prin art. I pct. 2 din O.U.G. nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la

prevederile alin. (1) din același articol, Curtea Constituționala a constatat că

trimiterile la lit. a) alin. (1) al art. 5 din legea nr. 221/2009, au rămas

fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr.

221/2009 ca fiind neconstituțional.

Curtea de apel, a

avut de asemenea în vedere faptul că, în situația excepției de

neconstituționalitate a unor prevederi din lege, decizia definitivă a Curții Constituționale

produce efecte juridice cât privește aplicarea normei juridice. În cazul în

care se decide că prevederea legală în cauză este neconstituțională cum este și

cazul de față, ea nu mai poate fi aplicată, procesul judecându-se la instanțele

judecătorești cu luarea în considerare a acestei noi realități juridice.

În plus, de la data

publicării, deciziile sunt general obligatorii (

erga omnes

) și nu sunt

limitate doar la părțile din procesul în cadrul căruia a fost ridicată excepția

(

inter partes

).

S-a mai reținut că

principiul care stă la baza controlului constituționalității legilor, este

acela potrivit cu care Constituția este superioară legii, așadar orice lege

contrară Constituției nu este lege și că a admite contrariul înseamnă a se

ajunge la aplicarea unei norme legale care înfrânge Constituția.

Ca urmare a

caracterului general obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale,

pronunțate în temeiul art. 146 lit. c) din Constituție, prin care se constată

neconstituționalitatea unei legi sau a unei ordonanțe, prevederea normativă a

cărei neconstituționalitate a fost constatată nu mai poate fi aplicată, încetându-și

de drept efectele pentru viitor.

Având în vedere, pe

de o parte, că efectele admiterii excepției se produc

erga omnes

(așa

cum am arătat mai sus) și ca atare în aceleași condiții atât față de autorul

excepției, cât și față de alții, iar pe de altă parte, că, în cazul admiterii

excepției de neconstituționalitate, instanța în fața căreia s-a invocat

excepția nu mai face aplicarea textului declarat neconstituțional prin ipoteză

ulterior sesizării instanței, concluzia care se impune este aceea că norma

juridică inferioară care înfrânge o dispoziție constituțională nu mai poate fi

aplicată în cadrul tuturor proceselor aflate în curs de desfășurare la data

publicării deciziei Curții Constituționale.

Totodată, instanța de

apel a apreciat că efectele pentru viitor date deciziilor instanței

constituționale, în controlul ,,a posteriori”, semnifică faptul că ele nu se

aplică situațiilor juridice sau drepturilor câștigate sub imperiul legii

înainte de declararea ei ca neconstituțională, ori, în cazul de față, hotărârea

de primă instanță nu era definitivă; astfel că persoana care a solicitat

aplicarea dispozițiilor Legii nr. 221/2009, nu se poate prevala de un drept

câștigat.

În speța

de față, nu se aplică o nouă lege, ci s-a declarat neconstituționalitatea

textului dintr-o lege ce a constituit fundamentul pretențiilor deduse

judecății, astfel că nu se poate aprecia că ar mai fi posibilă aplicarea în continuare

a acelei norme legale neconstituționale, neputându-se susține că, pe de o

parte, la momentul la care deciziile Curții Constituționale își produc efectele

obligatorii prin pronunțarea sentinței recurate, ne-am găsi în prezența unei

situații juridice consumate, iar, pe de altă parte, nici chiar faptul că o

atare situație juridică ar putea fi opusă principiului supremației Constituției

în cadrul legislației naționale, având în vedere ca argument suplimentar

procedura excepției de neconstituționalitate prin care Curtea Constituțională

poate fi sesizată oricând în cursul unui proces pentru stabilirea

constituționalității unei legi aplicabile în litigiul respectiv și efectul

constatării neconstituționalității chiar și în cazul pronunțării între timp a unei

hotărârii definitive de către instanța de judecată.

S-a reținut totodată

că,

jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului, referitoare la efectele consacrării pe

calea controlului de neconstituționalitate, a lipsei conformității unei prevederi

legale cu Constituția, a fost deja în atenția Curții Constituționale, așa cum

s-a arătat în cuprinsul deciziei, astfel că nu este de natură a conduce la alte

concluzii, decât cele deja expuse.

În același sens, instanța de apel a reținut că,

așa cum s-a statuat în

cauza Slavov și alții împotriva Bulgariei, hotărârea din

2 decembrie 2008,

spre deosebire de restituirea în natură a bunurilor care au rămas

intacte, dreptul la despăgubire nu se naște ex lege, ci este condiționat de

depunerea cererilor și de aprobarea lor de către autoritățile administrative

competente,

astfel că r

eclamanta nu se putea aștepta, ca dreptul său la despăgubire să se

materializeze înainte de finalizarea cu succes a procedurilor administrative,

în cursul cărora autoritățile trebuie să verifice dacă îndeplinesc toate

condițiile. În ceea ce îi privește pe aceștia din urmă, instanța de apel a

constatat că aceștia nu ar fi putut avea o „încredere legitimă" de a

obține despăgubiri și că este greu de admis ca un act normativ care, imediat

după intrarea în vigoare a fost contestat pe considerentul că ar fi contrar

principiilor constituționale esențiale - și a fost găsit ulterior

neconstituțional pe acest motiv - poate fi apreciat ca fiind o bază juridică

solidă, în sensul jurisprudenței Curții

.

Reclamanta

nu avea, prin urmare, o „speranță legitimă” că cererile lor vor fi soluționate

în conformitate cu această lege, după invalidarea sa.

În același timp, în cauză,

nu este

vorba de o intervenție a legiuitorului

sau a

executivului în vederea influențării soluționării litigiului, de natură să

aducă atingere principiului preeminenței dreptului și noțiunii de proces

echitabil sau a principiului egalității și nediscriminării,

ci a Curții Constituționale, care potrivit statutului său este o

autoritate

publică independentă și al cărei scop este

garantarea supremației Constituției, iar pe de altă parte, intervenția a avut

loc în principal, așa cum s-a reținut anterior pentru a înlătura un paralelism

legislativ, apreciat de către autoritatea cu competențe în această materie,

contrar normelor de tehnică legislativă și principiilor constituționale.

Ori,

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului admite o atare intervenție,

în acele situații de excepție în care există motive extrem de importante de

interes general, „umplerea unui vid juridic”, adică îndreptarea unei situații

create printr-o eroare sau lacună a legiuitorului, (cauza Zielinski, Pradal,

Gonzales și alții împotriva Franței, hotărârea din 28 octombrie 1999, cauza

Eeg-Slachthuis Verbis împotriva Belgiei, hotărârea din 10 noiembrie 2005, cauza

Gigli Construzioni împotriva Italiei, hotărârea din 1 aprilie 2008).

Curtea

de Apel a apreciat că trebuie amintită în acest context și hotărârea Curții

Europene a Drepturilor Omului pronunțată în cauza Dumitru Popescu împotriva

României din 26 aprilie 2007, hotărâre prin care s-a statuat între

altele că „nici

Convenția, în general, nici art. 13, în special, nu impun statelor contractante

o manieră determinată de a asigura în dreptul lor intern aplicarea eficientă a

prevederilor acestui instrument”, fiind important că „un sistem bazat pe

supremația Convenției și a jurisprudenței aferente acesteia asupra drepturilor naționale

este apt să asigure buna funcționare a mecanismului de apărare implementat de

Convenție și de protocoalele sale adiționale”.

Prin urmare, instanța

de apel, văzând considerentele celor două decizii de neconstituționalitate, a

apreciat prin prisma art. 51 din Constituția României că, în aplicarea legii

interne, trebuie respectată interpretarea dată acesteia de Curtea

Constituțională în analiza compatibilității sale cu norma constituțională, prin

raportare la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, conform art. 20 din

Constituție, având în vedere rolul Curții Constituționale de unică autoritate

de jurisdicție constituțională, ce are ca scop garantarea respectării

Constituției și, implicit, efectele deciziilor sale pronunțate în această

materie.

Referitor la

apelurile formulate de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul București instanța de apel

a constatat că sunt întemeiate pentru aceleași considerente.

Împotriva acestei

decizii reclamata M.M. a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ., în argumentarea căruia, a susținut, în esență, că

efectele deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale nu

pot viza decât situațiile juridice ce se vor naște după ce dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale,

fără a avea vreo înrâurire asupra prezentei cauze și ar determina încălcarea

unor dispoziții ale CEDO, respectiv art. 6 par. 1 privind dreptul la un proces

echitabil, art. 1 Protocolul Adițional nr. 1 la Convenție privind proprietatea

raportat la art. 14 din Convenție privind discriminarea.

Recursul este

nefondat.

Acțiunea

dedusă judecății de către reclamantă a fost întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit

condamnări

cu caracter politic în perioada 6 martie 1945

- 22 decembrie 1989, pot solicita instanței de judecată acordarea unor

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Prevederile

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate

neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale, publicată în Monitorul Oficial din 15 noiembrie 2010, situație

în care devin pe deplin incidente dispozițiile art. 147 din Constituție și art.

31 din Legea nr. 47/1992.

În

condițiile exprese ale art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992 și art.

147 alin. (4) din Constituție, decizia Curții Constituționale este general

obligatorie, în sensul că efectele sale se răsfrâng și în alte cauze, nu numai

în cauza în care a fost invocată excepția, și are putere numai pentru viitor,

ceea ce înseamnă că, după publicare, ea are efect asupra cauzelor aflate în

curs de soluționare sau care se vor soluționa în viitor.

Această

ultimă calitate a deciziei Curții Constituționale de a produce

efecte numai pentru

viitor își găsește fundamentul în chiar principiul neretroactivității legii,

conform căruia nu se poate aduce atingere drepturilor definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

Pentru o analiză

judicioasă asupra acestei chestiuni, date fiind circumstanțele cauzei pendinte

și criticile concrete de nelegalitate, s-a făcut cuvenita distincție între

situațiile juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă (în măsura

în care aceasta le surprinde în curs de constituire) și situațiile juridice

voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de

fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a

dat naștere.

Acestei ultime

categorii de situații juridice nu poate fi asimilată situația acțiunilor în

justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr.

221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de

desfășurare, fiind vorba, în fapt, de pretinse drepturi de creanță, a căror

configurare - sub aspectul titularului, căruia trebuie să i se verifice

calitatea de persoană îndreptățită, respectiv sub aspectul întinderii dreptului,

în funcție criteriile prescrise de lege - se poate realiza numai în urma

verificărilor jurisdicționale realizate de instanță.

La momentul la care

instanța a fost chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma

juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în

absența unor dispoziții legale exprese.

Concluzia firească

într-o astfel de situație este aceea că, declararea neconstituționalității

textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor

nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic

pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat

neconstituțional.

Soluția nu este de

natură să încalce dreptul la un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, întrucât în absența unei

hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul, anterior apariției deciziei

Curții Constituționale nu se poate vorbi despre existența unui asemenea bun, și

nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o

existență de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul

drepturilor și libertăților reglementate de Convenție, cunoscând limitări

deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.

Referitor la noțiunea

de „bun”, potrivit jurisprudenței instanței europene, aceasta poate cuprinde

atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza

cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a

obține beneficiul efectiv al unui drept.

Intrarea în vigoare a

Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora

intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi

care sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică,

de verificarea, de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea

întinderii lor.

În jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanță de restituire

este „o creanță sub condiție” atunci când „problema întrunirii condițiilor

legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative

promovate”. De aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a

autorităților administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind

suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială

ocrotită de art. 1 din Primul Protocol” - Cauza Caracas împotriva României.

Rezultă că nu este

vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor,

ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând

să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei

de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă,

din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un

bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.

Rezultă că în absența

unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul, anterior apariției

deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența unui bun în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât critica reclamanților sub

acest aspect nu poate fi primită.

Referitor la noțiunea

de „speranță legitimă”, fiind vorba în speță de un interes patrimonial care

aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare

patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în

măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când

existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a

instanțelor naționale - Cauza Atanasiu ș.a. contra României.

O asemenea

jurisprudență nu s-a conturat însă până la adoptarea deciziei în interesul

legii în discuție, iar noțiunea de „speranță legitimă” nu are o bază suficientă

în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea

dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional.

S-a avut în vedere și

faptul că, în sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat Decizia

nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - în

contextul unui recurs în interesul legii - publicată în M.Of. al României,

Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat cu putere de lege că,

urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010,

„dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora

și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios

constituțional în Monitorul Oficial.”

Cum decizia nr. 1358/2010

a Curții Constituționale a fost publicată în Monitorul Oficial la data de 15

noiembrie 2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la

data de 20 septembrie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la

momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate

neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Nici susținerea

referitoare la dispozițiile art. 14 CEDO privind discriminarea nu poate fi

reținută întrucât d

reptul statului de a reglementa măsuri reparatorii pentru

prejudiciile morale sau materiale produse unor categorii variate de persoane în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este unul suveran. Reglementarea

acestor măsuri prezintă o recunoaștere a caracterului abuziv a unor acte

adoptate sau săvârșite de fostul regim și, în același timp, o repunere în termenul

de prescripție a dreptului la acțiune. Astfel fiind, în aplicarea actelor

normative prin care au fost reglementate măsuri reparatorii de genul celor

menționate mai sus instanțele au obligația de a respecta întocmai prevederile

actelor normative cu caracter reparator. Nu este posibilă extinderea - pe calea

interpretării - în faza de aplicare a acestor acte normative, la categorii de

persoane care nu au fost vizate.

Fiind vorba de

acțiuni în justiție promovate în temeiul unor norme speciale cu caracter reparator

nu sunt aplicabile prevederile art. 14 din Convenția Europeană pentru

Drepturile Omului. A considera altfel echivalează cu sancționarea indirectă a

statului pentru faptul că nu a adoptat un anumit gen de măsuri reparatorii

pentru o categorie de persoane prejudiciate în perioada de referință 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989 în condițiile în care a reglementat acele măsuri

reparatorii pentru alte categorii de persoane.

Dacă în cuprinsul

legii s-a înserat o discriminare între persoanele care au fost condamnate

pentru infracțiuni cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie

1989 și cele care în aceeași perioadă au fost supuse unor măsuri administrative

cu caracter politic, această discriminare nu poate fi înlăturată în faza de

aplicare a legii prin invocarea Convenției Europene a Drepturilor Omului,

întrucât - astfel cum am arătat deja - Legea nr. 221/2009 are un caracter

reparator iar statul este suveran în a reglementa sau nu măsuri reparatorii pentru

prejudiciul produs diverselor categorii de persoane în perioada regimului

comunist. Această discriminare poate fi invocată numai în condițiile aplicării

unor norme de drept comun, în măsura în care s-ar nega dreptul unor categorii

de persoane la despăgubiri deși aceștia ar face dovada, în termenul de

prescripție a dreptului la acțiune, a producerii unui prejudiciu.

Pretinsa încălcare a

art. 6 din CEDO privind dreptul la un proces echitabil și încălcarea dreptului

la apărare nu poate fi reținută, întrucât nu s-a arătat ce dispoziții din

legislația internă au fost încălcate în legătură cu dreptul său la un proces

echitabil și a dreptului la apărare.

De altfel, din

analiza actelor dosarului s-a constatat că recurenta a beneficiat de apărare

calificată iar probele administrate în cauză au fost supuse dezbaterilor.

Pentru aceste

considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D

E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanta M.M. împotriva deciziei civile nr. 719 A din 28

septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 29

martie 2012.